Dimineata incepea cu gandul la vacanta, cafeaua rapida si un google search prevestitor:
Aii a primit drept soţie pe Umm Habib, o fiică a califului, …… primul cu mahallabia aromată cu portocale şi presărată cu fistic pisat şi scorţişoară.
Mirosul e un context, brb.
vocea cantaretei Umm Kulthum (1904?- 1975), renumita pentru vocea ei minunata …… dupa o tomata rosie, consumati un broccoli verde sau o ridiche neagra.
…
Azi va fi o zi cu mirosuri si culori, asa mi-am ghicit in Google-ul de dimineata, dupa care, privindu-ma in oglinda, am renuntat sa dau cu fond de ten peste cel de-al treilea ochi, pe care l-am agresat aseara cu saculetul de hrean ce desfunda sinusurile. Rudolf n-are nasul rosu, doar fular, eu am o pata rosie in frunte, dar a meritat, zic. Sinusurile mele au fost pregatite pentru mirosul din camera cu tablouri.
Aici, la tine, miroase a biserica, i-am spus pictorului. El mi-a pus la nas sticluta cu vernis, mirosul lui preferat. Apoi am aflat ca vernisaj nu inseamna doar deschiderea oficiala a unei expozitii, ci si finisarea unui tablou, cu ajutorul unui vernis mat sau lucios. Aha, deci vernisajul, ca inaugurare de expozitie, este de fapt luciul din ochiul privitorului.
Mirosul e un context, ziceam. Atelierul e un templu, e biserica in care te inalti pe calcaie, in care patrunzi tainele sau te lasi patruns de ele. Cand iti duci tablourile in sala cea mare, iti vine chef de later edit, acolo nu mai miroase a biserica si nu-ti mai recunosti starile, dar trebuie sa rezisti tentatiei de a scrie Coca Cola pe ingeri. Acopera-ti urechile, Ulise, nu da voie peisajului urban sa-ti cante colinde cu leduri.
Epifanie oarecum offtopic: un barbat care se verniseaza cu Fahrenheit 32, de la Christian Dior. O zi calda, ce ne mai expunem, declama exponatele: obrajii, mainile. Culorile capata adancimi, devin pe alocuri nuante. Dar nuantele nu sunt, de fapt, decat griuri, ar zice novicele, recitand buchea cartii. Griuri si laviuri, rima schimba vorba, lasandu-le bucherilor porti deschise pentru propriile revelatii.
Toate aceste lucrari sunt de fapt icoane, stii? Pictorului ii cresc ingeri din pensula, iar Mariei Magdalena ii cresc aripi din rochia neagra.
ummagumma 
imi plac mult ingerii din pensulele tale :* sa ai multa inspiratie …
Grinu, mie imi cresc ingeri numai din tastatura, daca as incerca sa-i desenez, ar iesi ingineri. 🙂
Eu doar am fost in vizita la the artist.
tare mi-aş dori şi eu ingeri din pensulă. la mine ies tampenii cît mine de mare. n-am talent.
atunci, felicitări artistului şi poate într-o zi, cineva, o să inventeze desenul din tastatură ca să-ţi văd îngerii
De vazut, mai greu. Dar ii poti citi partial pe aici (si ingerii, si demonii).
Transmit, transmit. 🙂
Spun Prezent, in cautare de ingeri 😉
Interesanta pictura, dar e mare tensiunea in ea. De parca i-ar fi frica sa isi dea drumul la pensula. Poate aude ce am spus, de mult folos o sa-i fie – daca intelege.
Frumos mirosul cu care ne ispitesti.
Dar rezist. Simt miros de ploaie si pamant reavan, miros de vant dinspre soare apune, miros de bucurie si pace….
Aude. 🙂
Din tensiuni se nasc si tablourile, si cartile, si muzica. Si chiar blogurile.
interesanta marie magdalena… incitant rozul acela.
Umm Kulthum asta, cu frică mi-a fost prezentată, pe vremuri, de un prieten arab. M-a prevenit chiar că, deşi este considerată foarte mare, mie s-ar putea să nu-mi placă. Ei bine, mi-a plăcut! Tânguirile ei mă făceau de fiecare dată să-mi înfăţişez tot islamul adunat pentru rugăciuni. Avea un parfum pe care, când am mers în ţări arabe aveam să-l regăsesc.
Ceva între hel şi muiezin, între jasmin şi iarbă alfa. Ceva aparte.
Interesant tabloul. Mi-ai făcut poftă. Deşi mă trezisem să spăl geamuri, m-am răzgândit. O să murdăresc o pânză.:)
Silvia, tocmai rozul ala m-a facut sa pomenesc de Maria Magdalena – e numele pe care l-am dat eu personajului din tabloul mic cocotat pe un raft.
Innu, avea dreptate prietenul tau. Umm (sau Om) Kulthum e o emblema a Egiptului, a lumii arabe in general, dar e mica probabilitatea ca ea sa placa unui european care n-a avut de-a face cu nimic din ce tine de cultura si civilizatia araba. Daca tie ti-a apasat pe niste butoane si ti-a starnit emotii din prima, cine stie, poate ca intr-o alta viata ai fost pe-acolo. 🙂
chapeau! pentru arta dansului pensoanelor!
off topic, sarbatori colorate! 🙂
Ummulino,
femeie ideala a virtualului meu,
Craciun fericit
la ummbrad, la
ummcozonac si la ummuzici!
să ai sărbători cu îngeri
pink xmas, umm!
Craciun fericit si toate cele bune, din partea lui nasti!
Va ubesc, bai virtualilor. Am baut absinth, asa ca efuziunile imi sunt scuzabile. 😀
Lollitta, nu stiu ce-s acelea pensoane, asa ca pot sa-mi imaginez ce vreau (si ce pot, dat fiind contextul): pensule care danseaza peste persoane.
Raton, te ummbratisez!
Grinu-i lin, mai bine ingeroasa decat sangeroasa.
Did, palindromico, iti doresc un an remarcabil!
Nasti, poate ne-om si vedea, sa depanam pinkfloizi printre caltabosi.
Absinthul ma impinge catre o insemnare noua, dar inca reusesc sa opun rezistenta, asa ca va dedic o piesa cu insule: „we are islands, but never too far, and I need your light tonight”. Later edit-ul sper ca maine. 🙂
Un pic de ummăt pe vârful nasului şi al pensulei şi sărbători voioase! 🙂
MultUMMesc, Mos CraciunELA, cea mereu atenta cu oamenii. Sarbatori vesele to you, too, ca meriti!
🙂
Da, multe nostalgii mi-au stârnit imaginile tale. Oum Kulsoum (sau cum s-ar mai transcrie în sistem temperat latin numele ei) deschide porți armonice către alte lumi, dincolo de limitele sistemului bine temperat cu care ne-am obișnuit noi urechile după monocordul lui Pitagora și clavecinul lui papa Bach…
În plus, tocmai ce o vizită primită de departe și de demult mi-a stârnit și mie în zilele astea amintiri vechi, vechi, cu miros de terebentină… așa încât vizita pe care ai făcut-o tu prietenului tău și fotografia cu care te-ai întors mi-au ascuțit simțurile memoriei (și acum nările freamătă în trecut, ochii văd povești de demult…).
Uite-așa aș da un click pe povestea ta… să i se deschidă porțile!
Pe Umm/Om/Oum am descoperit-o prin intermediul blogului, tot nimereau unii si altii la mine cautand-o pe ea, asa ca am devenit curioasa si… long live the torrents! N-a fost dragoste la prima auzire, eu fiind obisnuita sa vibrez la virtuozitati instrumentale din zona progressive rock, dar acum, in preajma Craciunului, am redescoperit-o. Si cred ca a facut Mos Craciun vreo vraja, pentru ca de data asta chiar am simtit ce auzeam. 🙂
Cat despre mirosuri si tablouri, iti spun un secret: mi-am petrecut o mare parte a adolescentei intr-un atelier de pictor. Asa ca mirosurile de vopseluri m-au teleportat pe loc intr-o varsta pe care o credeam uitata, intr-o lume care m-a desalbaticit partial si careia ii datorez mai mult de 50% din ce sunt acum.
Mulțumesc pentru mărturisirea cu atelierul 🙂 Mirosul de uleiuri a ieșit cu greu, de pildă, din lada mea de jurnale din copilărie, după ce am ascuns printre ele prima mea pânză desfăcută de pe șasiul prietenului despre a cărui vizită vorbeam mai sus; eram prin clasa a șaptea sau a opta. Uleiurile nu erau însă pentru mine…
Dacă știam de vraja Crăciunului plutind peste melismele lui Oum, îți trimiteam în dar de sărbători o audiție specială; dar cred că timpul nu e pierdut, lasă-mă să scormonesc puțin prin bârlog… 🙂
E a treia zi de Craciun, portile cerului sunt inca deschise. 🙂
Eu tocmai am cautat la tine pe blog o insemnare pe care o citisem demult. O librarie si un cadou anonim scris pe o pagina de carte. Ce film ar face aia de la Hollywood pornind de la intamplarea asta! Tin minte ca am vrut atunci sa-ti las un comentariu, dar, in afara de un tamp-zambitor „how sweet!”, nimic n-a vrut sa iasa din taste.
Nu știu eu prea bine ce-ar putea face cu așa o poveste cei de la Hollywood; mi se pare doar – asta așa, ca o remarcă ștearsă, într-un colț, discret – că întâmplarea e din altă zonă de sensibilitate. Eu nu am vrut să o recitesc pentru că îmi era teamă să nu o șterg, știind că nu ar fi etic pentru un blogger; dar mi s-a părut atât de… slab scrisă (hai să fiu rezervat) în comparație cu ce am trăit eu în acele două minute, față în față cu bătrânul profesor… Sau poate, în loc să o șterg, să o scriu din nou; tot una.
Puteai să scrii orice, inclusiv pascaliana declarație a lipsei de cuvinte, deși cred că de fapt cuvinte aveai. Îți mulțumesc însă că ai făcut-o acum.
Am să mă grăbesc să mai prind deschise porțile cerului care, special pentru arhitecții întârziați și rătăciți, știu eu că rămân așa ceva mai mult… și am să îți trimit acel teritoriu fascinant dintre civilizații și epoci, niște înregistrări rare de care sper să te bucuri așa cum m-am bucurat eu; cândva, poate, am să le scriu și povestea; pentru că, evident, au și o poveste!
Oho, la Hollywood i s-ar fi inventat imediat continuari si coincidente, care dau bine la box office.
Nu, nu e o insemnare slab scrisa (bine, tu o compari cu ce ai trait/simtit in momentul in care ai facut gestul respectiv), e consemnarea unei clipe de gratie, asa cum a fost, fara imbarligaturi stilistice. Emotie per se. A la Hemingway, daca e sa fac o comparatie. Ca si cum ti-ai fi pus o camera video deasupra.
Si daca am tinut-o eu minte atata amar de vreme… :))
Da, da, cerurilor, mai ramaneti deschise un pic!
Poate tocmai pentru că mi-ai vorbit acum și așa desprea această modestă însemnare (http://arhitectul.wordpress.com/2006/08/18/o-carte-anonima/), ea capătă o nouă valoare pentru mine. Cred că nu întâmplător tocmai acum, în zilele Crăciunului; am să trec să văd ce mai face domnul doctor.
Îți mulțumesc…
Stai, acum imi dau seama ca vorbim despre insemnari diferite. Ma refeream la insemnarea numita „Libraria”, la impulsul tau de a scrie un haiku pe o pagina a unei carti din librarie, ca un cadou anonim pentru cine avea s-o cumpere. De aceea am amintit de Hollywood. Cand ai pomenit tu de „bătrânul profesor” si de cele doua minute pe care le-ai petrecut in fata lui, m-am gandit ca pe raft o fi fost cartea unui profesor pe care il cunosteai si il respectai. 🙂
Vezi, cerurile astea se deschid ele, dar o fac dupa regulile lor, nu dupa ale noastre. Probabil ca acum e musai sa-i faci o vizita domnului profesor. 🙂
😀 da, acum îmi dau seama; povestea cu librăria a fost, într-adevăr, o experiență particulară 🙂
🙂