Category Archives: unde?

Ai (un) incotro. Ce faci cu el?

Ce faci de Revelion? mă întreabă azi un coleg sătul de vară. Primul impuls a fost să-i dau răspunsul clasic: păi eu nu ştiu ce fac mâine, iar tu mă întrebi de rev?? Mă iau, însă, gândurile în primire, gânduri bolovănoase şi încă leneşe, gânduri cu buricul netăiat, care nu au avut timp suficient să se desprindă total de nisip, valuri, ierburi şi râpi. Îmi uit ochii îndreptaţi spre ai lui şi mă las pradă introspecţiei asezonate cu fum de ţigară. Nu, eu nu ştiu ce fac de Revelion, nu ştiu ce fac de Paşti ori de ziua mea, de ziua lui, nu ştiu ce fac în weekend şi nici unde voi bea a doua cafea mâine dimineaţă. Nu că nu mi-ar plăcea să-mi fac planuri, nici vorba, doar că planurile mele se autodeturnează rapid în utopii nesimţite, iar, dacă am compania potrivită, în hohote de râs şi-n jocuri de cuvinte. Pe urmă vine noaptea ori, după caz, dimineaţa, iar somnul pune punct (sau bară) demersului de programare a unui viitor ipotetic. Planurile realizabile mă sperie, îmi închipui imediat cărat de bagaje, mutat de mobile, trezit cu ceas (brrr!), popasuri hotărâte de alţii, întâlniri la ore fixe ori comisii răuvoitoare. Nervi, aşteptare, dârdâială. Îmi închipui frumuseţi pe lângă care aş trece fără să le văd, orbită de capătul pe care trebuie să-l înhaţ. Deci nu.
Nu!
Nu?
Uneori n-am încotro – paradoxală sintagma românească, să nu ai încotro este de fapt un încotro care te calcă el pe tine în picioare, care târăşte un tine rupt în bucăţi, nemulţumit şi răvăşit pe un drum pe care n-ai merge de bunăvoie. N-aş face asta în ruptul capului, zici, dar dacă n-am încotro? Şi-ţi laşi capul ruptului şi faci ce trebuie să faci şi te scuzi cu incotroul social, politic ori pur şi simplu omenesc. Compromisuri, tonuri de gri, zeci, sute de tonuri de gri între albul şi negrul cu care îţi puteai permite să fii categoric, intransigent şi sigur pe principiile tale când aveai 20 de ani. Să n-ai încotro înseamnă să accepţi incotrouri străine şi augmentate şi urâte.
Uneori nici eu n-am încotro, dar, când am (și ah, ce-mi place să am!), mă supun cu voluptate întâmplării. Să trăiești la întâmplare, ce deliciu, ce libertate! Din mănunchiul de drumuri îl „aleg” pe ză one cu inima, nu cu mintea, fără planuri și așteptări, fără să mă gândesc că s-ar putea să aibă gropi ori că ar putea fi doar o fundătură, fără să mă tem că la un moment dat aș fi nevoită să car bagaje, să mut mobile, să fac popasuri când mi-e elanul mai mare, să mă las trezită de țârâitul ceasului (brrr, orișicât!) sau să privesc în ochi comisii neprietenoase. Bucuriile plănuite nu sunt bucurii întregi, sunt ca wow-ul din reclama aia veche de la MacDonalds, sunt ca un joint pentru dependentul de heroină, o amăgire. Or, pe mine întotdeauna m-a fascinat bucuria simplă și autentică a copilului în fața unui gust nou, a unei senzații nemaiîntâlnite, a unei jucării minunat de nesofisticate, a cărei utilitate în joc e pe loc recunoscută, chiar dacă nu i s-a făcut campanie de promovare la tv. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, las drumurile să mă aleagă. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, mă bucur ca un copil de frumosul nefandosit, dar și de fandoselile frumoase. Dacă iese rău, sufăr dramatic, iar dacă nu se întâmplă nimic, mă scufund în nimicul acela ca într-o mare fără valuri și contemplu pietricele, scoici, culori pe simeze ori vorbe tipărite. Când nu-mi fac planuri, am timp pentru toate astea, nu-i mișto?
Ce faci, Umma, de Revelion, insistă colegul meu, crezând că nu l-am auzit. Îi răspund cu un dat din umeri și-mi mai aprind o țigară.

mm

Inainte, cand se uita din intamplare la ceas la fix, zicea ca uite, inca ma iubeste. Acum, de cand au pus edilii ceasul cantator la doua strazi de ferestrele sale deschise larg a vara, nu mai are niciun reper. Ceasul isi trimite iubirea mecanic, fara discernamant, la fix, peste intregul oras. Dom’ primar, puteai sa ne furi in continuare numai banii, nu si coincidentele.

Hibernare

Nu vad sa scriu, nu vad sa scriu. Draperiile groase fac noapte in camera cu pilota portocalie si teancuri de dvd-uri. M-a trezit un tusit din spatele unui perete, am dormit aproape 4 ore sau cine mai stie, cred ca trebuie sa incerc sa nu mai depasesc ora 3. O sa-i comand trupului meu: pleaca! O sa-i comand mintii mele: dormi! Si-asa, si unul, si alta sunt pe jumatate intr-un fel de Dincolo in care participarea are mai mult legatura cu miscarile globilor oculari decat cu ale degetelor. Sinecdoca. Decat cu ale talpilor. Nu mai stiu sa dansez in ianuarie, nu mai stiu sa scriu. Mi-e lene si sa fumez, mi-ar fi lene si sa ma indragostesc. Nu mai stiu nici sa ma bucur in ianuarie. „Cred ca esti fericita acum, probabil ca sarbatoresti” – nu, nu. Reusitele imi aduc doar un oftat de usurare, urmat de o durere de cap, nici un alt fel de traire. Indiferent de luna. Esecurile ma darama, caramizile se scurg catre glezne. Ianuarie e ca un fel de sambata, nu-mi spune decat ca ma iubesti, cuvintele celelalte pastreaza-le pentru martie, pe la jumatatea lui februarie abia incep sa misc. Tigancile care vand ghiocei, tarabele cu martisoare, mirosul de lumina lunga, iata sarurile pe care mi le plimba pe sub nas Cinevaul care stie. Si atunci incep sa dau telefoane: iti urez o primavara frumoasa! E semn ca m-am intors din tarile calde. Mi se intoarce stolul acasa, hehe. Ursii trag draperiile groase de la intrarea in barlog, pilota pare dintr-o data mai portocalie, aproape ca luna aceea mare din balcon. In martie incep sa fiu rezonabila, pot sa ma si cert, la o adica.

O noua aberatie a unui anumit minister m-a scos cu forta din hibernare: trupul meu s-a revoltat cu temperatura de 39,5, patru zile s-a tot incapatanat sa ridice mercurul din termometru spre cele mai inalte culmi… am mai cascat si saptamana care a urmat, in timp ce pilotul automat mi-a rostit replicile. Vorbele nu inseamna intotdeauna implicare, asa cum tacerile nu sunt intotdeauna absente, ce mai truism! Pe la 2 noaptea cineva m-a impins in hora unirii, mainile inclestate unele in altele nu inseamna nimic, fiecare danseaza impotriva somnului propriu. Cu cat ne strangem mai tare, cu atat ne indepartam – cel putin in ianuarie, cum sa te unesti intr-o astfel de luna, cum?

„Dar leii nu hiberneaza”, imi spune G razand. Ma incrunt pe jumatate – nici incruntarile nu-mi prea ies pe vremea asta: leii n-ar trebui sa fie nevoiti sa-si razuiasca parbrizul dimineata, leilor n-ar trebui sa le inghete nasul, gatul, cotul, labele si botul. Daca nu pot sa-si bage picioarele in savana, isi baga capul in nori. Pistruii formeaza constelatia Leul mic, Leo Minor, pe latineste, din ce in ce mai mic, doar e timp de criza. Constelatia vecina si prietena, Ursa mare, hiberneaza si ea, cand ontopic, cand offtopic.

Cam ontopic e si La science des rêves, l-am revazut zilele trecute, vai ce mi-e somn! Broasca din acvariu ma intelege, nici ea n-a mancat vreo doua luni, doar a plutit si a privit tamp lumea care aprindea si stingea lumini. In jurul meu, hora unirii sau niste draperii, depinde ce ochi deschid.

O poza de doi lei – doi lei pe canapea. La capatul canapelei e primavara. Sau asa cred ei, lasa-i sa creada.

pict0730

Despre prietenie si alte apucaturi nefiresti

Innuenda și Alice, două cadouri delicate ale toamnei, două cărți, două hărți. Merită să te aventurezi pe traseele lor, zău. Întâmplător sau nu, amândouă au scris despre prietenie, m-am strecurat în vorbele lor și m-am înfruptat pe îndelete. Uite cartea cu pălărioară, cu tot cu comentarii, uite și tărâmul minunilor. Am citit, am plecat, m-am întors, am citit, apoi mi-au țâșnit treipunctele, spațiile pe care cititorul le umple cu întâmplările proprii. Uneori mă entuziasmez în fața oamenilor, alteori nu mai vreau să-i iubesc, dar când îmi permit răgazul aducerii aminte, fără glasuri exterioare care să mă împingă cu hei-rup-uri, oamenii sunt mereu frumoși. Uneori iau conjunctura drept prietenie, alteori uit să fac reverențe în fața gesturilor cu adevărat nobile, dar când acumaici-ul se transformă în nu-știu-unde-și-când, amintirea îmi apare întotdeauna rozalie, în fictivul ei.
E toamnă, ce? Dacă aș mai fi avut vița de vie, poate că mi-aș fi ascuns siropoșeniile în spatele acrilor, dar arătoșilor struguri. A mai rămas un zarzăr, dincolo de care apusul e pe cale să se întâmple. Dintr-o carte iese un colț de hârtie, trag de el și îmi apăr câteva fraze demulte, de pe vremea puloverului albastru și a șireturilor târâte prin noroaiele capitalei:

După promisiunea unui ceai aromat-tremurat-amânat-nefumat, uite-mă în trenul iute ca săgeata, scriind cu degetul pe geam, apoi pe genunchi – nu mă mai greși, domnule conductor, cum aș putea sorbi delicat din ice-tea-ul surogat, cum aș putea să mă prefac că fumez – ah, clișeisticul, dar femininul gest cu țigara – , cum aș putea să-mi amintesc ordonat, fluent, lin de toate serile frumoase și de prietenii mei? Nu, nu mă greși, nu vreau să fac mișcări bruște care să mi-i împrăștie.

Asa e!

el_Copil perplexat la auzul spuselor profesoarei de romana:
„Gandirea este ceea ce va iese pe gura!”

„Bine, dar eu… eu…”, s-o fi balbait in soapta elevul cel timid, care inca nu a auzit de teoriile nominaliste, conform carora arta este ceea ce oamenii numesc arta si, prin extrapolare, frumosul e ce-mi place mie, iar Becali e blogger, pentru ca asa zice el.

Profesoara isi continua placid discursul:
„Si acum, desi nu-mi face nici o placere, vom comenta o handicapata de poezie a lui Bacovia.”

Rimmellare

Venisem repede în blogul ăsta al meu în 3m cu gând să mă apuc de scris. Dar wordpressul e greoi astăzi, iar asta, pe lângă netul cel nărăvaş, care îmi dă când mi-e lumea mai dragă pagecannotbedisplayed-uri şi îmi omoară offline-urile, mi-a pus piedică gândului, avântului. Aşa sunt eu, când îmi vine chef de ceva, trebuie să fac ceva-ul în momentul ăla, e un fel de acum ori niciodată. Voiam să scriu despre poeziile care mi-au plăcut cel mai mult prin cărţi. Pe urmă despre poeziile din caietele mele. M-aş fi străduit să folosesc şi diacritice, deci era ditamai elanul. Renul. S-a dus. Rămân doar cele patru rânduri de care mi-am adus aminte în blogul lui Flinstone. Sunt de acum 999 de ani, am exagerat când am spus 1000.

Caiet cu linii, albăstriu şi nou,
Refuzul gri al spartului de ou
De a mai coace geamătul gălbui
În tristul, rozul, blestematul pui.

Culorile se amestecă din nou. Şi seara.

-Te doare, mă?

-Mă doare. Mă doare-n c…ap.

Niste „veri”