Tag Archives: Poveste

jurnALul lui AL

ALambicat, a spus GAL.
FenomenAL, a chicotit zana buna.
EsentiAL, a adaugat, la misto, Jiminy.

(Jiminy nu e Jim Canepa, pe vremea lui era AL dracului de cALd, iar marea era sora cu luna. Pe vremea lui, pe vremea ta, usor bmw-urile treceau. Auzi, ALmanahe? Cineva a ajuns la mine in blog cu urmatoarea intrebare pusa lui Google: cine e Jim Canepa? ALmanahehe, hai deocamdata sa nu le spunem nimic. Insa am putea sa-i consolam pe curiosi cu dezvALuirea ALtui mister: locatia volanului din povestea intitulata „AgALe curg rauri de Toyote, dar ALbastruna-i numai una”)

AL s-a intors acasa. ALaltaieri dimineata aerul ii ramasese parca mic, nu mai incapea nici o litera acolo. AL a incercat un soi de exorcizare a ingustimii si a inceput sa fredoneze un cantecel vechi: ALfabetul nu e greu! Ba e greu, atarna greu, ia uite ce umeri chinuiti poti sa ai, l-a contrazis CALea Victoriei, care era de fata. ALeluia, si-a schimbat AL repertoriul cand a coborat din masina. Pe umeri ii crescusera deodata bALoane, aproape ca plutea, il tragea in jos doar ALunita de pe genunchiul stang. Aerul se umflase pana daduse pe dinafara, acum umbla pe strazi de capul lui, in ritm ALert, iar AL, coplesit, izbucni: a, bî, cî, dî, e, fî, gî, cu tot cu diacritice. ALarmati, piticii interiori ii iesira prin gauricile din epiderma si incepura sa numere, pentru a contracara puternica armata a ALfabetului: un gin, doua ALiteratii, trei povesti, patru ALintaturi. In acest rastimp, AL se prefacu bolnav de ALezie, dar ah, ce-ar mai fi ALcatuit el cuvinte din toata forfota aia de cifre, litere si note muzicALe! ALizeul se opri pana la urma, cifrele se ALiniara si devenira numere de telefon, literele se ALipira in ditamai discursul, iar notele muzicALe, ei bine, notele muzicALe isi aprinsera un Kent ALb si devenira tare infumurate. ALbatrosii si ALbinele din public purcesera la dat din aripi, iar dupa cateva minute li se ALatura si un fluture nou nascut din stomacul lui AL. ALl right, mi-e foame, zise eroul nostru si isi unse o felie de paine cu ALmete. CALm, Jiminy ii sopti atunci la ureche: pALmele vor rodi, dar nu reusi sa spuna ce vor rodi, pentru ca suna telefonul, era ALice. ALo, AL, imi poti face si mie moca cinsprezece planse color cu fluturi pana luni? ALtruist de felul sau, AL nu putu sa refuze, ba mai schimba cu ALice si ALte vorbe offtopic, pana ce fluturele cel mic si propriu se enerva si-i spuse, nu de la obraz, ca nu ajugea pana acolo, ci de undeva, din cosul pieptului:
– Bah AL, fluturi straini pe cinspe planse, ce ALienarea mea faci, ca mor aici de gelozie si ALean.
– Stai, ma FAL-fAL, nu te ALerta si cALm down, incerca AL sa-l linisteasca, tu ramai oricum fluturele ALfa, ce naiba! CeilALti sunt niste ALeatorii, ii gasesc pe Google si ii uit imediat ce-i printez. Si nu mai da atat de ALlegro din aripi, ca incepe sa ma manance esofagul din cauza de butterfly effect!
– ALl you need is o ALifie, adica love, adica io, conchise fluturasul, si fu aproape convingator.

Deasupra orasului isi facu simtita prezenta un ALtocumulus lunguiet si ALunecos, amiaza semana a seara. Un nor ALuziv, o rupere de ritm si AL intelese: traim din ALternante, e timp pentru toate. Timp de ALice Cooper si timp de ALifantis. Timp de odihna in pat ALuvionar, timp de ALtoit zboruri, timp de ALungari, timp de cautat ALternative si timp de ALinare. Intelegand vei dobandi, isi spuse AL cu vocea lui, fara pitici, gaze, aliteratii si alte efecte scenice. Am sa scriu ce mi se intampla, am sa scriu. Si se tinu de cuvant.

Anunțuri

Clovnul

Aseara m-a tras de maneca insusi Mos Craciun, zice: pai, Umm, se poate? N-ai facut nici un cadou oamenilor care iti citesc blogul, ai uitat ca e cate un copil in fiecare, un copil care asteapta, ai uitat? Pai…, am incercat eu sa lungesc momentul si sa gasesc raspunsul potrivit. Nici un PAI, mi-a retezat-o Mos Craciun, gandeste liber, doar nu esti trilulilu la cap. Aha, pai da, am zis repede, bagandu-i mosului pai-ul in barba, doar asa, ca sa-l oftic. Mi-am amintit ca am imprimat povestea asta acum vreun an, ca am urcat-o si pe trilulilu acum 7 luni, dar ca n-am daruit-o inca nimanui. O fac acum, fara ambalaje sclipicioase, doar cu stele in ochi. Poftim, bai oameni mari cu omuleti inauntru, si nu uitati ca niciodata nu sunteti prea batrani si prea prafuiti ca sa fiti inca posibili.

http://www.trilulilu.ro/ummma/cc523a688d4166

Poveste in loc de cadou

La multi ani, Oagamaga si Cobra_regala! Pentru ca a venit vorba despre Micul Print in comentariile de la insemnarea precedenta, mi-am amintit de povestea asta a lui Andersen, pe care am imprimat-o vara trecuta pentru niste copii. V-o daruiesc acum voua, Varsatori de vorbe si fapte bune ce-mi sunteti.
 
 
Melcul si tufanul de trandafir
 
de Hans Christian Andersen
 
 

Povestea aici.

Voyeur

Imi regasesc vorbele in scrisul altora, dar nu ma supar, probabil si eu imprumut fara sa-mi dau seama. Imi regasesc amintirile in povestile altora, dar nu-i bai, detaliile sunt ale fiecaruia. Imi regasesc linistea devenita toxina pentru altii, dar nu-i nimic, oamenii stiu sa caute singuri antidoturi si de cele mai multe ori le si gasesc. Imi regasesc ochii poposind asupra oamenilor din jur. Atunci cand ma odihnesc in locuri publice, crampeiele de gesturi, priviri, cuvinte nu-mi raman indiferente. Capitole, da. Fiecarui om pe care il privesc ii inventez o poveste. Indragostitii ma fascineaza, i-as tot privi, i-as tot inventa.
 
Vara trecuta, la Cluj, eram sus pe Cetatuie, cu un prieten. Ii tot suna telefonul, dar in loc sa ma enervez ca ne ciuntea contemplarea, am profitat de intreruperile dese pentru a privi un adolescent. Un baiat cu ochelari, blondiu, cu obrazul patat pe alocuri de cosurile varstei. Un profil frumos si cuminte. Statea pe o piatra, cu o carte deschisa in maini, citind cu pauze. Isi arunca ochii asupra panoramei, apoi se intorcea la cartea lui, dadea pagina, dar privirea ii zbura catre acoperisurile din zare.  Undeva, intr-o casa, era probabil o fata careia ar fi vrut sa-i citeasca din cartea cea groasa, careia i-ar fi facut loc pe piatra lui, langa care i-ar fi placut sa taca. Amicul meu isi tot cerea scuze pentru telefonul insistent; nu-i nimic, ii spuneam, iar vorbele despre bilanturi si comenzi ferme treceau pe langa mine, amestecandu-se in aerul dupa-amiezei, in zumzetul cald si calm si racoros al locului. La un moment dat, pustiul s-a ridicat, a facut cativa pasi, apoi s-a intors la piatra, s-a asezat si a pus cartea alaturi. A scos din buzunarul de la piept al camasii albastre telefonul, a cautat in memorie si a sunat. O suna pe ea, gandeam, dar timid cum este, va inchide probabil cand ii va auzi vocea. N-a fost asa, pustiul blond in albatru nu era timid, era doar cuminte. Ce faci, vii? Auzeam franturi, nu ma puteam abtine sa nu separ vocea groasa, in acelasi timp ferma si moale, a pustiului, de celelalte voci de oameni si frunze leganate de un vant lenes. E atat de frumos aici! Era, intr-adevar, atat de frumos, o frumusete simpla, in fata careia numai un nebun nu ar lasa garda jos. Amicul meu, incurcat, jenat, ar fi inchis telefonul. Nu, nu, rezolva-ti ce ai de rezolvat, eu ma uit la un film, i-am spus cand i-a sunat mobilul a 1000-a oara.
 
Pustiul isi tinea cartea in brate, era genul acela de asteptare care nu te lasa decat s-o traiesti cu toate simturile. Si deodata s-a ridicat – nestiindu-se privit, nu-si pusese nicio masca. Era fericire in stare pura: aparuse fata lui. Ea alerga in sus pe scari, el in jos. E chiar ca intr-un film, am zambit si am dat voie voyeurului din mine sa-si duca la capat curiozitatea. Alergau unul spre celalalt din ce in ce mai repede, ma gandeam ca atunci cand se vor intalni, se vor lua in brate si se vor strange tare-tare. Dar iarasi m-am inselat: pe treapta pe care li s-au intalnit alergarile, cei doi s-au oprit ca doua masini la semaforul care se face rosu, cu frana brusca. Stateau unul in fata altuia, se priveau si gafaiau de efort. El a apucat-o de amandoua mainile, a continuat s-o priveasca asa, stand fata in fata, in pozitie aproape soldateasca de drepti, pe urma i-a cuprins capul in palme, i-a apasat urechile, obrajii imbujorati, iar apoi i-a ridicat mana dreapta si i-a pus-o pe piept. Pe pieptul ei, cu palma lui deasupra. Pustiul cel cuminte si totusi atat de barbat ii simtea bataile inimii asa, peste mana ei, fara s-o atinga pe sanul stang. Asta e dragoste, a spus jumatatea mea romantica, triumfand pentru o vreme in fata jumatatii cinice. Si mi-am amintit de o iarna geroasa si de un baiat care m-a cucerit cu o portocala. Apoi de alta iarna, cu un alt baiat, care m-a intrebat in timp ce fumam dardait intr-un parculet: stii ce mi-as dori acum? Ce? Sa nu-ti fie frig. Prinsa in propriile reverii, n-am observat cand cei doi adolescenti din Cluj au urcat impreuna scarile, si nici cand s-au asezat pe treptele de la baza unei statui, a unui monument sau ce-o fi acolo, pe Cetatuie. E ciudat ca-mi amintesc mai mereu oamenii in detaliu, imi amintesc discutii si stari, dar uit obiectele de decor.  Prietenul terminase in sfarsit cu telefoanele si i-am povestit pe scurt filmul pe care il vazusem. Uite, uite. Cei doi isi balanganeau picioarele si povesteau. La un moment dat, fata si-a amintit ceva, si-a dat jos rucsacelul din spate si a scos de acolo o cutie rosie de tabla. Acum ii priveam amandoi, cu duiosie si drag. In cutie se aflau batoane de ciocolata. Dupa ce au mancat fiecare cate unul, el a sarutat-o pe obraz, iar ea a chicotit. Pe urma nu mai stiu, am iesit din povestea lor, se inserase.

1/11 Poveste Rapid(a), dar Personal(a)

Ziceam ca tata s-a nascut pe 1 aprilie. Era o zi de Pasti, familia s-a bucurat, toti au spus ca e semn de la Dumnezeu, copilul asta va ajunge departe. Si a ajuns. Puiul de taran, dintr-un sat uitat de lume care n-are nici acum asfalt, desi a fost raportat la partid la "asfaltate" prin anii 80, a fost singurul dintre cei cinci frati care a facut facultate, care a devenit "domn de oras", cu apartament la bloc. Cand l-au vizitat batranii de la tara prima data, au fost oripilati ca trebuie sa-si faca nevoile in casa, asa ca, pentru a nu profana apartamentul cu persane si chiuveta, s-au dus la wc-ul public din gara.
 
Ziceam ca tata s-a prapadit acum patru ani. Cand a disparut, n-am pierdut numai un om drag, am pierdut dragostea neconditionata, m-am simtit handicapata, schioapa timp de peste un an. Energia pozitiva venita de la cei care te iubesc indiferent de ce faci te tine pe linia de plutire, iar daca dispare, incepi sa schipatezi la propriu. L-am iubit pe omul asta, dar iubirea mea n-are legatura cu niciun Oedip sau Freud, l-am iubit pentru ca a fost bun, generos, vesel, destept, corect, puternic. Pe tata il chema Ion.
 
Ziceam ca am un coleg. Un coleg care isi dorea mult sa fie tatic, sa aiba o fetita, dar singura femeie pe care ar fi vrut-o langa el, fosta lui iubita, era plecata la munca in Italia. In plus, era mai in varsta decat el cu opt ani si avea deja doi copii mari, nu era dispusa s-o ia de la capat cu alaptatul, leganatul, schimbatul scutecelor si toate celelalte lucruri minunate pe care trebuie sa le faca o femeie cand devine mama, lucruri care o tin aproape de pui, dar departe de lume.
 
Asadar, ziceam ca pentru colegul meu, C., fetita parea sa ramana o vreme doar un vis frumos. Intr-o zi m-am ridicat de pe scaun, am iesit pe hol, am intrat in biroul lui si i-am spus: "eu iti voi boteza fetita!" El mi-a zambit amar. La cateva zile dupa aceea, a fost randul lui sa intre in biroul meu si sa-mi spuna cu un zambet nou, fericit, ca pe R. o prinsesera carabinierii in Italia fara acte si o trimisesera in tara, cu interdictie de a intra in Uniunea Europeana in urmatorii cinci ani. Ajungea in dupa-amiaza aceea acasa. A asteptat-o si au ramas impreuna, de parca nu s-ar fi despartit niciodata. La vreo luna-doua, mi-a intrat din nou in birou si mi-a spus: "R. e nebuna. Aseara, dupa ce am facut dragoste, a zis ca ea simte ca a ramas insarcinata, ca e sigura de asta." Zambetul lui C. era, de data asta, plin de uimire si speranta.
 
Si au trecut iarasi lunile, aproape noua, a venit noaptea de Inviere. Tata murise de jumatate de an, am mers la cimitir sa luam lumina si sa-i ducem si lui. M-am apropiat de crucea din lemn, singurul obiect de acolo care-i fusese martor pe ultimul drum, am atins-o si am vorbit cu tata. I-am spus ca mi-e dor, ca nu-mi e bine, dar ca in curand se va naste o fetita pe care o voi boteza si care ii va purta numele. Dupa ce am ajuns acasa, am primit telefon de la C., se nascuse Ioana. Tot de Pasti, ca tata. Tata pe 1 aprilie, iar ea pe 11. De doua ori unu, semn ca lumea merge mai departe. Astazi e ziua ei, implineste 3 ani, Berbeaca. La multi ani, Ioana. Sa fii frumoasa si luminoasa!
 
P.S. Cobro, ti-am facut pe plac si am scris povestea. Acum pot sa ma duc sa-mi fac bagajele.

Poveste de seara pentru parinti

A fost odata ca niciodata o capra cu trei iezi, unul mai obraznic, mai impertinent
si mai fumacios decat altul, care au fost mancati de un lup simpatic, dar infometat.
Iedul cel mic era cat pe ce sa scape, ca doar i-a venit ideea sa se ascunda in
spatele boxelor, dar inca nu terminase nivelul la World of Warcraft, asa ca si-a
bagat picioarele in el de lup. Pe urma si-a bagat si restul corpului, pana la
cornite, pe care lupul din crang le-a rontait satisfacut, scobindu-se totodata
cu ele intre implanturile pe care daduse vreo cateva mii de euroi. Fiind si artist
neinteles, dupa ce si-a facut siesta vizionand „Lost in Translation”, lupul s-a
jucat de-a realizatorul de grafitti pe peretii exteriori ai casei Caprei. Tot
cu sangele cucuietilor a mazgalit si cateva lozinci anti-guvernamentale si a tulit-o,
ca se facuse seara si-l chema viata de clubber pasionat si trendy. Capra a ajuns
mai tarziu acasa, pentru ca statuse la povesti cu prietena ei, Scufita Rosie,
care tocmai o salvase pe Bunicutza, cu pretul propriei vieti de noapte, din burta
unui alt lup, si pedofil, si gerontofil. Vazand capetele insangerate ale cucuietilor
ei ranjindu-i din ferestre, Capra gandi ca iar si-au cheltuit nemernicii alocatia
pe jointuri, dar intrucat era destul de obosita dupa o zi de shopping, se duse
sa se culce. Inainte de culcare, din neatentie sau poate nerabdare, lua o overdose si
adormi pentru totdeauna.

 
ZI END
 
Iata de ce, dragii mosului, copiii din ziua de azi nu mai vor sa fie nici ieduti,
nici capre, nici scufite, ci lupi.
Si-am incalecat pe-o sa si-am plecat la produs in Italia, unde vanatorul e carabinier,
iar mafia recunoaste ca exista.