Tag Archives: Weblog

Fructe, flori, lepse sau scaieti

Pare rău. Ridichile scofâlcite aveau verde de Paris în ele, doar eu știam cum să deal with și să cope with, dacă mă întrebai, îți spuneam.

Acum am mai plantat în grădiniță așa: un kiwi, o roșie, un măr, un pătrunjel, un ananas, o vanilie și un profiterol. Le las să crească și să moară de moarte bună, n-am să le bag în mixer să-mi fac măști din ele. M-a lăudat cosmeticiană că am grijă de ten. Ei, ashi! N-am nicio grijă, că-s leneșă, îi dau cu țigara și cu piedestalul, cu scena, cu poșeta-n cap și cu nopți nedormite. Lasă, nu mai zic, că tot degeaba. Mai bine mai scriu ceva de râs. Sau niște lepșe, astea-s ușoare.

Mirosuri care îmi plac?
Parfumurile de alcov nu, sunt grele, umflate, te doare capul, te îmbâcsesc. Parfumurile de aer, de fugă, de spații deschise, da. Acum am făcut fixație pe Dolce & Gabbana Light Blue. Și-mi mai e dor de mirosul casei lui tanti Mili, miros de pânză și ață. Mirosul de nisip îmi construiește singur castele în Spania. Mirosul de frezie e mai rău ca Red-Bull-ul, îmi da aripi cu rezerve. Mirosul de iasomie se cațără pe mine și mă copleșește, devin un emoticon cu capul în palme, dar numai noaptea.

*

Vorba preferata:
caldarâm. ei kkt. ia!
Vorba nesuferită:
lasă vrăjeală! ești cu capul! hai-hai!
Drogul favorit:
oamenii creierosi, jocul
Sunetul preferat:
uneori liniștea, alteori pickhammerul
Sunetul nesuferit:
vocile isterice, ușile trântite
Înjurătură
Bou! Vită! (I love animals, though)
Pe cine punem pe viitoarea bancnotă:
Pe Iulian Tănase. :))
meseria pe care n-ați fi vrut s-o faceți:
menajeră
planta, arborele sau dihania în care v-ați reincarna:
femeie 😀

presupunînd că D-zeu ar există, ce v-ar spune după moarte:
– De ce n-ai jucat, fată, la loz în plic?

*
Motive pentru care mă dau jos din pat.
Ceasul deșteptător, pe care îl urăsc, pentru că nu mă deșteaptă, ci doar mă trezește și mă tampeste. Îl cam urăsc, trebuia să mai zic o data.
Tatăl lui Merlin, care bate la ușă să spună că iarăși s-a spart țeava de la baie.
Mirosul de cafea.
Întâlnirea cu un om drag.
Planurile mărețe făcute cu o zi înainte, din care duc la bun sfârșit 25%.
Ar fi trebuit să fie 21 de motive, așa era leapșa, dar ce să fac? Să dau cu copy/paște până la 21? Ntz.

*
Lucruri pentru care sunt recunoscătoare.
Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dat intuiție și noroc, pentru că mi-a dat drumul în lume cu toate cele la locul lor și pentru că mă provoacă din când în când. Pentru că m-a binecuvântat cu exuberantă, energie, optimism și veverițe. Sunt recunoscătoare tatălui meu, unul din puținii bărbați cu instinct patern. Mamei mele, pentru că, deși avea RH negativ și două sarcini pierdute, a riscat din nou, la 32 de ani. Le-am reproșat că m-au făcut la bătrânețe, ce ticăloasă! Sunt recunoscătoare unui bărbat bun, care m-a iubit cu răbdare și cu adevărat, care m-a îmblânzit în proporție de 90%, care m-a învățat să ascult muzică și să citesc, care mi-a scris cele mai frumoase scrisori din lume, care mi-a suportat amânările și m-a susținut și când meritam mai puțin. Sunt recunoascatoare oamenilor de la care am avut ce să învăț, dar și celor ce au învățat de la mine. Oamenilor care mă uimesc, timizilor care mă lasă să-i descopăr, vorbăreților cu care despic firul în 2048, bunilor care îmi dau avânt, răilor care mă ispitesc, petrecăreților care mă smulg din letargie, contemplativilor cu vorbe în priviri, egoistilor care îmi desenează cu degetul pe oglinzi aburite, profunzilor care mă văd, o vreme, așa cum sunt, generoșilor care, ametitilor care, intriganților care. Îmi mai sunt recunoscătoare mie, pentru că am spus ba da atunci când toate vocile din jur strigau că nu, pentru că uneori am știut când să plec, alteori am știut să dau drumul, pentru că, atunci când alunecam pe tobogan, am deschis ochii și am pus frână, pentru că am făcut haz de necaz și n-am lăsat amăreala să mă domine atunci când a fost vremea ei și nici gâsca romantică să sucombe deep inside.

The Man from Earth


– Am arătat unele adevăruri pentru ca să fie mai bine.
– Crezi că doar la asta se referă religia? Vinde speranţă pentru supravieţuire?
– Vechiul Testament vinde frică şi vinovăţie, iar Noul Testament e un
cod nou de etică. Pus în gura unor poeţi sau filosofi mai deştepţi decat
mine, nu înseamnă nimic. Mesajul nu e niciodată folosit. Frica a
construit biserici. 
 
Am uitat sa recomand filmul asta, The Man from Earth, un film pe care unii l-ar putea considera blasfemiator.
 
As fi scris mai mult despre el, dar n-am avut timp. Am gasit insa un comentariu pe IMDB care spune cam ce as fi spus si eu, asa ca l-am (tr)adus aici:
 
"Filmul este o abordare EXTREMA a credintei, filosofiei,
tehnologiei, a felului in care invatam, in care gandim , a modului in
care percepem lucrurile, bazandu-ne pe logica noastra si pe
cunostintele acumulate. Nu am citit cartea inca, dar categoric o voi
face, chiar si numai pentru a ma pune la curent cu restul de discutii
si argumente care nu apar in film. Am ezitat mult daca sa vad sau nu
filmul si am facut-o doar pentru ca nu aveam altceva mai bun de facut.
Dupa cateva minute, am fost captivat si nu m-am mai putut desprinde. Cineva scria ca filmul reuseste sa te faca sa-ti doresti sa fii si
tu unul dintre personaje si sa-i adresezi propriile intrebari
personajului principal. Avea dreptate. Aceasta productie nu are scenele de
actiune, de sex sau de violenta pe care ne asteptam sa le gasim la un
film si care uneori ne plac. Tot ce avem aici e o poveste. O poveste care te
face sa pui la indoiala tot ce credeai ca stii. Ma indoiesc ca acest
film  "iti va deschide ochii" catre un nou fel de a gandi  sau ca iti
va produce o revolutie in creier, dar garantez ca si in eventualitatea
in care nu-ti va placea deloc, tot vei dori sa discuti indelung despre
el dupa ce se termina, mai ales daca il si vizionezi impreuna cu
cineva." 
 
 
 

Mie mi-e dor

Mie mi-e dor sa urc un munte si sa fie vara cu ploaie, sa am hanorac si umbrela lunga pe care s-o folosesc drept baston.
Mie mi-e dor sa nu mai scriu pe blog, sa nu mai am blog deloc, ca pe urma sa mi se faca dor sa am.
Mie mi-e dor sa merg mult si sa beau apa din sticla, mi-e dor ca
gleznele mele sa nu-si mai intinda tendoanele catre ambreiaj si
acceleratie.
Sa fac parte dintr-un sir indian care urca un munte, am mai spus
asta, inseamna ca e un dor  mai vechi si iata ca-l recunosc, semn ca
sunt pregatita sa mi-l vindec.
Intr-un sir indian nu poti s-o iei la goana, esti limitart, uite
un r rrratacit in cuvant, il las aici, gleznele celui din fata,
miscatoare, intinzatoare, ascuse in margini inalte de bascheti sau,
dimpotriva, dezvaluite intre tenisi si colanti, numai atat cat ochii
mei sa aiba motiv sa numere zvacnirile pasilor, ridicate in tendoane si
muschi, devin un tablou cinematic care ma fascineaza. Sa uit de febra
musculara in febra numaratorii, cand numeri, nu te gandesti la nimic,
asa imi pacalesc si frica de avion. Cu celelalte frici e mai greu, ar
trebui sa numar pana mor.
Mie mi-e dor de o frica noua, de frica de a nu deveni prea
ordonata marsaluind in sirul indian. Intre dor si frica as face o
multime de lucruri, as umple nenumarate sertare cu teancuri de foi si
dosare, iar cand momentul fricii ar veni, as incepe sa le numar si pe
ele, n-ar ramane nenumarate. Vezi, deja am antidotul, nu ramane decat
sa-mi iau inima in dinti si bocan… nu, ar fi vara. 
Mie mi-e dor de vara, de fapt, asta venisem sa spun, rostirea e o
masura radicala atunci cand ai nevoie de limite. Neiesind din sir, n-as mai da pe-afara, mi-as potrivi pasul dupa cei
din fata mea, iar cei din urma ar fi dependenti de mine, as fi monotona si riguroasa. Limita
radicalului este egala cu radicalul limitei, imi sufla un eu mai vechi,
care stia terorii cu siruri. Eul de azi stie mai bine nudul lui
Duchamp, coborand scarile, insirandu-se,  desirandu-se, desprizandu-se
de sine si cautandu-se in pasul urmator.
Mie mi-e dor sa urc un munte si apoi sa-l cobor. 
 
 

duchamp_nudcoborandscari

Oscaruri din nou cu deturnari personale

Se apropie, se apropie, ce repede trece timpul pe bloguri, prin
bloguri, ma uit prin propriile insemnari si ma gandesc ca, daca nu m-as
cunoaste cat de cat, as zice ca pfffff, iote si la asta, nu face decat
sa leneveasca, sa umble teleleu prin lume, sa se uite la filme si sa
zambeasca politicos, adica ipocrit. Dar sa trecem peste.
Daca ar fi fost nominalizat si filmul lui Mungiu la Oscar, am fi
avut si noi parte de oarece emotii, palpitatii, asteptari. Dar The
Movie e greu de inteles si in Europa, in tarile care n-au avut parte de
regim comunist, daramite in tara tuturor cainilor cu covrigi in coada.
Am incercat sa vad cat mai multe din filmele lui 2007, cand am ajuns la
No Country for Old Men, fusese deja nominalizat la Oscar, dar eu
il pandeam de mult timp, de cand citisem pe imdb opinia cuiva. Zicea ca
acesta e un film atat de bun, incat cu siguranta se va afla in top 2 al
productiilor cinematografice ale anului, iar daca asta nu se va
intampla inseamna ca 2007 se va dovedi a fi un an al naibii de
productiv in ceea ce priveste filmul. Ei bine, l-am vazut, dar cred ca
ar fi trebuit sa fiu si eu made in U.S.A. ca sa-mi placa si sa sa
inteleg efluviul de elogii. Adica, cinstit vorbind, m-a plictisit: o
poveste cu multi morti, cu o valiza de bani pe care o vaneaza tot felul
de rai, cu un fel de personaj principal care nu e nici bun, nici rau,
adica e un om aproape normal, ceva mai curajos decat mine sau decat
tine, ceea ce oricum nu-i foloseste la nimic. Poate tocmai asta e
ideea, ca de fapt nu exista super-eroi. O prietena zicea ca filmul asta "e foarte plictisitor si cretin si statut, n-am
inteles absolut nimic din el, oricum nu-mi plac fratii Coen, insa asta
mi se pare cel mai naspa…"  Dar are cele mai multe nominalizari. 
Dintre filmele vazute anul acesta, o parte deja au ajuns in recycle bin, adica le-am uitat pe loc, dar sunt si cateva carora le-as da cate o statueta, una faurita din vorbe si in forma de barbie ingropata in pumni in fata ecranului.
 
Across the Universe – e un film care va atrage cu siguranta
un nou val de fani Beatles.. Mi-a amintit in acelasi timp de Hair, de
Zabriskie Point, de Jason Pollock, de Andy Warhol, de Janis Joplin, de
Piata Universitatii, de Jack Kerouac, de Vonnegut, de Woodstock,  de
revolta care demonteaza sisteme, de nesabuinta de a darama fara sa stii
ce vei pune in loc, de visul american, de turme, de sovaiala artistului
in fata provocarii de a se ancora in social. Si m-a facut sa ma intreb
daca generatiile noi vor fi in stare sa iasa din ghinda in care
mistourile sunt singura arma impotriva alienarii. (In film apar si Bono
si Joe Cocker.) 
 
Atonement – mi-a lasat un gust amar atunci cand aveam
nevoie de dulce. Ceea ce numim alegere personala nu ramane doar in
cercul nostru stramt, se propaga in vietile celorlalti si le poate
distruge. Iertarea de sine nu e niciodata deplina si, vorba cantecului,
"ce-ai omorat omorat ramane".   "Gestul de bunatate" al eroinei vine
tarziu, prea tarziu pentru a mai conta, atat pentru ea, cat si pentru
ceilalti, le daruieste victimelor sale nemurire si dragoste eterna, dar
nu sunt decat cioburi lipite cu super-glue literar. Minciuna este un
evantai pentru un orgoliu marunt, racoreste pe moment, dar condamna pe
termen lung. Pe tine, spunatorul, dar si pe altii. 
 
Reign Over Me –   un film despre durere, despre fuga de realitate
intr-un univers de jucarie, despre incercarea, ca si in Atonement, dar
in alt registru, de a repara un rau mic iar si iar (schimbarea la fata
a bucatariei) pentru a nu-l mai vedea pe cel mare si ireparabil. Un film in
timpul caruia nu poti sa nu te intrebi daca amestecul in viata
altcuiva, o viata stricata si greu de dus, nu face mai mult rau decat
bine. Si daca exista pericolul ca celui pe care vrei sa-l repari sa-i
strici si farama de lume imaginara in care durerea e mai suportabila,
ce faci, risti?
 
Juno – o poveste delicata despre adolescenta, despre cum
esti tentat, la 16 ani, sa bagi varful piciorului in maturitate. Adica
un pic de sex, sa vezi cum e. Pai nu prea e, ca de fapt tu ai mai mult
chef sa-ti faci o trupa de rock decat sa faci copii. Sau sa-ti dai
ochii rimelati peste cap. Deci nu ti-i dai. Dar dupa ce ai bagat varful
piciorului undeva, iar monstrul, care se numeste viata de adult si care
e cah, a facut hap, poti sa-ti bagi picioarele (de tot)? Si cum fac
oamenii normali? Intai se indragostesc si abia dupa aia se reproduc sau
invers? Eu i-as da un Oscar lui Ellen Page (o stiu din Hard Candy),
iar pe Michael Cera l-as astepta sa ma creasca. Coloana sonora mi-e
tare draga, cateva zile am tot fredonat "you’re a part-time lover and a
full-time friend"…
 
Away From Her – dupa o casnicie de 44 de ani, sotia (Julie
Christie – cum a trecut timpul peste ea de la "Doctor Zhivago" pana
acum!) se imbolnaveste de Altzheimer. Se preface, vrea sa-l pedepseasca
pentru ceva din trecut, sau boala e reala? Sotul are ocazia de a da la
o parte cateva cortine ale propriei constiinte. "Nu m-ai iubit
niciodata", ii spune ea. Oare? 
 
Zilele trecute ma tot inghiontea o insemnare care avea ca punct de
plecare moartea lui Heath Ledger, dar n-am mai apucat sa o scriu. Pe
scurt, in aceeasi zi in care am aflat vestea am vazut un film care il
avea in rolul principal pe Heath, habar n-aveam care e distributia, dar
"asa merg lucrurile", vorba lui Vonnegut, si te trezesti cu cate o
coincidenta care te lasa perplex. Ei bine, in filmul asta (Candy,
din 2006), Heath joaca rolul unui narcoman, e o scena chiar la inceput
in care iubita lui e gata sa moara din cauza unei supradoze, dar el e
acolo si o salveaza. Ma gandeam, in timp ce urmaream filmul, nu numai
la faptul ca pe el n-a avut cine sa-l salveze, ci mai ales la faptul ca
omul nu invata niciodata din greselile altora, nici macar, in cazul lui
Ledger, din greselile personajelor interpretate.
 
Dintre filmele lui 2008 as recomanda Irina Palm, cu
Marianne Faithfull in rolul unei bunici al carei nepot e pe moarte. Pana unde esti dispus sa mergi
pentru a salva pe cineva drag? Si daca ceea ce pare sacrificiu facut pentru
altii e tocmai ceea ce te salveaza pe tine?
Recunosc, am o slabiciune pentru Marianne Faithful – cantareata,
actrita, fosta dependenta de droguri si fosta iubita a lui Mick Jagger,
prima actrita care a rostit cuvantul "fuck" intr-un film. Din cand in
cand, "The Ballad of Lucy Jordan" imi completeaza playlist-ul, e
povestea unei femei de 37 de ani, sotie si mama, care, in timp ce face
curatenie, se gandeste ca niciodata nu s-a indreptat spre Paris intr-o
masina sport, cu vantul jucandu-i-se prin par, asa ca se urca pe
acoperisul cladirii in care locuieste si… isi implineste visul. Nu-s
cinica, asa e piesa. 🙂 Si uite cum de la film am ajuns din nou la
muzica, asa ca dau o tura si pe You Tube, sa caut Balada din 1979.
 

Poveste in loc de cadou

La multi ani, Oagamaga si Cobra_regala! Pentru ca a venit vorba despre Micul Print in comentariile de la insemnarea precedenta, mi-am amintit de povestea asta a lui Andersen, pe care am imprimat-o vara trecuta pentru niste copii. V-o daruiesc acum voua, Varsatori de vorbe si fapte bune ce-mi sunteti.
 
 
Melcul si tufanul de trandafir
 
de Hans Christian Andersen
 
 

Povestea aici.

Bocanci albastri si alte umbre

umma_cer


 
De o vreme eu nu mai traiesc in ganduri. Revelatiile nu mai vin la
tigara, nici la dush. De o vreme tresar doar pe drumuri, facand,
vorbind, nicidecum zacand in cotul stang. De-aia acum nu ma mai doare
in cot, durerea s-a mutat in dreapta, mi-a cuprins dosul palmei, e
acolo, sub cele doua degete cu care apuc, cu care tastez sau pe care le
ridic politicos atunci cand stiu raspunsul si nu vreau sa vorbesc
neintrebata.
 
De o viata imi doresc sa spun: iubesc iarna! Dar nu-mi iese, tata
ma ridica mai demult in brate dimineata si-mi spunea: uite, a nins, ce
ma mai bucuram atunci. Dar atunci e tare departe acum, e o viata. Deci
de o viata-mi doresc sa.
 
Nici macar de la geam nu-mi place iarna, daramite cand imi bag
picioarele in ea. Picioarele mele au multe perechi de  cizme si vreo
trei perechi de bocanci. Dintre toti bocancii cel mai mult tot pe aia
albastri ii iubesc, au mai fost personaje de blog, cu ei am urcat cele mai multe scari, ei mi s-au
parut cei mai usori atunci cand am dat jos monstruozitatile alea cu
care oamenii care iubesc iarna se cocoata pe schiuri. Eu am carat
schiurile in spate de sus pana jos, in loc sa alunec lasam perechi de
urme adanci in zapada si ma gandeam la bocancii albastri si  la vinul
fiert. Si cel mai putin imi place iarna cand e fara cinci si parbrizul
e inghetat, atunci racai gheata in doua locuri mici si plec asa,
grabindu-ma incet. 
 
Cand voi ajunge intr-o zi la piramidele aztece, la Teotihuacan, va
fi vara si alte incaltari vor invata sa urce trepte. De
vreo 10 ani zic ca trebuie sa le vad, pana la urma cred ca il schimb pe
“trebuie”
cu “vreau” in lista de viitoare bilanturi. Daca le-as numi planuri
le-as ignora cu abnegatie si m-as concentra la tot felul de altcevauri
incantatoare. Pana atunci, pana in ziua aceea in care voi urca si imi
voi aminti intamplari din alta viata, contruiesc in continuare piramide
mici din vorbe si drumuri. Quetzalcoatl, sarpele cu pene, o forma
hibrida a zborului si a
taratului, asta suntem, marsaluind inspre Hunab Ku, pantecele
Universului, cand pe sus, cand pe jos, cand pe deasupra lucrurilor si
oamenilor, cand pe dedesubt, fiindu-ne uneori centru noua insine, buric
al pamantului sau al cerului, alteori margine, alteori umbra.

 

po(e)mul de iarna

po(e)mul de iarna s-a daramat,
a venit … si l-a luat.
vom face altul? pe (b)rau in jos?
unul mai trainic? nu, mai frumos.  
 
                             rudolph elan poe(m)