mi-am aprins tigara de la jumatate

, n-am vrut, dar aveam ochii pierduti in alta parte. azi mi-e lene
sa apas pe shift pentru litera mare si oficiala de la inceputul frazei
noi. in plus, mana stanga e ocupata sa se sprijine pe ea insasi in
cotul ei stang, sa tina tigara intre degete, sa ridice degetul mic a
incalecare spre cel inelar. numele degetelor se leaga de rostul sau
puterea lor, inelarul e un nobil, el nu face decat sa poarte inelul,
fiindu-si de ajuns. inelarul, spre deosebire de celelalte degete, e si
un mare mincinos, se numeste inelar si cand nu poarta nimic. si cand
poarta nimicuri, si cand isi poarta bucuria, si cand isi poarta povara.

de ce scriu toate astea? dar rozz williams de ce a cantat? si de
ce s-a sinucis pe 1 aprilie? vezi tu, aceste lucruri mici,
neimportante, facute intr-o anumita ordine, formeaza un cuvant magic,
care ilumineaza cand il descoperi. nu-ti iese din prima si tot incerci,
aia care se omoara poate ca l-au aflat si nu mai are rost sa caute, sa
faca alte fleacuri, sa le ordoneze, sa le potriveasca intre ele, sa le
dea nume.

si tu cauti secrete printre cuvinte, nu-s acolo.

boxele paraie, asa e piesa .

jumatate de tigara a cazut alba si nefolosita in scrumiera, ce
rost a avut ea? si tu, tu, daca-ti dai drumul si cazi, cui folosesti?
aprinde-te de la capat, de acolo de unde incepi, nu te pastra pentru un
mai tarziu ipotetic, o sa te arunce mana stanga la gunoi, in timp ce
dreapta va tasta istoria altei tigari, nu va sti ce-a facut stanga,
nu-i va pasa. fii bun sau rau, stramb sau drept, dar nu ramane
nefolosit.

ziua scrisul nu poate fi decat rece, despre lucruri si fapte,
chiar daca tragi jaluzelele, tot descrieri dupa natura imediat
inconjuratoare voi face. noaptea, in schimb, facutele de peste zi se
dau de trei ori peste cap si se transforma in tablouri dintr-o
expozitie.  le privesc indelung, ma bucur de fiecare in parte, nu ma
impinge nimeni de la spate sa trec la tabloul urmator, care e si el tot singur pe simeza. tablouri dintr-o expozitie. mussorgski, emerson, lake & palmer, note pe un passe partout care infasoara camera. un gest simplu
devine greu descifrabil, capata alte sensuri, adancimi, semnificatii,
ca un film pe care il deslusesti altfel cand il derulezi cadru cu
cadru, cu incetinitorul, ba inainte, ba inapoi. ca un nor care isi schimba forma incet, incet, deasupra ochilor
ficsi. un film cu bruce willis metamorfozandu-se intr-un film de
bunuel. in momentele acelea mi-e mila de oamenii care isi dorm noptile.
in momentele acelea imi dau seama ce frustrata si nefericita pot eu
insami deveni atunci cand trebuie sa ma culc devreme cateva seri la
rand. dorm bine si totusi sunt uricioasa a doua zi. ce-ti lipseste, ma
mai intreaba cate  unul. noptile mele, i-as raspunde, dar nu-mi bat
gura, n-ar intelege. 

 

o musca pitica se cocoata pe un ghem mototolit, un ambalaj poleit
de ciocolata. e asa de mica, un flecustet, dar e vie si vrea.

natura moarta cu
fleacuri vii.

Sub dus

Ce insemnare lunga ar fi daca as putea scrie direct de acolo, din cap, cum stau in picioare, aproape in pozitie de drepti, cu mainile la spate, militareste, lasand apa sa-mi biciuiasca ceafa, in timpul asta murmur joy to the world, the lord has come, spirite al Craciunului, ce cauti in octombrie in baie la mine? Apa si murmurul aproape cantat duc la tremurul mandibulei, dintii de sus se ciocnesc incetisor si des de cei de jos, daca ar fi de frica sau de frig s-ar numi clantanit, e aceeasi miscare, dar de apa fierbinte si melodie de Craciun, un clantanit placut, efectul fizic e acelasi, cauza fizica e alta, de data asta mintea e relaxata si trupul mai vrea. Sau invers? Trupul e relaxat si mintea mai vrea. Clantanitului acestuia ii trebuie un nume nou, ma voi gandi la asta, imi promit. Imi trec palmele peste abdomen, indrept umerii. Prietenul regizor imi cere o poveste, dar cum s-o scriu de aici? Pare usor acum, dar pana ajung la computer, desi drumul intre baie si living e unul drept, se vor crea iarasi zeci de poteci care, pe rand sau in manunchiuri, mi se vor parea importante, mai importante decat povestea pe care o stiu cand deschid usa baii si fac primul pas pe hol. E frig pe hol, ma voi abate pe carari mai calde si, daca nu ma va intrerupe realul, un telefon, un strigat, o fusta abandonata pe covor sau un papuc ratacit, tot va veni o alta poveste peste mine, care nici ea nu va apuca sa se inchege, fiind acoperita de alta, povestile mele-s liane, iar eu inca stau cu umerii trasi inapoi, sub apa care ii pisca, palmele pe burta, capul pe spate si privirea spre gemuletul caruia i-am stricat dispozitivul de inchidere cand l-am impins, intr-o zi, cu putere. Sa ma detasez, sa scriu la persoana a treia, sa fiu omnisci… omnipo… fidela unui personaj principal, care nu-s eu.

 

E un text neterminat si asa va ramane, oricat de multe cuvinte ar urma, intre timp s-a facut zi, e mai frig decat ieri, am iesit din masina cu teancul de carti in brate, am scapat cheile pe asfalt, nu mai functioneaza telecomanda, apas pe butonul "deschide" si nu se aprinde ledul verzuliu, colegul meu ma intreaba ceva, nu stiu ce ma intreaba, am ametit de la atata vorbit, doua ore si jumatate am tot rostit, fara pauza, acum nu stiu sa raspund la un, probabil, ce faci, faptele se deruleaza cu repeziciune, gandul nu rezoneaza, nu reactioneaza, se apara asa, iar in fata lui ochii sunt goi. Se va destinde, ca un arc, ceva mai tarziu, cand se va innopta, poate tot la dus sau dupa aceea, cand trupul in halat moale-pastelat de baie va avea din nou maini, picioare si piele.

O zi normala,

cand plec dimineata devreme spre serviciul unde trebuie sa vorbesc si sunt din ce in ce mai departe de vorbele mele, le rostesc mecanic, zambindu-le asa cum am invatat pe de rost, la vorba asta merge zambetul acela injumatatit, dincolo colturile gurii se indeparteaza mai mult unul de altul, aici mana dreapta se cere ridicata, privirea o urmeaza in timp ce glasul rosteste teatral o regula noua, un fel de to be or not to be mult mai pragmatic, pentru ca  mana mea, vocea mea, zambetul meu au mereu un scop acolo, in drumurile de dimineata, nu-si permit sa existe pur si simplu, ca poeziile, ca randurile din blog, din carnetelul care anul acesta are o dunga aurie.

 

Mi-am dat seama ca n-am mai terminat demult un caiet, nu l-am mai scris pana la ultima pagina, pe care, din tristetea disperata a unui alt sfarsit, sa fac litere din ce in ce mai mici, siruri din ce in ce mai inghesuite si un punct mare si gras acolo unde chiar n-ar mai fi incaput nimic altceva. Un caiet pe care sa-l bocesc la ultima pagina si sa simt ca nu-l voi putea inlocui prea curand, un caiet pe care sa-l tin minte si sa-l caut peste ani, convinsa fiind ca voi gasi o varsta inchisa acolo, ca voi intelege ce eram, cine credeam ca voi fi, cu totul altceva si altcineva decat in caietul de dinainte sau din cel ce totusi urma de fiecare data, devenind si el the one, pagina cu pagina, pana la punctul ala gras, inghesuit in dreapta jos, jos de tot, acolo unde dintr-o data as fi pus atat de multe cuvinte care in alta parte n-ar fi avut rost, iar acolo nu mai aveau loc. In punctul ala din fiecare caiet plin stau toate nespusele care m-ar fi definit atunci si numai atunci si pe care mi le amintesc mereu, cand deschid dulapul in care miroase a hartie ingalbenita si care ma face mai intai sa stranut, apoi sa nu-mi mai pese de toate altcevaurile pe care le voiam facute in ziua aceea. Caietele ultimilor ani sunt foi razlete, sunt litere de taste si mai ales ganduri ramase captive in clipa lunga, pe care uneori am ales s-o traiesc in loc s-o scriu, stiind ca n-am cum s-o uit, punctul mare si gras a ramas in spatele pleoapelor, in indoitura genunchiului, in  fila sifonata a vreunei carti pe care am adormit, in replica pe care zambetul, rictusul, capul aplecat au dat-o cate unui personaj de film.

 

Eu nu m-am uitat pe niciuna din mine, de-aia nu ma mir cand oamenii se schimba sau cand fac lucruri pe care s-ar fi jurat ca ei niciodata, ei nu. Si tot de-aia normalul de azi e la fel de normal ca cel de ieri, desi e atat de altul. Usa fumoarului se deschide cu acelasi scartait, aceleasi chipuri patrund spre desfraul inca legal, le cunosc, le recunosc umbletul, le observ cizmele noi, tunsorile, lumina unei impliniri sau umbra unei suparari, dincolo de ritualuri sunt controversele fiecaruia, nebunia de a-si dori sa iasa macar o data din cerc. Si ma bucur pentru ei cand citesc printre gesturi micile victorii nerostite, ma intunec pentru ei atunci cand ii vad meschini in spatele declaratiilor triumfaliste, ma chircesc in locul lor  cand generozitatea cerseste favoruri, ma umflu in pene pentru ei cand le simt piciorul gandului care transcende necesitatea imediata. Sunt oameni pe care nu i-am ales, dar alaturi de care traiesc zilnic ore, oameni profunzi sau imbecili, oameni care se dau la o parte sau se inghesuie sa intre primii, oameni pe care pot sa-i ignor sau in privirea carora pot cauta aprobare atunci cand omul din mine, cel pe care ei nu l-au ales, dar cu care traiesc zilnic ore, e nesigur sau pur si simplu prost. Oameni iritati de refuzul meu de a vorbi despre muraturi sau pe care ii vad ingrijorati atunci cand plec la un control  medical si care n-au nevoie sa intrebe cum a fost, vad zambetul si pur si simplu stiu ca e bine si ca peste cinci minute voi spune ca da, cred voi veni si eu la munte in weekend. In timp ce impartim cafeaua, covrigii, apa de la dozator, bancurile, gardianul cel bagacios si trecerea in alta si alta ora, ne desprindem de ziua de azi, inaintam spre maine si…

Iti dai seama ca esti cu sapte minute mai aproape de moarte? intreaba  Anda, stingand tigara care i-a insotit povestea rostita pe fuga despre mama ei, care niciodata nu i-a spus ca e frumoasa, care nu i-a laudat nici macar lenjeria noua de pat, cea cu patrate, habar n-ai ce deprimata vei fi cand te vei da jos din culorile astea dimineata, fata mamei. Fata mamei are 34 de ani si, daca ar avea un copil, i-ar spune in fiecare zi ca e cel mai frumos si cel mai destept din lume. 

 

Azi la pranz avem cinci capsule de Spirulina de Hofigal, ies pe usa mica,  din stanga, ocolesc santierul si intru in cladirea unde ieri am lasat pe birou inca trei povesti, iar inainte de ceaiul de musetel fierbinte impac o Mihaela cu o Luminita si ma intreb ce replici n-am rostit niciodata, as face intr-o zi o lista.  Imi dreg vocea si brusc nu ma mai doare spatele, pot din nou sa ma sprijin in cotul stang, total nesanatos pentru curbura cervicala si nu numai, mintea ti-o ia si ea razna cand te fulgera in piept, cand durerea aluneca pe brat, ajunge in varful degetelor si alterneaza cu amorteala.

 

In timp ce combin faxuri oficiale si iepurasi, mi se face dor de o piesa a lui Weird Al Yancovic, aia cu Yogi Bear, si rad singura inchipuindu-mi-l pe domnul cel impozant, care face sedinte lungi, incheind una dintre ele cu un cantec vesel, I’m a wanker bear, I’m a wanker bear, everytime I’m on my own, I’m a wanker bear. S-ar legana de pe un picior pe altul, ar scutura artistic varful pantofului la fiecare balans, ar canta gros si rar, iar aplaudacii l-ar acompania cu batai din palme si ar zambi mai mult tamp decat fericit, cu recunostinta umila ca au mai sfarsit cu bine un episod de team building. 

 

Apoi pornesc spre casa, cobor scarile, ma ciocnesc cu Sorin, vrea sa plece in Anglia, imi povesteste, iar eu privesc cladirea asta din care in curand nu voi mai pleca, in locul careia vor construi niste calfe si zidari o alta, ma voi obisnui s-o privesc de la departare pe cea noua, ne luam la revedere, eu si Sorin, acum schimbam amabilitati, altadata schimbam confesiuni, si ies pe poarta mare, din fier, care si ea va fi daramata, ma urc in masina si parcurg drumul cunoscut, pe care, dupa ce fac la stanga pe langa casa cu gard rosu, ma intalnesc cu acelasi caine cu spate negru si piept alb, il stiu de trei ani, uneori doarme pe bordura, alteori alearga inaintea rotilor si ma obliga sa pun frana. Nu l-am mangaiat niciodata, dar intr-un fel m-am atasat de el, in zilele in care nu-l vad ma intreb daca nu cumva i-a venit de hac vreun vitezoman, iar alteori imi imaginez cum ar fi sa dau chiar eu peste el intr-o dimineata in care ma grabesc. Si eu ma grabesc in toate diminetile, mereu sunt in intarziere, mereu imi propun sa plec mai devreme, dar asta continua sa nu se intample, inca cinci minute, imi zic, inca o tigara, inca o gura de cafea, inca o privire in oglinda, inca un, inca o. As fi putut sa-l lovesc si in dimineata aceea in care lasasem patru eprubete de sange la clinica, dimineata aceea cand am condus cu ochii aproape inchisi, la intersectii semnalizand doar, fara sa ma asigur, atunci cand n-am auzit nici claxonul camionului, nici fluierul politistului, dimineata aceea in care glasul a rostit, mainile au gesticulat, intonatia era cea potrivita, tot stiuta pe dinafara, dar eu nu eram acolo. In timp ce parchez masina in fata blocului, ma hotarasc sa nu ma duc totusi in weekend la munte. A rasarit luna portocalie.

 

O jumatate groasa de luna imi lucea acum doua toamne asa cum niciodata n-o mai vazusem, pacatoasa si aroganta si suficienta, iar minele de atunci imi deschide winampul de azi si ma obliga sa ascult o piesa cu Echo and the Bunnymen, apoi eul din urma cu noua toamne imi vorbeste despre o lume minunata in care vei gasi numai copii, se numeste Promiseland, ba nu, Internet, ma inghiontesc eu de acum, stiind vreo doua adevaruri in plus, oprindu-ma pentru a nota o idee pe o factura veche, pe care oricum o voi arunca intr-o zi la cos, fara sa citesc cele cateva randuri scrise cu gel verde, randuri care poate contin solutia salvatoare pe care acum doar o intuiesc, fara s-o constientizez, fara s-o inteleg. Asa probabil ca mi-am aruncat la gunoi viitorul de multe ori, toate posibilitatile care doar si-au sticlit promisiunea, desi gestul aparent inconstient, mototolirea, inchisul ochilor, neatentia ar putea fi de fapt chiar o alegere, alegerea.

 

Incet, ziua se termina si incepe o noapte normala. O noapte foarte, foarte normala. Din boxe se aude: "my heroes have always been crazy", dar acesta este desigur doar un cantec, doar un cantec.

Folosesti 84.480 Mb din 100Mb

 

Folosesc. Pentru putinul ramas, se bat vreo 548 de piese absolut
minunate. Dar oricum fiecare depaseste 10 megi, asa ca raman in winamp,
facandu-ma sa ma potrivesc muzical cu diversi useri de lastfm.

Folosesc. Aerul inconjurator, in care pufai aceleasi fumuri pline
de gudron, planuri de viitor si frica aferenta de toamna. Unii pufaie,
altii pufuie, unii pufnesc, altii le fac pe toate, ah, ce oameni
echilibrati.

Folosesc. Cuvintele care raman nerostite, spatiile dintre ele, neincapatoare intr-o bataie pe tasta space.

Folosesc. Cardul de memorie si golul din computerul cel nou. Unul
cate unul, filmele, unul cate unul, albumele, una cate una,
fotografiile cu locuri, umbre, privelisti si detalii.

Folosesc. Orele de dimineata in folosul altora, pe cele de la
pranz in folosul statului degeaba, pe cele de dupa-amiaza in folosul
foitului din loc in loc. Iar seara ma folosesc pe mine pana adorm fara
voie. 

 

Folosesc weekendul irosindu-l, irosesc zilele de munca asteptand
weekendul. Ca sa fac ce? Sa tac, sa iau in brate, sa fac programari la
doctorita care nu sperie oameni, la cosmeticiana in mainile careia poti
sa dormi, la restaurantul fost preferat, care si-a schimbat bucatarul.
Acum e mai scump, iar mancarea nu mai e asa de buna. Doar quesadilla
mai seamana cu ce era acum cateva luni, salata Cezar s-a preschimbat in
salata de pui cu afumatura, iar umplutura ciupercilor nu mai e cu
branza Roquefort, ci cu cascaval. Tot afumat.  Cam atat s-a intamplat
in orasul acesta, in care, vorba poetului, idiotii zambesc si au fata
umana.

 

*** 

 

Pana acum cateva zile mai puteam inca sa ma uit la filme despre
nelinisti, asa ca am holbat ochii aproape trei ore la "Inland Empire",
ultimul film al lui David Lynch. Bineinteles ca cel mai greu e sa
raspund la intrebarea: "despre ce este vorba in acest film?" Detaliile
sunt simboluri, coduri iconice sau doar elemente inlantuite pentru a
crea o atmosfera de confuzie? M-am mai uitat o data, pe sarite, la
partile pe care nu le-am inteles, pentru a nu le intelege si
mai profund. Cand neintelesul a devenit dominant si panica a trecut
dincoace de ecran, am zis ca regizorul si-a atins scopul, asa ca am
stins focul pistelor false cu niste desene animate cu cert happy end,
familia Simpson, pestisorul Nemo, pinguinul dansator si alte animalute
supravietuitoare. Si uite-asa a mai trecut o saptamana folositoare,
o saptamana la inceputul careia purtam inca sandale si ie galbena, o
saptamana care m-a incaltat in bocanci si mi-a pus doua straturi de
pulovere pe care pot da vina cand cantarul arata un kilogram in plus.   Modifica! Sterge!

 

Later edit: mi-am dat seama ca azi e ziua lu’ blog, implineste doi ani. Ce altii eram!  

 

oct

Intotdeauna, in octombrie, cad in mine, fac bilanturi, ma
obisnuiesc cu ideea ca un alt an se va termina in curand. Nu stiu sa
primesc schimbarile bruste si de aceea nu le ofer nici eu oamenilor,
lucrurilor. Noiembrie de obicei  e doar o insiruire de litere moarte,
iar prima zapada ma duce deja cu gandul la primavara viitoare, care nu
e departe. Imi contabilizez viata in veri si primaveri, as trage cu
dintii de fiecare zi in care e aprilie, mai, iunie, iulie si august, as
pasi peste ploi si zapezi, peste haine groase si zgribuliri, as pastra
doar pomul de Craciun si goana dupa cadouri, pachetele cu funda si
eticheta cu nume.

 

Au mai murit trei oameni pe care ii stiam, am inceput sa ma
trezesc dimineata la sase, iar spusul pe blog nu mai e o nevoie. Nu mai
e demult o nevoie.

 

In toamna asta sunt un om normal, am primit mere, nuci si
dulceturi, ma uit la multe filme, iar dimineata nu stiu niciodata cu ce
sa ma imbrac.

 

Am vazut un film duios, "Lake House", un film nebun, "Cahback", un
film despre povestile care salveaza, "Big Fish", un film intelept,
"Anything Else". Filme cu timp, cu secunda pe care vrei uneori s-o
pastrezi, in care sa ramai, dar de bunavoie. A fi captiv nu e
captivant, ci doar chinuitor. Sa stii ca poti pasi afara oricand si
tocmai de-aia sa nu pasesti.

 

Tastele nu se mai supun degetelor mele, degetele nu le mai ofera
iubire neconditionata. Cred ca asa li se intampla la rastimpuri tuturor
oamenilor normali. Sunt un om normal, care se trezeste dimineata
devreme fara ceas, doar pentru ca i s-a terminat somnul. Sunt un om
care fumeaza si oboseste, raceste, inghite Nurofen, mananca nuci cu
sare, se cearta numai cu cei de care ii pasa, downloadeaza ilegal
muzica si filme de pe internet si vrea sa-si cumpere pantofi noi si
palton. Sunt un om normal, care iubeste alti oameni normali. Pe
ceilalti ii priveste, uneori de foarte aproape, dar nu-i ia acasa. Sunt
un om nor… 

 

"I was just saying how strange life is, how full of inexplicable mystery."

"Well, you know, it’s like anything else."