Monthly Archives: August 2007

Femeia ideala

Am fost femeia ideala, am fost. M-am numit intr-o multime de feluri. Cand eram Gargaruta, zburam si nu ma maritam, doar ma jucam. Si aveam aripi si fusta rosie si ciorapi verzi. Asa de mult zburam, incat m-au prins cu un bold pe un perete. Am fost fericita si acolo. Puteam sa ma joc si fara sa zbor, aveam cartoane, aveam litere, aveam drumuri scornite. Atunci numele meu era Nuca. Aveam miez, ca orice femeie ideala. Aveam si picioare, si sani, dar asta nu mi se parea important. Aripile erau desenate pe zid, erau asa de frumoase. Mai tarziu, au venit si au dat cu var. Eu si doua tablouri am fost asezate pe cerga, era pufoasa. Mi-a placut si acolo, ma numeam Ana. Daca nu mi-as fi lasat aripile in zid, s-ar fi prabusit, stiam, ma incolaceam si desenam cercuri cu pletele. Apoi am fost, pentru o vreme indelungata, Umma, dar nu aveam habar ca ma cheama asa, Gumma imi stergea degetele pe care peretii lasau urme. Nu degetele desenau, se lasau ele desenate, desenate, desenate. Dar tot a fost nevoie de apa in alta zi, atunci m-am numit cu nume de ploaie si am cantat in cele patru zari: I want to know, have you ever seen the rain? A fost si bine, si rau, dar tot binele il tin minte. M-am facut apa curgatoare, am adunat afluenti, pesti, cascade, oameni cu barci, oameni pe mal, cu gratare, cu undite, cu vorbe, si m-am varsat intr-o mare. Pe drumurile mele cantate am cunoscut si alte femei ideale, tot felul de femei ideale, am impartit secrete, am chicotit, ne-am jurat prietenie pe viata, dar apoi a trebuit sa mergem mai departe, aveam alte nume de purtat, alte fleacuri de trait, alti barbati ideali de inventat. Intre timp, invatasem limba lui Kasper si-mi atarnasem un boo in numele cel nou, m-a ajutat sa-mi perfectionez tehnica deturnarii. Si am turnat de-uri si deh-uri in formele de cozonaci din nisip, pe care le-am numit iarasi cu toate numele vechi, traind inca o data, in alta ordine.
 
Inainte de send, o aud pe mack spunandu-i blogului ei:  da, dar vezi tu, eu pe dinăuntru sînt o zîniţă cu rochie înflorată şi pălărie mare cu panglici. cum să mă port ca o femeie fatală? 

Aventura cu monitorul

De trei zile gura nu-mi mai tace, iarba nu-mi mai place. Dar fumez din principiu aceleasi tigari in timp ce golesc punga de fistic, ultima dintre ele, trecuta fraudulos peste granita. Am vreo zece ferestre deschise, e un curent pe monitorul meu! Pe una scrie "dreptul la intim", as putea sa scornesc increngaturi despre restaurantul din parc sau sa vorbesc peretelui din fata despre cum mi-am plasat obolul de incredere intr-o mana cu degete lungi. Initial am citit "dreptul la inima", dar asta doar din cauza ekg-ului rupt in doua de piciorul scaunului. Mai inainte m-a intrebat: unde-s glumele, unde-s deturnarile? Erau pe balcon, la aerisit. O alta fereastra poarta un W, o fi pagina de prospaturi, dar acum n-am chef sa ies la agatat, poate maine. G e un motor de cautare care toarce linistit si recunoscator ca-l las in pace,  B e o pagina de Word, din care am decupat cateva piese de puzzle, Serafime, de ce tace piticul de gradina? Un c mic e insemnarea poesicai, in care asteapta miracole, Y tocmai a clipit, aveam un mail nou, ah, ce bine, nu era spam, vecina de deasupra bocaneste peretii, habar n-are ea de fereastra asta a mea pe care scrie Ci. Iubesc adversativele, deschid porti catre batut campii cu abnegatie, dar nu, ci-ul se lungeste, dupa ce-l inchid pe Y, si devine Cind, asta nu poate sa fie decat vrabiuta nerabdatoare, cand, hai, acum, cinci minute, vezi ca ies. Da, bine. Mie cel mai mult imi place sa scriu despre nimic, e atat de generos. Si e gratis, nu ingrasa, nu vorbeste neintrebat, se lasa deslusit pe indelete, nu pune etichete si nu creeaza obligatii. Un nimic e si visul care m-a trezit dimineata, mai intai se facea ca ma uitam intr-o priza. Era o priza lunga si alba, intr-un perete tot alb. Si de fiecare data cand ma uitam, incepea o petrecere in priza aia. Cred ca erau animalute din desenele animate, tin minte ca unul era foarte galben, unul foarte verde si unul foarte roz, cand intorceam capul, petrecerea se muta in casa.  Si pe urma m-am enervat foarte tare, cand au inceput sa ma barfeasca doua proaste, Floricica Spataru si Narcisa Toc, prietene bune, asa pareau. Bine ca le-am retinut numele, sa le zic vreo doua cand le-oi intalni de-adevaratelea. Sa-ti traiesti visul, da, suna bine, dar visul asta nu vreau sa-l traiesc pana la capat, vreau numai partea cu petrecerea din priza. Visurile se pot trai, dar gandurile? Numai in masura in care viata se poate gandi, imi spune vocea interioara, pe care o cheama Ana si e foarte inteligenta. Pe monitor a inceput sa clipeasca un bec, in dreapta jos, tot de la desene animate am invatat ca asta e semnul pentru "mi-a venit o idee", oare ce idee i-o fi venit monitorului posesiv? Dar mie?

Windows, windows, windows – Virtual Memory Minimum Too Low.
 
Deci gata, inchidem ferestrele. Aceasta a fost o mostra de insemnare "pentru mine", fara provocari si fara revelatii, poti sa-mi comentezi nimicul?

Untitled.08

, sub mine gandurile tac.

Stau pe ganduri, stau pe ganduri in acelasi fel in care as dansa pe o sarma, cu o vrabie odihnind pe clavicula.
O sa vina iarasi noiembrie, te si miri de unde atatea noiembrii. Si-o sa-mi adun margelele pe aceeasi ata: pacea, cotul, uterul, cartea cu adevaruri, ekg-ul, sms-ul, amr-ul, pedala de acceleratie, prietena blonda, roscata, desteptul, inaltul.
M-am dat cu scaunul si mi-am rupt in doua hartia cu ekg-ul, n-am vrut, era perfect, asa a spus doctorul. Dar eu tot am vazut moartea dand tarcoale, mi-a intrat in obraji cu schije inghetate, mi-a infundat cosul pieptului, mi-a amortit fruntea. Dincolo de frica era ingrijorarea ca ma vor imbraca urat. Si prietena mea care moare zilnic imi spune ca i-a rugat pe ai ei sa-i puna sutienul cu buretei. Si prietenul meu care moare de-o viata nu vrea costum, ci tricoul cu pink floyd si blugii aia drepti.
Ce, crezi ca asta-i literatura? Ntz. E doar o alta minciuna, un balon de sapun scump. Cu parfum de carburant, cu parfum de carburant, s-a blocat computerul. Apas pe restart ca si cum i-as baga unghia in gat, stiind ca il mai omor o data cu fiecare luat de la capat. Computerul, de el ziceam. Nu e literatura, e un balon. Un balon pe care il pot sparge oricand, trebuie doar sa-mi las unghiile sa creasca. Si cred ca tocmai de-aia le rontai, sa nu fiu tentata sa-mi infig in el gheara data cu oja scarbos de rosie.
Acum stau in cumpana, vezi? Cumpana inseamna preocupare pentru echilibru. Balonul legat de picior are o fereastra pe burta. In fereastra ranjeste un emoticon. In emoticon… nu, n-am sa las piciorul jos, nu inca, n-am sa las unghiile sa creasca, nu inca… Daca ar fi literatura, ne-am mai putea odihni uneori, pentru ca acolo, in carti, personajele traiesc si dupa ce mor, nu-i asa?

Interviul (g)ummi(p)lastic din Contrafort

Intalnirea cu Alexandru a fost o alta intamplare frumoasa a acestei veri. Din vorba in vorba, la inceput in joaca, s-a nascut un interviu despre lumea in curand inlocuitoare, cea clickaita de milioane de degete, pe milioane de tastaturi. Raspunsul la prima intrebare e mai curand o culegere de fragmente din cele doua bloguri ale mele. Alexandru le-a cules, iar eu doar le-am pus cap la cap. Si apoi a venit alta intrebare, alta intrebare, iar raspunsurile la ele s-au transformat intr-un joc interesant pentru mine, care sunt obisnuita sa iau interviuri, nu sa dau. Si uite-asa am devenit noi doi echipa lunii iulie. Interviul a aparut in revista Contrafort, cea mai importanta revista de cultura din Republica Moldova. Ma onoreaza prezenta acolo si ma bucura faptul ca in paginile revistei m-am intalnit cu o alta cunostinta de pe weblog, Silvia Caloianu, una dintre bloggeritele-scriitoare dragi mie.  In curand va aparea si varianta electronica a numarului din iulie, poate chiar saptamana aceasta.
Inainte de a publica interviul, trebuie sa spun cateva cuvinte despre Alexandru Buruiana. El face parte din valul de scriitori tineri din Moldova, a castigat acum cativa ani Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, pe vremea cand scria poezie. Acum scrie teatru. Ii tin pumnii pentru concursul la care s-a inscris si, cu voia lui, intr-o zi voi pune aici una din piesele sale.
 
 
*
 
“Într-o zi mă voi lăsa de ronţăit unghii. Atunci poate că îmi vor plăcea napolitanele şi talk-show-rile. Atunci poate voi învăţa să puţin… Mă numesc Ummagumma şi fac cu mâna vrabiilor. Am două balcoane, unul spre vest, altul spre nord … Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura… îţi povestesc, dizolvându-i pe ceilalţi în segmente, în mine, în blegi apropouri, sunt toată un ghem de semne mnemonice, rostogolindu-se, deviind… nu puteam singură, din egoism mă adresam ţie, oho, dacă m-ai fi putut auzi, dar erai eroul ştiut doar de mine, habar n-aveai ce voi hotărî să faci mâine… Şi nici măcar nu încerc să-mi închipui cum am murit eu în tine.”

Ummagumma

http://ummagumma.weblog.ro
http://umma-gumma.blogspot.com

IDENTITATE ONLINE

Alexandru Buruiană: Ummagumma, faci parte din miile de bloggeri români care şi-au găsit un loc în lumea virtuală a internetului. De unde această tendinţă sau care crezi tu că sunt motivaţiile pentru crearea şi scrierea unui blog personal?

Umma: Am încercat, în câteva însemnări, să-mi explic în primul rând mie de ce scriu un blog sau, mai bine spus, de unde vine nevoia asta de a te spune pe tine, de a te turna în ochi şi minţi străine. Când am început să scriu pe weblog, în unul dintre primele texte ziceam cam asa: "Exhibiţionism. Jurnal pe care ştii că ţi-l poate citi oricine. Poţi să fii sincer până la capăt? Neeeee. Dar poate nici nu e ăsta scopul care-l mâna-n luptă pe mai tânărul sau pe mai puţin tânărul plasator de cuvinte. Sau poate o jumatate de om (cealaltă jumătate se zbate să rămână virtuală…) omenească şi uneori bleagă, pe care încearcă să şi-o apere scri-i-to-rul de posturi / articole, moare de curiozitatea de a şti cum o percep ceilalţi. Şi de-aia se expune, şi de-aia uită uneori să se ascundă după figuri de stil sau glumiţe, şi de-aia poate şi eu… Ba nu. Eu sunt aici pentru nişte prieteni, recunosc. Îmi exhib stările şi prin alte părţi, iar aici încă nu mă simt acasă. Dimpotrivă, simt că trădez ceva.”
Astăzi blogurile sunt trendy, dar ieri erau scorburi. Ceilalţi bloggeri? Ce aş fi avut de împărţit cu ei la început, ce ar fi avut de împărţit cu mine? Bloggingul nu era atunci un fenomen, din punctul meu de vedere, mi se părea că descoperisem locul ideal în care să fiu aşa cum îmi plăcea: înconjurată de oameni, totuşi atât de singură. Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mai toţi cei care au acces la internet au şi blog, serviciile de blogging se dezvoltă rapid, se fac bani din asta şi au apărut deja companii care angajează bloggeri, oameni care ştiu să scrie, sa deseneze, să traducă, să facă fotografii si asa mai departe. Termenul “blogosfera” e deja consacrat şi am ajuns să-l folosim si noi, cei care ne-am distrat la inceput pe seama lui. Peste un timp ni se va părea normal ca, atunci cand intrebăm pe cineva unde lucrează, să primim următorul raspuns: “Aaaa, sunt blogger la firma X.”
În ceea ce mă priveşte, întrucât eu am rămas încă fidelă conceptului de blog personal, neasociat ideii de afacere, ci de aventură a minţii, am să spun că probabil blogul e o sumă a mea, a tuturor acelor chipuri de dincolo de masca socială. Unii vor comunicare, alţii limpezire, unii vor să-şi găsească marea iubire sau doar un one night stand, alţii vor să se descarce. Bănuiesc că eu nu vreau decât să mă adun. De ce în ochii lumii? Pentru că faptul că ştii că ai cititori te obligă să fii coerent, să cauţi să exprimi ceva-urile proprii într-un fel "citibil" pentru un grup, unul restrâns, ce-i drept. Aşteptările lor ajută consecvenţei tale. Că blogul chiar e un experiment? Da. Dar un experiment cu mine însămi, să văd cât de mult pot să spun despre mine fără să spun de fapt nimic despre mine. Suntem de fapt atât de puţin din ce se vede când ne arătăm în carne şi oase.

A.B: Prin urmare ne luăm un pseudonim, de exemplu Umma Gumma, şi stăm cuminţi fără pretenţii între “pereţii” blogului nostru în ciuda faptului că la un moment dat cineva ne spune că scriem bine şi că ar trebui să edităm cărţi cu tot ce scriem pe blog? Sau poate, fără să ştiu, în realitate, Ummagumma e una dintre acele scriitoare care mor de curiozitatea de a şti cum le percep ceilalţi?

Umma: Prin urmare ne luăm un pseudonim, dar nu stăm prea cuminţi. Putem să ne creăm un regulament propriu, care să servească scopurilor proprii. Fără pretenţii? Nu chiar. Dacă scrii fără pretenţii, nu-ti faci textele publice, cine pretinde altceva e ipocrit. Scriitorul de cărţi sau de editoriale are în plus faţă de un blogger dorinţa de a vinde, de a trăi din asta. Dacă îşi face blog şi îşi foloseşte numele propriu, tot ăsta e scopul până la urmă, sporirea popularităţii. Orice cititor nou e bun, e un potenţial cumpărător. Dar un blogger care alege anonimatul şi scrie despre el fără a da nume şi date, ci apelând doar la întâmplări interioare (sau hai să spunem rezonanţe ale întâmplărilor exterioare în lăuntrul său), îşi permite un alt fel de egoism. Publicul oricum e restrâns, iar cei care rămân sunt şi mai puţini. Ştii cine rămâne, nu? Rămân cei compatibili nu cu tine, ci cu scrisul tău. Adică foarte, foarte puţini. Dar tocmai ei sunt, la Umma Ummei, cei care contează in contextul “pretenţiilor” unui autor de blog.

A.B: Îmi aminteşti de Viaţa pe un peron de Octavian Paler. Mergând pe aceeastă idee, eu văd blogul ca pe o gară prin care trec tot soiul de necunoscuţi cu viziuni şi ocupaţii diferite. Unii dintre ei te-au citit şi au plecat, uitând imediat de tine. Rămân doar cei, cum zici tu, compatibili cu scrisul tău. Conversaţi, comentaţi, te familiarizezi cu felul lor de a gândi. În acest mod, nu crezi că s-ar putea involuntar să te potriveşti lor, să deviezi treptat de la propria ta identitate de teamă să nu-i dezamăgeşti, să nu-i pierzi?

Umma: Ooo, ba da. Şi în virtual se fac compromisuri. Când începi să scrii despre tine, pentru tine, eşti exact ceea ce-ţi trece prin cap. Ce-ţi trece prin cap nu e asociat decât cu nick-ul tău, în spatele căruia numai tu ştii ce se află. Dar omul e animal social, nu se poate abţine să nu îşi împartă cu realii lui bucăţica de virtual. Pe de altă parte, curiozitatea ne împinge să scormonim dincolo de ce spune textul unui necunoscut. Ne facem cunoştinţe noi, care ne pot deveni prieteni sau inamici. Ne aducem prietenii vechi în casa noastră construită din vorbe şi stări, le deschidem noi uşa pe care nu ar avea cum s-o deschidă singuri, pentru că nu ştiu unde e clanţa. Am avut momente când am crezut că e o greşeală să amestec realul cu virtualul, dar şi alte momente, în care m-am bucurat că am făcut-o. Cu un necunoscut vorbesc lejer, nimic din ce aş spune nu l-ar răni şi nu l-ar înrăi. Când însă e vorba despre un prieten sau despre un om pe care am început să-l cunosc cumva, vorbele nu mai vin atât de uşor, mă gândesc că le-ar putea interpreta greşit. Sau, cine ştie, poate că le-ar interpreta corect, ceea ce e la fel de periculos în economia unei relaţii, de orice natură ar fi ea. Mi s-a întâmplat şi mie să mă trezesc ca după unele texte "de bine" să vină un amic şi să-mi spună bucuros că s-a recunoscut acolo. Dar acestea sunt cazuri fericite, pentru că dincolo de fâstâceala momentului în care nu ştii dacă să-i spui sau nu că de fapt aveai pe altcineva în minte, nu e nimic care să pună frâne relaţiei respective. S-a întâmplat însă şi să mă pomenesc cu oameni furioşi, care să-mi reproşeze că am făcut referiri la ei în alte texte, mai puţin "amabile". Şi nimic nu-i mai neplăcut pentru un creator (fie el şi numai scriitor de blog) decât să fie pus în situaţia de a explica ce a vrut să spună. Deci da, există şi situaţii când, din delicateţe sau doar politeţe, mă abat de la drumul pe care îl aveam în minte la începutul scrierii unui text. Uneori e frustrant, dar asta e doar o altă diferenţă inevitabilă între mine, bloggerul, şi mine-le celălalt, de posibil scriitor-şi-atât.
Întrebarea ta conţine şi ideea de "pierdere" a unui om, simplu cititor sau prieten. Păi nici aici nu-i altfel decât în viaţă, pierzi un om atunci când îl dezamăgeşti iremediabil, nu? Şi, ca să rămânem în zona blogurilor (deşi tentaţia de a ieşi din ea e uriaşă), am să spun că sunt unii bloggeri care se descoperă treptat pe ei inşişi şi reuşesc sa-şi surprindă mereu cititorii cu ceva nou, nebănuit. Alţii sunt egali cu ei insişi şi cu propriile însemnări, iar vizitele în blogurile lor seamănă cu o placută întoarcere acasă. Alţii însă îşi dau măsura talentului la început, poate chiar în prima însemnare. Oricât ai aştepta, oricât de răbdător şi tolerant ai fi, îţi va părea rău când vei vedea că niciunul din textele respectivului nu se va mai ridica la nivelul primului. Şi atunci ori pleci, ori îl treci şi pe el în folderul cu "cei mulţi" şi-l mai vizitezi doar din întâmplare, ca să-ţi umpli timpul. Pierzi un cititor atunci când îi creezi un sistem de aşteptări în întâmpinarea cărora nu poţi ieşi cu textele tale următoare. Pentru că, fatalitate, şi tu eşti tot om, nu zeu, deci inegal şi inconstant.
“Pierderea” asta nu se petrece însă mereu din vina autorului. Sunt, de exemplu, cititori care vor sa treacă dincolo de virtual, dincolo de ce vrei sau poţi tu să le oferi, iar daca le refuzi realul, renunţă şi la virtual.

A.B: Înţeleg că există totuşi acea sensibilitate la numărul de vizitatori şi la comentariile de pe blog. Dragă Umma, să revenim la literatură. Aduci pe blog fragmente din tine, de regulă postezi cu toată sinceritatea intimităţi ştiute şi trăite doar de tine, expuneri care trădează o persoană cu-n talent scriitoricesc indubitabil. Dincolo de celebra şi suspicioasa afirmaţie „scriu doar pentru mine însămi”, dincolo de anonimat, de verificarea propriilor idei prin expunerea lor pe blog, la ce bun acest inepuizabil exhibiţionism în faţa unor necunoscuţi? Să te laşi în permanenţă comentată, lăudată, admonestată de nişte indivizi în inteligenţa cărora ar trebui să ai încredere? Nu e mai simplu să scrii un roman, să-l semnezi Ummagumma, şi să-l editezi, ca eventual să te laşi comentată, lăudată etc. de profesionişti în ale literaturii?

Umma: Blogul e o joacă. E simplu să-l construieşti… nici să-l închizi nu e foarte greu, în ciuda faptului că poate te-ai legat de nişte omuleţi şi ţi-ai creat nişte deprinderi pentru cafeaua de dimineaţă sau pentru timpul acela, numai al tău, de dinainte de culcare. “Meşterul Manole – bloggerul” nu jertfeşte şi nu se jertfeşte pe altarul blogului. Dacă ai însă pretenţia că faci literatură, nu-ţi mai permiţi să-ţi laşi scrisul să-ţi fie doar hobby, el devine un mod de viaţă. Pe de altă parte, demersul literar nu presupune numai scris, ci şi alergătură multă, nervi, drumuri la edituri, aşteptări. Scriitorul devine om de afaceri. Omul de afaceri nu e blând, nu are cum. Nu-şi permite să rămână artist decât dacă e masochist şi-i place să pedaleze în gol şi să dea vina pe morile de vânt. Sunt două lucruri care se bat cap în cap, sintagma “artist pragmatic” e al naibii de oximoronică, cel puţin pentru mine, care sunt femeie, să nu uităm. Probabil că dacă ar fi venit cineva, atunci când aveam 17-18 ani şi nu-mi închipuiam viaţa mea fără scris, şi mi-ar fi spus: “tu scrie, Ummo, că de restul mă ocup eu”, acum aş fi avut câteva cărţi publicate. Poate că acesta e motivul pentru care sunt mai mulţi bărbaţi care răzbesc în lumea artelor, ei sunt mai dornici să încerce să împace caprele cu verzele şi, în plus, mai toţi au în spatele lor sau alături de ei câte o femeie care-i ţine să nu cadă. Iar femeile… femeile care nu-şi propun să fie bărbate ori rămân personaje în literatura scrisă de bărbaţi, ori devin Ane jertfite, zidite în numele idealurilor vreunui Manole ambiţios. Sau îşi fac blog… hahaha.

A.B: Păi tot mai mulţi scriitori îşi fac blog. Cum vezi tu această nouă comunicare a scriitorului cu cititorii săi? Dacă pe timpuri scriitorul era considerat un alchimist al cuvântului, o persoană ceva mai discretă, azi scriitorul-bloggerul scrie jurnale direct online, îşi divulgă lecturile la rubrica “ce mai citesc”, mulţi dintre ei îşi structurează viitoarea “carte” în faţa tuturor celor care nu se obosesc să le viziteze “casa” meşterită. Nu ţi se pare că în acest mod se pierde interesul pentru autorii respectivi, sau, şi mai rău, după toate astea ţi se rupe în general de literatură, de scriitori, de ş.a.m.d.? Ori, dimpotrivă, prin asemenea “tertipuri şi mecanisme” literatura devine mai popularizată?

Umma: Păi hai să ne gândim. În trecut erau puţini cei care aveau acces la educaţie, mersul la şcoală era un privilegiu, iar, dintre ei, şi mai puţini erau dăruiţi cu talent. Câţiva scriitori, câţiva artişti plastici, câţiva muzicieni… Nu era greu să devină cunoscuţi. Dacă vorbeai de elite, aveai în minte o mână de oameni. Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel, cultura generală e aproape la îndemâna tuturor, la fel şi mijloacele de exprimare. Pe lângă cei cu şcoală, există extrem de mulţi autodidacţi, iar acest lucru are şi avantaje, şi dezavantaje. Pe de o parte, e un câştig faptul că cei care altădată nu ar fi avut şansa unui public au acum posibilitatea să arate ce pot. Dar, pe de altă parte, educaţia asta făcută nu în şcoli, ci pe internet, la televizor, în grupul de prieteni sau pur şi simplu pe stradă este înşelătoare. Mă uit în jur, toate fetiţele vor să devină cântăreţe sau dansatoare. Trupele apar ca ciupercile după ploaie, e un amalgam de prost gust care, din păcate, devine model. Sau arta vizuală… câţi "artişti" nu bântuie pe internet, singurul lor merit fiind acela că s-au jucat puţin în photoshop? Chiar galeriile de artă au fost invadate de neaveniţi şi, ceea ce e mai rău, aceşti falşi artişti au de multe ori parte de cronici favorabile. De ce? Pentru că şi criticii de artă trebuie să trăiască. Poţi să-i condamni că se prostituează? Doar dacă eşti ipocrit. Necazul, unul cu care trebuie să ne învăţăm să convieţuim, este că cei foarte tineri nu mai au cum să discearnă între calitate şi non-calitate. E un paradox aici, cenzura înseamnă dictatură, ea se opune democraţiei, dar lipsa cenzurii duce până la urmă la o dictatură a mediocrităţii şi imposturii. Economia de piaţă încurajează, din păcate, pe acel "nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie", ca justificare şi încurajare a Marii Hărpăieli, care se numeşte consumerism.
Întorcându-ne la bloguri, hai să ne uităm puţin în jur, să mergem din link în link. Vom găsi multe bloguri scrise frumos, multe dintre ele cu pretenţia că fac literatură. Şi unele chiar fac. O mare parte dintre bloggerii ăştia, însă, sunt ca nişte diamante neşlefuite, au condei, dar cultura lor haotică (uneori împreună cu graba şi/sau suficienţa) îi împiedică să scrie ceva cu adevarat valoros. Alţii sunt prea şlefuiţi, dar le lipseşte scânteia. Comentariile favorabile sunt şi ele înşelătoare, un "voaaai, ce bine scrii!" poate să vină din partea unuia care e la fel de extaziat şi în faţa ultimei manele apărute pe piaţă. Dar autoamăgirea e cea mai dulce şi cea mai ieftină hrană, nu? O altă problemă ar fi că mai toţi sunt preocupaţi să producă literatură, nu să consume, dar ăsta e deja un alt subiect.
Scriitorii care îşi fac blog? Te referi, probabil, la scriitorii deja cunoscuţi, nu la aspiranţii la faimă. Nu mi se pare anormal să-şi facă bloguri, pentru că oamenii ăştia sunt bolnavi. Bolnavi de scris. Scrisul e viciul lor. Că au sute de cititori pe zi sau unul singur? Ce contează? Mai sunt şi cei care se folosesc în mod deliberat de blog şi adoptă diferite strategii pentru a-şi spori şi a-şi uimi publicul. Unii stau de vorbă cu cititorii, făcându-i să se simtă importanţi sau, dimpotrivă, călcându-i în picioare, alţii rămân în turnul lor de fildeş, publică doar însemnarea şi nu răspund la comentarii, lăsându-i pe cititori să se certe între ei. Unii îşi pun măşti fioroase, de hiene, alţii măşti blânde, de căprioare. Unii îşi fabrică diferite identităţi pentru a-şi testa puterea de convingere şi capacitatea de a intra în pielea diverselor personaje, alţii sunt ei înşişi, considerând că propriul personaj, cel real, are destule resurse pentru a-şi menţine publicul curios. Dacă se pierde sau nu interesul pentru autorii respectivi depinde doar de ei, de harul lor, de "tertipurile" alese şi, evident, de publicul ţintă. Eşecul unei strategii nu înseamnă neapărat împuţinarea cititorilor, ci şi alterarea lor: scrii pentru o categorie şi te trezeşti adulat de alta. E tot succes la public, dar unul care nu-l bucură absolut deloc pe scriitorul onest cu el însuşi.

A.B: Scrii undeva: “Să ne închipuim că am fost cu adevărat, nu e nevoie de altare. Vocile se ridică din caldarâm (iată un cuvânt care mă face fericită) şi nu ne trebuie tavane, ecoul n-are decât să urce gol şi să se piardă unde îi e lui destinat.” Deci, putem vorbi, deja, despre o generaţie online, onlooker, hot dog, literaturobloggosferică, digitală, despre o generaţie fară generaţie, fără altare, fără tavane?

Umma: Da, o generaţie fără generaţie, o generaţie universală, o lume unde chipurile, intenţiile, crizele, vârstele se dizolvă. Nu mi-aş fi închipuit acum câţiva ani că pot comunica la fel de bine cu un copil de cincisprezece ani şi cu un adult de peste cincizeci. Ba, mai mult, nu aş fi crezut că mă pot împrieteni cu ei, prietenia asta presupunând şi ieşirea din virtual. Stările noastre devin fenomene ale naturii, suntem nişte supereroi, nişte supermuritori.

A.B: „Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura…” Şi totuşi, cine e Umma Gumma? De ce Umma Gumma?

Umma: Evident, asta e întrebarea la care mi-e cel mai greu să răspund. De ce Ummagumma? Poate pentru că uneori simt că cel mai bine mă identific cu o onomatopee, ea nu spune, ci exprimă. Aşa, doar existând, doar rostogolindu-se, nu pentru că şi-ar propune, ci pentru că ăsta e rostul ei. "Ummagumma" e cel mai experimental album Pink Floyd, trupa mea de suflet şi de minte. O colecţie de sunete, o colecţie de stări, de frânturi. E un album dublu, un disc live, iar celălalt imprimat în studio: impuls, primitivism, alături de raţiune şi meşteşug. Coperta albumului e şi ea importantă în context: sunt acolo nişte ferestre care se deschid unele în altele, cu patru personaje care fac schimb de locuri, deşi poziţia rămâne în general aceeaşi. Tablou în tablou în tablou în tablou… poveşti în poveşti în poveşti în po… Ummagumma, deşi, argotic, denumeşte raportul sexual, nu are sex şi nu are direcţie. În latină se pare că denumeşte o specie de fluturi, iar in limba rusă (asta o ştiu de la tine), “um” inseamna minte, spirit. Dacă rupi numele în două, cuvintele işi opun din nou înţelesurile: Umma e feminin şi oarecum docil, Gumma e şmecher şi neîmblânzit. Bine, aşa le "aud" eu. Într-o zi de leneveală m-am jucat pe Google şi am aflat că există şi o planetă cu numele Umma, iar locuitorii ei, ummiţii, sunt înţelepţi, chiar dacă sunt blonzi. Haha… o fi ştiind Google-ul ăsta ceva. Dincolo de umma, de gumma şi de ummagumma, e un om normal, aşa cred. O femeie.

A.B: Dragă Umma, îţi mulţumesc mult pentru interviu.

Umma: Şi eu iţi mulţumesc, Alexandru, pentru că m-ai provocat, pentru că m-ai tras de mânecă şi de cuvinte.

Iulie 2007

Ape, muzica, drumuri (Stufstock 2007)

S-a restartat saptamana, e deja marti. O fuga in Vama veche, ce murdara e marea, nimic nu se vede prin ea. M-am invatat prost, cu limpezimi, cu binele si frumosul ne obisnuim rapid, ajungem sa credem ca ni se cuvin. Strambam din nas daca trebuie sa ne desprindem. Viata e nedreapta, buda jegoasa, iar musca enervanta. Bleah. O raita prin Bulgaria, valurile tot incarcate cu nisip si aici. Si m-am intrebat, stiind ca nimeni nu poate sa le aiba pe toate: ce-ai alege intre apa clara, dar cu pietre colturoase, care inteapa cand calci si impung cand te asezi la plaja, si apa tulbure, cu nisip fin la capat? Posibilitatea alegerii mi-a arunncat cat colo angoasele. Daca poti inca sa optezi, esti viu. Deci pana la urma da cu plus, iar daca nu, facem niscaiva artificii de calcul.
 
Am lipsit de la Stufstock in ziua in care a cantat Vladut, nici la televizor nu m-am uitat, dar am inteles ca s-a facut spectacol. Am ajuns totusi la timp pentru Dandy Warhols, Kumm si Travka. Din pacate si pentru Phoenix. Nu ca nu ar fi facut treaba buna, dar aroganta lui Covaci frizeaza… sa nu zic cuvantul. Cand toate trupele stiu dinainte cat timp au la dispozitie pentru a-si face show-ul, cand bis-urile nu trebuie sa insemne decat maxim doua minute de plecaciuni si acorduri, domnul Covaci a "uitat" ca se "reproduce" intr-un festival, nu intr-un concert Phoenix la Sala Palatului, si, in ciuda raguselii, in ciuda faptului ca Marina Park nu era populat numai de fanii sai, a lungit peste masura reprezentatia, la fel ca si anul trecut, doar asa, pentru ca isi permite. Demonstratie de orgoliu si putere, dar mai ales de dispret fata de celelalte trupe care urmau la rand. Da, e vorba de "granzii" de la Phoenix, da, au avut cei mai multi spectatori, dar, oricat ai fi de mare, odata ce ai semnat un contract, accepti implicit si un regulament. Sa mai pomenesc de regulile nescrise ale bunului simt? Ntz.
 
La americanii de la Dandy Warhols (trupa asta m-a cucerit mai cu seama datorita jocului de cuvinte din nume)  am prins loc in fata, desi fata imi era cam luata de niste boxe, asa ca a trebuit sa ma oarecum contorsionez pentru a filma o piesa. Si cand eram bucuroasa ca am reusit, numai ce ma bate cineva pe umar si imi striga cu o voce isterica drept in camera: Lasa mana jos, ca nu vad nimic! Pai e frumos, ii raspund eu, sa-mi strici inregistrarea? Acum, iti dai seama, o sa filmez alta piesa si iarasi n-ai sa vezi de mana mea . Sunt mica de statura, sunt mica de statura, tipa bondoaca, si nu vad nimic, daca tot faci poze.  Da, bine, si eu am avut otita pe vremuri, n-ar trebui sa mai strige astia atat, ca ma deranjeaza. Mai taceti, ma, cu muzica voastra, ca poate unii vor sa doarma.
 
So I am alone but adored
By a hundred thousand more
Then I said when you were the last (high)
And I have known love
Like a whore
From at least ten thousand more
Then I swore when you were the last –

When you were the last high…

 

 

Bis-ul, extrem de scurt, spre deosebire de al Phoenix-ilor, a fost executat gratios de Zia McCabe, singura prezenta feminina din trupa. Ea a marturisit ca i-a placut sa inoate goala in Marea Neagra si a cantat un cantecel in maniera Marilyn Monroe, spre bucuria barbatilor prezenti.
 
 
 
La Kumm eram undeva, in spate, la o terasa, unde redescoperisem savoarea romaneasca a castraveciorilor murati, cu mici si cartofi prajiti, ce atatea caracatite? Cand a inceput 1000 de chipuri, am facut slalom printre pahare de bere si trupuri adormite… am zis eu ca unii vor sa doarma? Dar nu parea sa-i deranjeze muzica. Nici pamantul rece. Nu parea sa-i deranjeze nimic, de fapt. Nu pot sa ating cuvintele ce-ncet se sting. Nu pot fi altul decat sunt, ma inspaimant. Suntem toti o apa si-un pamant. Piesa asta are ceva cu mine, mi se face pielea ca de gaina de fiecare data cand o ascult.
 
Italienii de la Klimt 1918 (numele trupei face referire la anul mortii pictorului Gustav Klimt) mi-au placut si ei, nu mai auzisem de trupa asta. De urmarit.
 
Fanii Travka au asteptat cuminti langa scena pe care avea sa cante preferata lor. Din nou s-au stiut versurile, din nou s-a scandat indelung numele trupei, dupa ce s-a terminat recitalul. A fost o demonstratie a fanilor, un mesaj catre organizatori, catre tvr, catre restul oamenilor de pe campul din Vama veche. Travka, una dintre putinele trupe care suna mult mai bine in concert decat in studio, merita cu siguranta mai multa promovare.  George a fost in forma maxima, iarasi s-a intrebat lumea de unde vine ditamai vocea, Mizdan, cu niste buze pictate pe piept, a topait mai putin, Misha s-a cam ascuns dupa boxe, dar a reusit sa isi invinga durerea de cap care i se activeaza inainte de fiecare concert, Alexei, imperturbabil si leonin, a facut ce stie el mai bine: a cantat, iar Cristi, dezlantuit, s-a iubit din nou cu tobele. Viorel Grecu, "ziarist de muzica" si fan, zicea ca lui i s-a parut cel mai bun recital Travka. Abia astept sa vad ce va scrie pe blogul lui, dupa ce va ajunge acasa. Deh, se deplaseaza mai greu, e un batranel de 63 de ani, la urma urmei. :))
 
Ce-ai face daca intr-o zi ti-as lua capul in maini si ti-as striga in ureche cu buzele lui: gangul meu preferat este viata ta…  

Bondoaca deranjata de mana mea la Dandy Warhols se poate considera razbunata. La Travka am nimerit chiar in spatele celei mai inalte femei pe care am vazut-o vreodata la un concert. Si cred ca si cea mai zbuciumata. Cum gaseam si eu un unghi din care sa pot filma scena, rockerita gigantica ba isi arunca pletele in cele patru zari, ba imi tragea cate un fund in stomac, ba isi flutura mainile in aer, pe deasupra capetelor tuturor. Dar n-am batut-o pe umar, nu, m-am strecurat printre coatele ei, am strans din dinti cand imi tragea cate una si gata.  Imi pare rau ca "Vreau sa simt Praga" s-a tras prost, mi se cam dusese acumulatorul.
 
Si cam asta a fost cu vara mea muzicala de anul asta. A inceput devreme, in aprilie, la Praga, cu Waters, a continuat cu Robert Plant, Rolling Stones si Stufstock. Am ratat B’estivalul, Jethro Tull-ul de la Sibiu (dar i-am vazut la Sala Palatului, acum cativa ani), i-am ratat pe Ian Garbarek si Tori Amos… dar, nu-i asa, nu le poti avea pe toate. Urmeaza colectia toamna-iarna, sper sa reusesc sa ajung la Muse si, promit, incerc in continuare sa induplec Universul sa-i aduca in Romania pe U2, Bjork, David Gilmour, David Bowie, Peter Gabriel si RHCP.
 
 
 
 

     

Dimitris

Pe Dimitris l-am cunoscut in Rhodos, datorita lui M. Inainte de a-l cunoaste, insa, i-am mancat prajiturile. Grozave prajituri. Dimitris Karaianis are 67 de ani si e cofetar, o viata intreaga a indulcit guri lacome. S-a insurat, a facut trei copii, doua fete si un baiat, a construit case pentru toti. Acum construieste pentru nepoti. Dupa ce a iesit la pensie, a continuat sa creeze dulciuri, dar dulciuri pentru suflet. Poezii. Are trei volume pana acum, apreciate de criticii greci. Prajituri mai face ocazional, pentru familia numeroasa sau cu prilejul vreunui eveniment de proportii in oras, cand este solicitat sa coordoneze pregatirile. A intrat si in politica, dar despre asta nu am prea vorbit. Mai mult mi-a placut sa-l ascult cum povesteste despre activitatile lui zilnice, despre visele lui. Cum se trezeste in fiecare dimineata la 4, face gimnastica, alearga pa malul marii, inoata in lumina rasaritului, apoi se intoarce acasa, pe alte drumuri, necunoscute turistilor care au invadat insula in ultimii ani. Cum stie fiecare pom al drumurilor sale, cum primeste darul sau de roade. Cand noi abia faceam ochi si reuseam cu greu sa ridicam ceasca de cafea de dimineata, Dimitris aparea odihnit, cu o sacosa de fructe culese de el, spalate si curatate. Fructe de cactus, smochine albe, smochine negre…
 
 

Free Image Hosting at www.ImageShack.us

 

Dimitris este autodidact, adora sa vorbeasca despre mitologie, despre istorie, despre colectiile lui de ceasuri, de monezi, de statuete, de icoane vechi, despre visul de a calatori intr-o zi in jurul lumii. Isi presara discursul cu citate in greaca veche. Cand vorbeste despre ai lui, despre copiii si nepotii pe care a reusit sa si-i pastreze alaturi, nerisipiti prin lume, ii sclipesc ochii. O viata intreaga am facut dulciuri, iar copiii mei, bineinteles, sunt si ei dulci, toti trei. Are 67 de ani si e mandru ca n-are niciun pic de burta. Mandrie, iata cuvantul care-l defineste, dar el si-a castigat prin truda dreptul de a tine fruntea sus.

Cartea pe care mi-a daruit-o se numeste Onirion rinismata (Rumegus de vise), iar poezia pe care mi-a citit-o printre florile de pe terasa, in cea mai calduroasa zi pe care am petrecut-o pe insula, vorbeste despre efortul personal de a iesi la lumina, atunci cand lumea nu-ti ofera decat intuneric. Sper ca nu i-am schimbat intelesurile cu varianta tradusa in limba romana:
 
 
 
Calea spre evadare
 
imaginea ta, miraj al acestei ore din noapte,
de toamna-mi aminteste.
lumanarea pe care-o tii in mana iti lumineaza fata palida.
cu pasi usori, nesiguri, te aventurezi in golul timpului
si cu privirea, doar cu privirea, calatoresti spre rasarit,
bajbaind dupa repere
si cautandu-ti propria trecere catre lumina.
drumurile acestei lumi te-au ratacit,
ti-au umplut gandurile cu ceata si fum.
cu toate acestea, insa,
tu continui sa tii lumanarea in mana pentru a naste rasarituri,
de fiecare data cand soarele lumii apune.
 
 
 

Free Image Hosting at www.ImageShack.us

Strada cu David Gilmour

On an island m-am intalnit cu casa lui David. Era soare. Am mai spus asta. Aici a compus ultimul album, asta n-am mai spus.
 
We lay side by side between the moon and the tide
Mapping the stars for awhile

 
 
Let the night surround you
We’re halfway to the stars
Ebb and flow, let it go
Feel the warmth beside you


 

Ce sa fie? Niste buze.
Ma doare capul.
Asta e blestemul Inghetatului invidios pe cei care nu dorm nu de necaz, ci de placere.
Dreamers may leave, but they’re here everafter.
Am aflat si eu ca s-a prapadit Motu Pittis. Ni se duc idolii, le iau locul idiotii.
Ma doare un cap care e al meu.
Oare eu mai salvez Vama veche anul asta?
Macar sa-i vad pe Dandy Warhols.
Ma doare capul. O maslina? O caracatita? Un nurofen?