Tag Archives: pink floyd

did

Did scrie frumos despre muzica ce-i place azi si zice sa nu citesc. N-am citit nicio litera, dupa cum m-a rugat cu semn de exclamare la capat. Dar, intrucat am o intuitie buna, ii zic: muzica asta care te cutremura acum isi are radacinile intr-un trecut cu parcele fertile. Eu nu pot contabiliza mai multul cu care rezonez la (sa zicem) No-man, nu pot sa compar gadilaturile pe creier, dar stiu ca, daca n-as fi ascultat ATUNCI Pink Floyd, Genesis, Yes, Emerson, Lake and Palmer samd, iar inainte de ei, daca nu as fi plecat urechea la Beatles sau, si mai demult, la Bach, n-as avea cum sa ma sensibilizez la ce ascult azi. Pink Floyzii sunt tatici in muzica rock , la fel cum, in literatura secolului 20, sunt Joyce sau Faulkner. N-am cum sa spun ca-mi place „mai mult” Houellebecq, pentru ca tot de la ei s-a adapat, asa cum si el, la randul lui, ii va inspira pe altii, care-mi vor deschide porti in minte peste 10 ani. Nici Faulkner n-ar fi existat fara, de pilda, Dostoievski. Floyd-ul s-a nascut din niste parinti cu gena buna si a lasat urmasi de isprava, chiar daca bietul Syd a pornit la un moment dat pe campii. Avea dreptul asta, erau campiile pe care plantase deja diamante, crazy diamonds.
Asadar, draga Did, nu le-as spune etaje, ci drumuri. Noi mergem acum pe stradute, pe niste stradute, ele se desprind din acelasi bulevard biiine luminat. Si chiar daca straduta de azi e mai intunecata sau caldaramul ei nu are toate pietrele (caldaram dus cu capul, ha!), ne place acolo. Mai multul vine din bucuria descoperirii, pentru o clipa ni se pare ca e chiar celmaimult, dar maine, cand vom ajunge la capat, unde vom gasi alte ramificatii din care sa alegem viitoare parcurgeri, maine, deci, mai multul de azi se va alinia multului familiar, iar fascinatia prezenta va deveni piatra cuminte in pavajul pe care il lasam in urma, pavaj pe care noi insine il cream din serpuiri, din uimiri, din curiozitate.

lipse, eclipse si apocalipse

Ti-a fost rau in timpul eclipsei? m-a intrebat C. Chipurile ar fi spus Urania ca leii vor fi afectati. In seara aceea ma dusesem sa trec la Olt, cu al meu, cu al meu, cu al meu…
Am mers asa, prin intunericul moale, pana la izvor, nevazand, doar pasind, uneori e bine sa lasi sa se intample. Luna se imputina, am adormit inainte sa dispara.
Nu, nu mi-a fost rau, mi-a fost doar sete.

Acum cateva nopti ma duceam sau ma intorceam, nu mai stiu, si am vazut o jumatate perfecta de luna. M-am gandit ca eu n-am reusit vreodata sa tai pepenele atat de egal.

Marea pe timp de iarna e din cele pe care eu nu, niciodata eu nu. In iarna asta cred ca voi merge s-o vad, desi mi-e teama ca nu voi simti nimic. Sunt un vanator de senzatii, te-am prevenit. Am din ce in ce mai putine resurse pentru plictis armonios, vin gandurile rele si ma prind in clesti. Ridica-te si umbla, Lady Lazarus.

Pe 10 septembrie, dupa muah-uri si cafele cu oameni mai bronzati si mai odihniti decat ii stiam, am fredonat catre particule si gauri negre: nu, nu, nu, sfarsitul nu-i aici. Si totusi sfarsitul a fost aici, intr-un alt 10 septembrie.

O cautare cu care s-a ajuns (si) la mine: ceai tigari carti citesc seara luna plaja nu exista coincidente blogspot
Am gugalit si eu si chiar ca nu exista coincidente. Doar chemari, dada, mereu am crezut asta.

Deci tot o chemare sa fie si faptul ca de cateva zile tot scap lucruri care incep cu s? Struguri, sandale, scobitori, Calciu Sssandoz chiar… cred ca ma pomeneste Sylvia Plath.

Ieri s-a prapadit si Rick Wright, m-am uitat in gol mai bine de doua ore. N-o sa mai fie niciodata un concert Pink Floyd, n-o sa mai fie niciodata…

… :PPPP (raga, orc, ink Floyd, artea a treia)

Frica mea de avion. De avion, nu de zbor. Frica de a te lasa pe mana altuia, de a pluti fara sa dai din propriile aripi. In loc sa ma obisnuiesc si sa mi se para avionul, ca tuturor, cel mai sigur mijloc de transport, groaza mea creste, se umfla ca o gogoasa de la un zbor la altul. Iar atunci cand ti-e frica, razi. Mama, ce mai razi!
In aeroport, dupa ce vamesii ne-au descaltat si ne-au buzunarit si ne-au des-curelat, am tras cu ochiul la casetele cu obiecte confiscate. Pe langa consacratele spray-uri, cu care, nu-i asa, poti deturna un avion, se mai aflau acolo bricege, foarfece, cuttere, o furculita si o surubelnita. In fata furculitei am ras vreo cinci minute, dar surubelnita… cum sa incerci, ma, sa te sui cu surubelnita in avion? Si ce, parca nu poti deturna avionul si cu roll-on-ul, daca-ti propui?

Si iar sare memoria mea la concertul lui Roger Waters. Aseara pe PRO Cinema a fost The Wall, l-am vazut a nu stiu cata oara si parca tot prima data a fost. Pink Floyd – o iubita definitiva pe care nu vrei s-o consumi. Ti-e teama ca s-ar putea termina intr-o zi starile alea, uneori o ocolesti, dar de fiecare cand te intorci la ea, e noua si uimitoare.
Si Bob Geldof, si regizorul Alan Parker – am sa revad zilele astea „Angel Heart” si „Birdy”, am sa incerc sa gasesc si „The Life of David Gale”.

Sa faci slalom printre adevaruri si minciuni, sa ai oglinda fermecata peste care sufli sa iti dai seama daca mai traiesti, in care vezi partea intunecata a lunii, cu aceleasi vietati ca cele de sub soare, doar ca ceva mai singure. Si mereu te gasesti pe tine in ceilalti, linistile unora sunt nelinistile altora.

The lunatic is in my head.
The lunatic is in my head
You raise the blade, you make the change
You re-arrange me ‘til I’m sane.
You lock the door
And throw away the key
There’s someone in my head but it’s not me.

In intuneric grupurile se destrama, eclipsa e doar inceputul.

All that you eat
And everyone you meet
All that you slight
And everyone you fight.
All that is now
All that is gone
All that’s to come
and everything under the sun is in tune
but the sun is eclipsed by the moon.
„There is no dark side of the moon really. Matter of fact it’s all dark.” – zic ei, dar tu stii ca poti inchide ochii si abia atunci poate sa se faca lumina.

Calitatea tehnica a inregistrarilor e asa cum e, dar nu-mi cer scuze pentru ca mi-au tremurat mainile, pentru ca mi-au lacrimat ochii, pentru ca mi s-a inundat auzul.

La sfarsit, in ultima zi, am stat pe o banca si am jucat x si 0 cu avioanele.

Xsi0

Am mancat bataie, x-ul mereu castiga, pentru ca a fost primul, dar premiul de consolare a fost o alta imagine in premiera: am vazut linia de demarcatie intre zi si noapte.

demarcatie

Dupa ce se face noapte de tot, inchizi ochii si te duci acasa. Dark side, dark side… dar in spatele pleoapelor, ce minune, e albastru.

In Bucuresti am regasit haosul familiar, am ametit un pic de la claxoane si priviri incruntate, indarjite. Am trecut cu o prietena prin Piata Universitatii exact in momentul in care Basescu spunea multimii una-alta. Din boxele masinii ei curgea un „Goodbye, my lover, goodbye my friend… I am a dreamer but when I wake, you can’t break my spirit – it’s my dreams you take.” Am facut un nod marinaresc entuziasmului de altadata si am sters-o de acolo. Oranjul ramane al portocalei, al purcelului utopic, al pestelui din borcan.

Despre turnuri, poduri si Kafka voi povesti cu vorbe si imagini in alta insemnare, a patra, probabil ultimul meta-periplu prin Praga primaverii lui 2007.