Monthly Archives: Septembrie 2007

We are nowhere and it’s now

Sa-ti fie ba prea cald, ba prea frig, ce anotimpuri mai sunt si astea? Sau poate atunci cand ne e caldut nu ne dam seama. Nu mai vorbi la plural, zi despre tine.

Vin aici zilnic nu pentru a cauta vreun altceva, ci pentru a scapa de aglomeratie. Asa am fugit intotdeauna de oameni, aruncandu-ma in alte multimi, armate de straini. Dintre oamenii care stiu inspre oamenii care habar n-au si nici nu le pasa, e o libertate pe care imi place sa mi-o permit.

Si dinspre muzicile care doboara inspre cele ce tipa, ingana sau pur si simplu tac, muzici fara vanitatea de a se vrea ascultate cu orice pret.

Si dinspre gesturile care dovedesc spre cele care se supun gandului cuminte, care nu le cere desfasurate la vedere.

Vin aici zilnic, cu un "draga jurnalule" in varful degetelor, dar nu, aproape niciodata nu scriu despre azi. 

Anunțuri

Cateodata

 … sunt foarte superficiala. Atunci eu nu mai citesc si nu mai scriu. Atunci eu nu ma mai uit la televizor si nici la filmele puse in ordine pe dvd-uri. Atunci eu ma duc la Diana, fac bai lungi sau inventez mancaruri sofisticate. Cand ajung in culmea superficialitatii, ma uit in sifonier si ma mir: luna asta nu mi-am cumparat nimic de imbracat. Cand sunt foarte superficiala inseamna ca mi-e bine.
Cateodata sunt prietena. Atunci eu ma urc in masina sau in tren si ma duc unde trebuie sa ma duc. Atunci eu vorbesc la telefon cu orele. Cand ajung in culmea prieteniei, ma simt vinovata ca nu pot mai mult.
Cateodata sunt iubita. Atunci eu.

Cateodata sunt fericita. Atunci eu fac lucruri pe care nu prea mi le amintesc dupa aceea. Cand sunt fericita, nu mi-e neaparat bine, uneori mi-e chiar foarte rau.

show_641a54358c4135(448, 46);

Pe Blogosfera

… o doare fix la basca daca eu ma numesc Mironosita Ionescu sau Nefertiti Popescu.
Ne ascundem, totusi. Ne ascundem numele, chipul, ip-ul, varsta si alte nimicuri. Dar cu cat ne ascundem mai constincios exteriorul, cu atat mai evident ne punem pe taraba adancimile. Amanuntele se detaseaza, in timp ce noi ne atasam. Ne spunem intamplarile, cele care sunt, cele care au fost sau cele care ar putea fi. Consemnari, jocuri, provocari, fir rosu, metafore, parabole, euforii. Cand vorbim despre noi, construim artificii. Cand vorbim despre altii, dam cu pietre. Insa mereu ne nimerim pe noi insine. Ne nimerim sau tintim de-a dreptul in propriul calcai de Ahile? "Daca" este cuvantul, probabil, cel mai des folosit atunci cand ne varsam gandurile in fraze. L-as numara pe "daca" intr-o zi, intr-un anotimp in care n-as vrea sa mai spun. Numaratul ca terapie… stiu pe cineva care chiar numara oi inainte de a adormi. Cu toate astea, nu adoarme mai niciodata. Dar DACA nu si-ar propune somnul ca finalitate, el ar veni.

Toamna se numara

… bobocii? Toamna se numara amintirile frumoase ale verii, se numara neterminatele, ajunsele si neajunsele, auzitele, cantatele. Toamna se numara tristetile si blogurile inchise. Punct-si-de-la-capat-urile. Se numarara indarjirile, atinsele, pistele false, falfaiturile si puii de matza din fata blocului. Se numara zilele trecute de la ultima atipire pe un sezlong, se aproximeaza cele ramase pana la prima ninsoare.
Prietenii mei au lacrimi in ochi, eu doar ma incurc in numaratoare si nu stiu decat sa aprind lumanari. Eu n-am lacrimi, nu, am la indemana deturnari, la indeochi emoticoane care se prapadesc de ras.
Personajul din cartea care se deschide singura e un vulcan. Atat de tacut, nu poate renunta la tacerea sa decat strigand. Isi ascunde tacerea ca pe o vina in spatele vorbelor cu nenumarate caciuli.
 
 

Azi am

Azi am aprins lumanari pe camp. Asa incepe o pagina de jurnal. In jurnal spui mereu adevarul adevarat. Pe blog te opresti cand incepe povestea. Iti lasi tie semne, pentru peste un an, sa zicem, cand vei citi din urma si vei tresari cand o fraza isi va lungi bratele fie pentru a te strange la piept, fie pentru a te sugruma. Din adevarul adevarat, cel scris fara litere, dincolo de fraza introductiva, rasar paragrafe noi, menite sa abata atentia. Povestea care isi croieste drum catre ochiul strain e mereu altceva, pare miez, dar e doar invelis.
Azi am aprins lumanari pe camp. Te intorci la start, la adevarul adevarat, cel care te-a facut sa vrei sa scrii insemnare noua, si nu poti sa opresti curgerea din taste a amintirii celor cinci catei inconjuratori, pe care i-ai hranit intre firele de tufanele.  Parca te-ar fi cunoscut de-o viata, asa de tare se bucurau, asa de tare se gudurau. Mana care hraneste e mana pe care o recunoastem si noi, ceilalti caini, de cand o vedem prima data. E acolo de-o viata, ne spunem, si e numai pentru noi. Daca n-am fi meritat-o, nu ne-ar fi intins osul, deci uite, suntem merituosi. Valorosi. Dar asta, evident, n-are nicio legatura cu ziua in care am aprins lumanari pe camp. Nu. Totul a inceput cu un falfait in ureche, de fapt. Mi s-a falfait, cum ar veni, spune eul liric, intr-o pauza, intr-un lapsus, intr-o ureche. Urechea stanga, aia.  
Si aici, desi incepi paragraf nou, iti vine sa pui punct. Nu mai erau alte personaje la care sa tragi cu ochiul, pe care sa le invelesti in povestea ta, astfel incat sa ajungi la un moment culminant, pe care sa-l versi intr-un deznodamant plin de invataminte. Si atunci nu-ti ramane decat sa-ti amintesti de un maidemult, de exemplu de batranica aia care statea langa tine cand filmai apusul, intr-o alta zi. Please, let me see it, ti-a spus, dupa ce ai apasat pe stop, ‘cause I looked at the steps for a second and the sun suddenly disappeared.  Si ai zambit, in timp ce dojeneai soarele pe acorduri de Pink Floyd: shame on you, crazy sun!
Azi am imbratisat o piatra, am hranit cinci catei, am cumparat struguri, mi-am luat tensiunea, am citit unsprezece pagini din Murakami si am aprins lumanari pe camp. Ma trezisem cu un falfait in ureche. Asta e adevarul adevarat.