Monthly Archives: Septembrie 2009

Pasi pe care i-am mai facut

Credeam până n-am mai crezut, apoi am luat-o de la capăt. Credeam că preaplinul de rău sau de bine e aducător de toleranţă şi blândeţe. Răul care ni se întâmplă desfundă canale spre adâncuri cu oglinzi, ne vedem acolo, înăuntru, chirciţi în durere, şi ne dăm seama că singurul leac e smerenia. Aşa credeam. Ori că binele şi frumosul ne fac generoşi. Că atunci când lumea noastră are nuanţe rozalii, nu avem nici timp, nici chef, nici motive să căutăm capre muribunde dincolo de gardul propriu. Dar am văzut divorţaţi cărora le sticlesc ochii de bucurie la vederea unei alte verighete dispărute de pe inelarul unui seamăn. Am văzut bolnavi incurabil scuipând replici urâcioase în legătură cu maşina cea noua a vreunei rude. Am întâlnit vulturi ai mediului virtual, care provoacă avalanşe din faţa monitorului, deşi în viaţa reală li se înmoaie genunchii şi dacă îi întrebi cât e ceasul. Am cunoscut oameni care îmbătrânesc cu încrâncenare, trăgând egoist în miezul urât al bătrâneţii lor pe orice tinerel care are ghinionul să se afle prin preajmă. Şi, pe de altă parte, am văzut mirese care, în „cea mai fericită zi a vieţii mele, fatăăă”, nu uită să-şi calce consortul pe picior la intrarea în biserică, pentru că „aşa a făcut şi mama şi ea a fost şeful în casă”. Am întâlnit pietoni de treabă care, imediat ce norocul le surâde şi reuşesc să-şi ia o maşină fiţoasă, îşi pierd răbdarea şi, printre claxoane şi scârţâit de roţi, îi strigă celui căruia nu-i porneşte maşina din prima la semafor: „băăă melcule, să-mi bag ceva în rabla ta!” Am văzut mămici care, în loc să-şi strângă la piept pruncul cel proaspăt şi important, îşi dau vorbele de alint pe bârfe bolovanoase şi îşi irosesc privirile aruncându-le din ochii micşoraţi de ură către cearşafurile puse la uscat în balconul de deasupra. Oameni cărora binele propriu nu le e suficient şi caută cadavre pentru a-şi înfige steagul mai sus, tot mai sus, ori oameni pe care boala, ghinionul sau bătrâneţea îi jupoaie de orice gând decent şi de orice mască binevoitoare.
Ai redescoperit roata, Umm?
Da, a nu ştiu câta oară. Uit mereu şi redescopăr fără să tresar. Ştii? Mă las uimită în faţa unei creaţii omeneşti, fie ea o carte, un film, o invenţie tehnică, o clădire, un poem, o rochie, o pictură ori chiar un blog, deşi oamenii nu mă miră deloc atunci când fac ce fac.

Anunțuri

Stirile UmUm cu poze

Bun regăsit, dragi ascuţitori! Prima ştire a zilei vine tocmai din balcon, de la corespondenta noastră, vrăbiuţa. De ce nu rândunica? Ei bine, pentru evitarea rârâfoniei din secvenţa noastrărândunica. În plus, vezi, rândunelele seduc. Vrăbiuţă?
– Hihi! Pot să prezint şi vremea?
– Doar balconul, pls.
– Dar nu e nimic spectaculos aici, ai uitat că răii au tăiat via? Acum totul e la vedere, deci neinteresant.
– Atunci fă şi tu o retrospectivă, dar iute.
– Uite! Ăsta e un iute anagramat şi un pic mai molcom. În alţi ani mi se încâlceau aripile printre frunze şi cirorchini cu boabe negrii, acum mi se încâlcesc numai literele. În alţi ani, prin octombrie-noiembrie, apusul era încrengurat şi cam aşa:
Apusincrengurat

Continuăm stirile.
Aseară, în urbea noastră a poposit un festivăluţ de film. La eveniment au participat 9 (nouă) cinefili, cu organizatorul 10. Din cele 18 scurtmetraje promise, s-au vizionat doar nouă și un sfert, cât, de altfel, era și ora. Almanahe și cu mine am mai fi stat, dar, întrucât ceilalți iubitori de film părăsiseră terasa, organizatorul a pus capăt desfrâului cinematografic la jumătate. Tot pe jumătate l-am înțeles și noi și ne-am mutat în cealaltă parte, neculturală, a localului, unde am întâlnit-o pe Dr. Queen și i-am mâncat trei sferturi din punga de chips cu aromă de ceapă și mărar. De ce n-ai venit și tu la filme? o întreb. Pentru că acolo ar fi trebuit să păstrez liniștea, zice.

(Pauză fumicitară. Revenim in 7 minute cu Vremea. Rămâneți pe frecvența umu virgula gumu sau răsfoiți un blog vecin si prieten.)

Știrile UmUm continuă.
Vremea în fumoarul nostru e cam de căcat. Marele Divorțat suferă de mania persecuției, Bursucul suferă de ceas biologic și bate la porți ferecate, Trestioară suferă de shopping nesatisfăcător, iar Cireșica de glume proaste. Mâna mea stângă încearcă să restabilească normalitatea și doare cu noaptea-n cap, prevestind o zi ploioasă. Ei, ași! O căldură moleșitoare domină ziua de lucru, m-am lăudat degeaba cu reumatismul, probabil că doar am dormit într-o poziție greșită. Fumăm, facem schimb de monologuri. Suntem niște țigări scăpate din mână.
fummm

Sport.
Umăr în umăr innumar, în Umm, măr, măr mușcat de septembriele ăsta pe care-l așteptam și de care îmi era atât de frică, septembriele asta pe care-l alung și pe care totuși nu l-aș vrea dus. Driblez, fentez, încerc să acopăr terenul, deși e clar că octombrie va șuta într-o dimineață spre Poartă și (mă) va da (de) gol. Până atunci, mă îmbrac în culori ruginii, poate, poate mă contopesc cu toamna. Că doar eu pe mine m-am mai durut și-n alte dați și știu cum e.
yellowish

Deviație de sept(embrie)

Între timp n-am (mai) făcut nimic notabil, nici măcar cont pe Twitter.
Nimic notabil, dar de notat tot am notat: pe colțuri de unghii, în colțuri de pâine cu secară.
Se cară? Cam da. Şi mă trec şi eu.

Ar fi trebuit totuși să-mi arhivez într-un fel vara cea scurtă, cea mai scurtă. Și septembriele duios-dureros. Septembriele în care se întâmplă morți, în care începuturile altădată vesele își varsă peste tine poalele pline de nuci seci. Lasă, o să fie bine, ai să vezi, îmi spune piticul optimist, dar mie tot îmi vine să mă revolt împotriva toamnei. Mereu a fost așa și va fi din ce în ce mai așa.
(Dă-mi și mie niște pastile de putut optimism, piticule!)

)Tocmai mi+a căyut tastatura in brate si mi+a inchis o paranteyă nedeschisă, hihi. Pe ce trebuie să apăs acum si unde+i semnul de intrebare, că uite ce liniute imi deseneayă tasta cu pricina _ _ _

Gata. Piticul mi-a șoptit codul și mi-a spus că dacă nici ăsta nu-i semn… Da, cu trei puncte, așa mi-a spus. Deci sunt optimistă, deci sunt opt… optivoră! Sunt născută în luna a opta și aș mânca tot anul august pe pâine. August mult pe pâine puțină, pentru că, oricât ar fi de iubibil fondul, și formele sunt importante, iar pâinea, ah, îngrașă!

Aș fi vrut să fiu consecventă măcar aici, pe blog, să nu las gummele să-mi înghită ummele. Aș fi vrut să pot să-mi promit că de mâine, măcar de mâine, voi scrie aici zilnic. O lună, o săptămână, un timp. Pentru că am timp, știi? Dar n-am răgaz.

Ai (un) incotro. Ce faci cu el?

Ce faci de Revelion? mă întreabă azi un coleg sătul de vară. Primul impuls a fost să-i dau răspunsul clasic: păi eu nu ştiu ce fac mâine, iar tu mă întrebi de rev?? Mă iau, însă, gândurile în primire, gânduri bolovănoase şi încă leneşe, gânduri cu buricul netăiat, care nu au avut timp suficient să se desprindă total de nisip, valuri, ierburi şi râpi. Îmi uit ochii îndreptaţi spre ai lui şi mă las pradă introspecţiei asezonate cu fum de ţigară. Nu, eu nu ştiu ce fac de Revelion, nu ştiu ce fac de Paşti ori de ziua mea, de ziua lui, nu ştiu ce fac în weekend şi nici unde voi bea a doua cafea mâine dimineaţă. Nu că nu mi-ar plăcea să-mi fac planuri, nici vorba, doar că planurile mele se autodeturnează rapid în utopii nesimţite, iar, dacă am compania potrivită, în hohote de râs şi-n jocuri de cuvinte. Pe urmă vine noaptea ori, după caz, dimineaţa, iar somnul pune punct (sau bară) demersului de programare a unui viitor ipotetic. Planurile realizabile mă sperie, îmi închipui imediat cărat de bagaje, mutat de mobile, trezit cu ceas (brrr!), popasuri hotărâte de alţii, întâlniri la ore fixe ori comisii răuvoitoare. Nervi, aşteptare, dârdâială. Îmi închipui frumuseţi pe lângă care aş trece fără să le văd, orbită de capătul pe care trebuie să-l înhaţ. Deci nu.
Nu!
Nu?
Uneori n-am încotro – paradoxală sintagma românească, să nu ai încotro este de fapt un încotro care te calcă el pe tine în picioare, care târăşte un tine rupt în bucăţi, nemulţumit şi răvăşit pe un drum pe care n-ai merge de bunăvoie. N-aş face asta în ruptul capului, zici, dar dacă n-am încotro? Şi-ţi laşi capul ruptului şi faci ce trebuie să faci şi te scuzi cu incotroul social, politic ori pur şi simplu omenesc. Compromisuri, tonuri de gri, zeci, sute de tonuri de gri între albul şi negrul cu care îţi puteai permite să fii categoric, intransigent şi sigur pe principiile tale când aveai 20 de ani. Să n-ai încotro înseamnă să accepţi incotrouri străine şi augmentate şi urâte.
Uneori nici eu n-am încotro, dar, când am (și ah, ce-mi place să am!), mă supun cu voluptate întâmplării. Să trăiești la întâmplare, ce deliciu, ce libertate! Din mănunchiul de drumuri îl „aleg” pe ză one cu inima, nu cu mintea, fără planuri și așteptări, fără să mă gândesc că s-ar putea să aibă gropi ori că ar putea fi doar o fundătură, fără să mă tem că la un moment dat aș fi nevoită să car bagaje, să mut mobile, să fac popasuri când mi-e elanul mai mare, să mă las trezită de țârâitul ceasului (brrr, orișicât!) sau să privesc în ochi comisii neprietenoase. Bucuriile plănuite nu sunt bucurii întregi, sunt ca wow-ul din reclama aia veche de la MacDonalds, sunt ca un joint pentru dependentul de heroină, o amăgire. Or, pe mine întotdeauna m-a fascinat bucuria simplă și autentică a copilului în fața unui gust nou, a unei senzații nemaiîntâlnite, a unei jucării minunat de nesofisticate, a cărei utilitate în joc e pe loc recunoscută, chiar dacă nu i s-a făcut campanie de promovare la tv. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, las drumurile să mă aleagă. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, mă bucur ca un copil de frumosul nefandosit, dar și de fandoselile frumoase. Dacă iese rău, sufăr dramatic, iar dacă nu se întâmplă nimic, mă scufund în nimicul acela ca într-o mare fără valuri și contemplu pietricele, scoici, culori pe simeze ori vorbe tipărite. Când nu-mi fac planuri, am timp pentru toate astea, nu-i mișto?
Ce faci, Umma, de Revelion, insistă colegul meu, crezând că nu l-am auzit. Îi răspund cu un dat din umeri și-mi mai aprind o țigară.