Monthly Archives: Mai 2009

eu, si de la oaste ma intorc ranita

O vanataie uriasa pe coapsa dreapta, una mai mica sub genunchi, doua zgarieturi lungi pe burta – de unde? Habar n-am. De pe campul de lupta, probabil, pentru ca (stii?) am fost stegar, trambitas, aruncator de grenade fumigene, sol de pace. Am avut doua picioare moi si trei nopti de nesomn, zece degete soptitoare, doua brate multifunctionale, patru plicuri cu servetele, un ceas de carton, opt pachete de Kent White, vocea asta. Hai, o sa fie bine, nu, nu asa, stop, inca o data, tu da, tu nu, of, am ga-sit, nu am gast, gata, acum. Diploma de merit e verde, sta pe coapsa vanata. Cea de excelenta, roz, e numai buna de acoperit cele doua zgarieturi. Premiul cel mare a plecat la cei 40 de ‘oti.
Acesta este un jurnal, iar acela, un ceas din carton, canta in doua limbi FIX ce-ti trece prin cap. La „glasul rotilor de tren”, sefii de gara isi oxigeneaza parul, la „hai sa dam mana cu mana”, sapte pitici se imprietenesc cu patruzeci de orci, la „i will try to FIX you”, juriul adoarme, iar publicul delireaza. Sufleorul imi infige unghiile in cosul pieptului, imi sufla de deochi. Ochi? Care ochi, baigui, cearcanele mele n-au ochi.

Ceasul

Anunțuri

mm

Inainte, cand se uita din intamplare la ceas la fix, zicea ca uite, inca ma iubeste. Acum, de cand au pus edilii ceasul cantator la doua strazi de ferestrele sale deschise larg a vara, nu mai are niciun reper. Ceasul isi trimite iubirea mecanic, fara discernamant, la fix, peste intregul oras. Dom’ primar, puteai sa ne furi in continuare numai banii, nu si coincidentele.

Sa nu spui NU!

Expertii in energii vorbesc despre programare psiholingvistica, mi-am amintit de asta cand tocmai imi ziceam ca in vara (pauza de tigara! asa fac mereu cand incep sa scriu ceva aici, de aceea am sute de drafturi cu titluri deasupra :)-ului ori cu vorbe parasite la jumatate, vorbe care mai apoi, cand le gasesc, pot continua altfel, cuprinzand doua varste intr-o singura rostire) care vine in curand nu voi avea prea multe ocazii sa ma izbesc de umeri straini imbracati in tricouri, umeri care se continua cu brate fluturate, cu incheieturi cu bratari, la capat cu degete care mangaie ori zgarie aerul in care se varsa note muzicale. Nu voi merge la concerte, adica, vai, ce fraza lunga! Timpul meu odinioara liber si haihui va fi al altcuiva, gandurile pline cu nimicuri lenese vor fi atintite catre puncte care trebuie apucate strans, vocea mea de vara va fi conducator prin labirinturi: hai! Va fi bine pana la urma, apoi voi avea prea mult timp o vreme. Timp sa imi fie dor. Pe urma voi trage frrrana de mana, voi cobori din balon si voi incepe din nou sa alerg cu picioarele mele. Ei, dar pana atunci mai e mult, o vara intreaga si un pic de toamna. Deci nu NU, poate voi primi o invoire, un bonus, o bucurie mica in care sa-mi inghesui ametelile, decibelii, umerii straini in tricou de concert de care umerii astia ai mei sa se loveasca usor, fara clinchet, un „noroc!” discret si complice.

De vara trecuta (nu m-am putut impotrivi ispitei de a apasa pe buton):

bestfest20080047

did

Did scrie frumos despre muzica ce-i place azi si zice sa nu citesc. N-am citit nicio litera, dupa cum m-a rugat cu semn de exclamare la capat. Dar, intrucat am o intuitie buna, ii zic: muzica asta care te cutremura acum isi are radacinile intr-un trecut cu parcele fertile. Eu nu pot contabiliza mai multul cu care rezonez la (sa zicem) No-man, nu pot sa compar gadilaturile pe creier, dar stiu ca, daca n-as fi ascultat ATUNCI Pink Floyd, Genesis, Yes, Emerson, Lake and Palmer samd, iar inainte de ei, daca nu as fi plecat urechea la Beatles sau, si mai demult, la Bach, n-as avea cum sa ma sensibilizez la ce ascult azi. Pink Floyzii sunt tatici in muzica rock , la fel cum, in literatura secolului 20, sunt Joyce sau Faulkner. N-am cum sa spun ca-mi place „mai mult” Houellebecq, pentru ca tot de la ei s-a adapat, asa cum si el, la randul lui, ii va inspira pe altii, care-mi vor deschide porti in minte peste 10 ani. Nici Faulkner n-ar fi existat fara, de pilda, Dostoievski. Floyd-ul s-a nascut din niste parinti cu gena buna si a lasat urmasi de isprava, chiar daca bietul Syd a pornit la un moment dat pe campii. Avea dreptul asta, erau campiile pe care plantase deja diamante, crazy diamonds.
Asadar, draga Did, nu le-as spune etaje, ci drumuri. Noi mergem acum pe stradute, pe niste stradute, ele se desprind din acelasi bulevard biiine luminat. Si chiar daca straduta de azi e mai intunecata sau caldaramul ei nu are toate pietrele (caldaram dus cu capul, ha!), ne place acolo. Mai multul vine din bucuria descoperirii, pentru o clipa ni se pare ca e chiar celmaimult, dar maine, cand vom ajunge la capat, unde vom gasi alte ramificatii din care sa alegem viitoare parcurgeri, maine, deci, mai multul de azi se va alinia multului familiar, iar fascinatia prezenta va deveni piatra cuminte in pavajul pe care il lasam in urma, pavaj pe care noi insine il cream din serpuiri, din uimiri, din curiozitate.

Iute

Ce sparanghelie!

Sunt muzical-misogina?

Acum vreo luna mi-am dat seama, uitandu-ma in charturile mele de pe last fm, ca la mine in playlists predomina trupele si vocile masculine. Cele cateva femei pe care le ascultasem in ultimele luni erau Lhasa, Gianna Nannini, Amalia Rodrigues, Loreena McKennit, Ani DiFranco si Ada Milea, mult prea putin, avand in vedere ca la vremea aceea last fm-ul meu inregistrase cam 4500 de ascultari. Deci sunt misogina, mi-am spus, uitandu-ma si la topul pieselor, si la cel al trupelor. Femeile astea putine ale mele au ceva in comun, nu? Ceva care incepe cu b si se termina cu alls. La polul celalalt, adica cel duios si extrem de feminin ar fi Cerys Matthews (solista de la Catatonia), Emilie Simon (cea cu gargaritele, iiiii!) si Katie Melua, cu bicicletele ei din Beijing. Acolo ma mai duc uneori (la muzica lor, nu la Beijing), cand imi pot permite sa-mi pastrez un zambet tamp si bun pe fata, fara sa fie nevoie sa ridic sabia la nimeni. Dar cu siguranta ca de-a lungul timpului mi-au mai placut si alte glasuri, si alte incaperi (bine izolate fonic). Am stat putin pe ganduri, gandurile au gemut, dar pana la urma s-au indurat si au nascut o lista de femei care merita ascultate, chiar merita. Si care au insemnat ceva si pe acolo, pe la mine prin viata.
Chaka Khan – superba cu piesa Julia, de pe albumul 1984, al lui Rick Wakeman.
Annie Lennox – mi-am amintit ieri piesa Why si am murmurat si eu: „I may be mad, I may be blind, I may be viciously unkind, but I can still read what you’re thinking”… apoi Wonderful, cu „don’t wanna need you, but it’s where I’m at”
Janis Joplin – cum sa uit de Janis? Luni intregi am adormit si m-am trezit cu ea, acum 100 de ani.
Sandy Denny (solista de la Fairport Convention) – s-a prapadit tanara si ea, si-o fi raspuns la intrebarea Who Knows Where The Time Goes?
Mary MacGregor – „Torn between two lovers, feelin’ like a fool”…
Bjork – a fost si ea candva in heavy rotation la mine-n cap.
Jewel – draga de ea, mi-a insotit plansul pe Autostrada Soarelui intr-o vara incurcata, incurcata. „It’s gonna be OK, cause I’m OK with me. It’s gonna be, it’s gonna be, it’s gonna be”… si plansul marunt devenea hohot, nu intelegea nici de vorba buna, nici de muzica.
Bonnie Tyler – „we are islands, but never too far, and I need your light tonight” (multa vreme am inteles „I need your lie tonight” si nu mi s-a parut nimic in neregula).

Tina, Maria, Laura, Tori, Deborah, Marianne… Si mai sunt, sigur mai sunt.

Culori

Ma suna C.: te rog sa vii sa ma iei, ca am ramas fara bani de taxi. Trag o geaca pe mine, imi var picioarele in niste bocanci de pe hol si ies din casa. Pe scari ma intalnesc cu un nene proaspat mutat in blog, scuze, bloc, nene care m-a salutat din prima zi la modul absolut, adica aplecand capul in fata si usor intr-o parte si rostind sarumana-ul cu gura deschisa si zambitoare, pana la vocala finala. De data asta s-a uitat lung la mine, mai intai n-a zis nimic, apoi a miscat putin mandibula, dar nu sunt sigura ca a si spus ceva sau doar mesteca oarece. In fine, ajung unde trebuie, incarc C.-ul in masina, ne intoarcem, parchez masina regulamentar in fata garajului din dotare, cobor si… C. incepe sa rada. Parca esti un boschetar, zice. Ma uit la mine, rad si eu, ce era sa fac? Pantaloni trei sferturi galbeni, sosete mov cu gargarite, bocanci albastri cu sireturi atarnande si geaca neagra cu guler rosu peste o ie maro.
Aveam in cap un text sensibil, cu vulcani si piane, insa nu mai e cazul. Singura poveste care s-ar mai lasa spusa ar fi aceea cu vizita unor domni dintr-un anumit minister, cand am participat si eu, inainte de confruntare, la taiat de rosii, castraveti si alte gustari, dupa care am intrat demna si eleganta in sala de consiliu. Doar ca aveam un capat de castravete lipit in frunte. Dar lasa, nu mai povestesc.

Golita de orice stare poetica, daca n-as fi la dieta de primavara, acum as bea o bere direct din sticla.