Tag Archives: ceas

P A P

Şi am luat în braţe ceasul de carton din însemnarea de dedesubt, am păşit pe apă aşa, până la maşină, apoi l-am aşezat pe cele două locuri din spate. L-am lăsat acolo, împreună cu trei cărţi de la Polirom, o pereche de pantofi de sport, un pardesiu kaki, un hanorac roşu, poza Andreei, două afişe mici şi unul mare, un bidon de Pepsi Max. Uite, duc cu mine Timpul, i-am spus lui Bil. Bil mi-a răspuns: cică la Dan Puric că o singură secundă te poate lumina şi maturiza. Chiar, mă Bil, zic, ştii că singurul actor de care m-am îndrăgostit eu vreodată e Puric? Ne dăduseră bilete de la şcoală la un spectacol al unui teatru din Moldova, Botoşani sau Piatra Neamţ, nu mai ţin minte. A, ba da, Botoşani, sigur. Era o comedioară, publicul râdea, aplauda, dar eu rămăsesem cu ochii fixaţi pe slăbănogul ăla necunoscut; eram fascinată, dar nu de cum arăta, nici de cum juca, omul asta e viril pe dinăuntru, am gândit. Pe urmă, când am ajuns acasă, am luat un caiet dictando din teancul de neîncepute şi i-am scris o poezie, o scrisoare, ceva. Probabil că mai există pe undeva, printr-un sertar, o să caut într-o zi caietul de scolariţa… vezi, am avut întotdeauna în mine o fiinţă foarte atentă la interioarele celorlalţi, fiinţa asta a înfipt steguleţe în dreptul oamenilor iubibili din prima. Dar, zice Bil, ştii că Pleşu îl numeşte impostor? Ei, nu numai el. Pleşu e un compostor, o dau pe glumă, hatz, composteaza doct, credibil şi argumentat pe oricine ameninţă definiţia clasică a intelectualului. Coborârea spiritualităţii în stradă pare a fi un păcat capital, turnurile de fildeş riscă să rămână fără idolatri.

Parcă pe urmă s-a oprit ploaia, dar poveştile au curs mai departe, transformându-ne stările, făcându-ne să migrăm de la ceea ce ni se părea a fi un capăt către altceva tot mărginaş. Magia a continuat, trăgându-ne pe chip alte măşti, la fel de ale noastre. Desigur, azi e altă zi, bălţile de ieri s-au întors în cer, iar eu iarăşi nu mai ştiu încotro s-o apuc după următoarea expiraţie. Un alt hei-rup? Ori poate mâna dreaptă se va ridica pentru a cere time-out? Neştiind unde, ne tot ducem, ne mişcăm, doar Timpul de carton de pe bancheta din spate a maşinii STĂ implacabil…

eu, si de la oaste ma intorc ranita

O vanataie uriasa pe coapsa dreapta, una mai mica sub genunchi, doua zgarieturi lungi pe burta – de unde? Habar n-am. De pe campul de lupta, probabil, pentru ca (stii?) am fost stegar, trambitas, aruncator de grenade fumigene, sol de pace. Am avut doua picioare moi si trei nopti de nesomn, zece degete soptitoare, doua brate multifunctionale, patru plicuri cu servetele, un ceas de carton, opt pachete de Kent White, vocea asta. Hai, o sa fie bine, nu, nu asa, stop, inca o data, tu da, tu nu, of, am ga-sit, nu am gast, gata, acum. Diploma de merit e verde, sta pe coapsa vanata. Cea de excelenta, roz, e numai buna de acoperit cele doua zgarieturi. Premiul cel mare a plecat la cei 40 de ‘oti.
Acesta este un jurnal, iar acela, un ceas din carton, canta in doua limbi FIX ce-ti trece prin cap. La „glasul rotilor de tren”, sefii de gara isi oxigeneaza parul, la „hai sa dam mana cu mana”, sapte pitici se imprietenesc cu patruzeci de orci, la „i will try to FIX you”, juriul adoarme, iar publicul delireaza. Sufleorul imi infige unghiile in cosul pieptului, imi sufla de deochi. Ochi? Care ochi, baigui, cearcanele mele n-au ochi.

Ceasul

mm

Inainte, cand se uita din intamplare la ceas la fix, zicea ca uite, inca ma iubeste. Acum, de cand au pus edilii ceasul cantator la doua strazi de ferestrele sale deschise larg a vara, nu mai are niciun reper. Ceasul isi trimite iubirea mecanic, fara discernamant, la fix, peste intregul oras. Dom’ primar, puteai sa ne furi in continuare numai banii, nu si coincidentele.