Tag Archives: Amelie Nothomb

Carti, oameni, filme sau baieti

N-am mai citit nicio carte de cand eram pe insula. Am cumparat, in schimb – de fiecare data cand cumpar carti, Cartarescul ala din alte vremuri imi recita mie in cap poemul de amor cu ah, Clementina, ah, Clementina, ti-am dat toata dragostea mea. Bineinteles ca mie mi l-a scris, altfel de ce l-as sti pe de rost, bineinteles ca si Sabato se gandea la mine cand compunea eroi si morminte, cine credeti voi ca e Alejandra, huh? Dar sa ne intoarcem la Cartarescu, adica la mine, la versurile pe care le aud cand intru in librarii: si scoteam din biblioteca ta cine stie ce carte dintre cele pe care tu, snoaba, le adunai ca o veverita fara sa ai intentia sa le citesti, decat asa, mai tarziu, si o tot fisiiam pana cand mi-o luai din mana sarutandu-ma consolator: „ce ai, esti supa?” Cam de atunci inventez scorburi, in unele strang cuvinte in pericol de a fi uitate, in altele oameni in pericol de a imbatrani. Ma voi intoarce la carti peste cateva randuri, promit, deocamdata ma uit la oameni: tu, ala de acolo din randul trei, dada, tu, uite ce senin erai, uite ce fericit, daca nu era frame-of-mind-ul meu, habar n-ai fi avut, ai fi jurat ca esti morocanos si ciufut si enervant de cand te stii. Bine ca te stiu eu si altfel, bine ca, si pot sa give you back to yourself, cum o fi in limba romana? Sa ti te redau? Passons, ai prins ideea.

Pasiunile mele sunt bruste si ciclice, sunt infaptuiri, da, infaptuiri ale nevoii de joc, traiesc jucandu-ma, dar, pentru ca oamenii mei nu tin pasul cu mine, de multe ori ma joc fara ei, n-am rabdare sa-i astept. Asteptarea nu e joc, deci nu e viata, stiu sigur, pentru ca am incercat-o si pe asta si era sa mor, zau.

Azi-noapte am avut impulsul ala, il stii: m-am dus catre unul dintre peretii cu carti, am intins mana si si am apucat. Ce-o fi, aia oi citi. S-a nimerit a fi o rescriere a povestii lui Quasimodo. Atentat, de Amelie Nothomb. E prima carte dupa cateva luni, asa ca hai sa parcurgem tot ritualul: citim prefata, aflam ca e povestea unei iubiri imposibile dintre dezgustatorul, dar inteligentul Epiphane si angelica Ethel, ne mai uitam putin la coperta, apoi ne pufneste rasul la pagina cu dedicatie: impotriva lui E., ah! Oare de ce folosesc pluralul maiestatii? Incep sa citesc, ajung la pagina 3, pe la mijloc, unde naratorul spune: „Fata mea seamana cu o ureche.” Inchid ochii si facutele zilei incep sa mi se plimbe pe sub pleoape: am votat niste artisti plastici pe un site, dada, l-am votat si pe Brancusi, lasa-ma, am stranutat de 274 de ori, am scris trei mailuri, am schimbat template-ul blogului de 17 ori, am… adormit. Contrar asteptarilor, nu visez urechi vorbitoare, poate daca l-as fi votat pe Picasso… Din cele doua pagini si jumatate de lectura infocata, imi amintesc inca asta: Exista ceva prost asimilat in legatura cu frumusetea: toata lumea este de acord ca aspectul exterior are prea putina importanta, ca sufletul este cel care conteaza. Cum mai mint oamenii. Ma intreb daca o fac in mod constient. Tocmai asta ma enerveaza: ideea ca mint fara sa stie.

Cum mai mint oamenii! Si eu am mintit promitand in titlu ca voi spune ceva despre filme si cand colo iarasi am vorbit despre mine.