N-am trait stari poetice in Londra, poate pentru ca n-am avut ragazul contemplarii, pentru ca au fost drumuri multe si ore limita. Sau poate din cauza globalizarii, a puzderiei de turisti, a faptului ca vanzatorii, barmanii, ospatarii, receptionerii erau negri, indieni sau chinezi. Mai nou, polonezi si romani. Londra pe care am vazut-o eu nu e Londra aceea din carti. Intr-o zi m-a prins ora 17 pe London Bridge, in zona gulerelor albe, asadar. O turma de roboti imbracati business a inceput sa se scurga inspre case, am avut senzatia ca ma aflu intr-un videoclip psihedelic, ar fi trecut prin mine, daca nu m-as fi lipit de parapet. Intr-o alta zi, totusi, am rupt o felie de timp, am insfacat-o egoist si am plecat in Kensington Gardens sa caut statuia lui Peter Pan. Undeva, sub un copac, doi omuleti se iubeau:
Din insemnarea cu sandalele am anticipat: drumul trebuie parcurs singur sau cel mult in doi, deturnarile celorlalti uneori nasc aventuri care te fac sa razi sau macar sa te bucuri simplu, dar de cele mai multe ori ajungi sa simti ca ti s-a furat ceva, ca ti s-au fragmentat stari. Unuia ii este foame, altul are nevoie urgent la toaleta, unul vrea shopping, altul catedrale. Pentru mersul inainte al lumii nu e mai importanta nevoia mea decat nevoia ta, dar pentru mine chiar e, zau. Nu-mi da nimeni inapoi orele in care am asteptat, am ascultat sau am dat din picior, iar daca nu mai vreau sa merg pe traseele marcate cu pixul pe harta din mana ta nu inseamna ca nu te respect. Divaghez? Da, si? Pentru mine sunt importante ratacirile, o calatorie in care nu m-am ratacit deloc e o calatorie fara revelatii. Lipsa de respect pentru drumurile tale ar aparea tocmai daca te-as insoti uitandu-ma la ceas si oftand, minimalizand importanta pasilor tai si augmentand pasii mei de sacrificiu. Harta mea nu are trasee, ci stradute intamplatoare, abia la sfarsit unesc punctele.
Din fiecare loc in care am fost imi raman cateva fasii prinse cu bolduri pe simeze. Parisul anilor 90 m-a uimit prin toaletele publice curate, Venetia inseamna pentru mine noaptea in care mirosea a cald si vinul rosu baut langa casa cu trepte verzi, Bruxelles se asociaza cu gustul fructelor de mare pe care abia atunci il descopeream, Amsterdamul e o Toyota nebuna, dragoste si servetele rosii, Praga e caldaramul batut de bocancii albastri si porcul roz al lui Waters, Atena inseamna setea de pe Acropole si traficul dement, Lindos e casa alba a lui Gilmour si puiul de caracatita eliberat, Barcelona e metropola acoperisurilor colorate si a muzeului Miro, cu gradina aceea in care copacului ii cresteau pungi cu apa pe ramuri, iar focul aprins sub umbrele, pe o ploaie torentiala, imi va aminti mereu de „canionul rosu” al Apusenilor. Vama Veche e o sticla de Sangria bauta la 5 dimineata pe nisipul rece, intr-o singuratate benefica, Munchenul are gust de biscuiti, iar Viena e Sissy. Londra, in momentul in care dau sa zic „hai sa-ti povestesc”, se compune din semne si insemne intalnite pe strazi sau la metrou, unele utile, altele hilare. La trecerile pentru pietoni, in ciuda sagetilor insotite de explicatii, ma uitam tot in stanga prima oara, iar in ultima zi nu mai stiam care-i stanga si care-i dreapta, la propriu, a trebuit sa fac apel la intrebarea din copilarie, aia cu „care-i mana cu care mananci?” Iar semnul care avertizeaza soferii ca urmeaza o denivelare in carosabil (una mica-mica-mica!) nu poate decat sa starneasca rasul unor romani obisnuiti sa circule prin rapi si gropi adanci, printre guri de canal descoperite sau inaltate mult peste nivelul soselei, fara nici un „take care”, „mind the gap” sau macar un „sorry” de convenienta.
Sandalele mele s-au intors acasa usor nemultumite, nu prea ai cum sa te ratacesti in Londra, cu atatea semne si sageti, eventual poti sa-ti pierzi putin capul si sa-ti golesti cardul la „monumentul” cu sute de intrari numit Harrods. Dar eu nu! :))
ummagumma 