Category Archives: Interviu

Interviul (g)ummi(p)lastic din Contrafort

Intalnirea cu Alexandru a fost o alta intamplare frumoasa a acestei veri. Din vorba in vorba, la inceput in joaca, s-a nascut un interviu despre lumea in curand inlocuitoare, cea clickaita de milioane de degete, pe milioane de tastaturi. Raspunsul la prima intrebare e mai curand o culegere de fragmente din cele doua bloguri ale mele. Alexandru le-a cules, iar eu doar le-am pus cap la cap. Si apoi a venit alta intrebare, alta intrebare, iar raspunsurile la ele s-au transformat intr-un joc interesant pentru mine, care sunt obisnuita sa iau interviuri, nu sa dau. Si uite-asa am devenit noi doi echipa lunii iulie. Interviul a aparut in revista Contrafort, cea mai importanta revista de cultura din Republica Moldova. Ma onoreaza prezenta acolo si ma bucura faptul ca in paginile revistei m-am intalnit cu o alta cunostinta de pe weblog, Silvia Caloianu, una dintre bloggeritele-scriitoare dragi mie.  In curand va aparea si varianta electronica a numarului din iulie, poate chiar saptamana aceasta.
Inainte de a publica interviul, trebuie sa spun cateva cuvinte despre Alexandru Buruiana. El face parte din valul de scriitori tineri din Moldova, a castigat acum cativa ani Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, pe vremea cand scria poezie. Acum scrie teatru. Ii tin pumnii pentru concursul la care s-a inscris si, cu voia lui, intr-o zi voi pune aici una din piesele sale.
 
 
*
 
“Într-o zi mă voi lăsa de ronţăit unghii. Atunci poate că îmi vor plăcea napolitanele şi talk-show-rile. Atunci poate voi învăţa să puţin… Mă numesc Ummagumma şi fac cu mâna vrabiilor. Am două balcoane, unul spre vest, altul spre nord … Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura… îţi povestesc, dizolvându-i pe ceilalţi în segmente, în mine, în blegi apropouri, sunt toată un ghem de semne mnemonice, rostogolindu-se, deviind… nu puteam singură, din egoism mă adresam ţie, oho, dacă m-ai fi putut auzi, dar erai eroul ştiut doar de mine, habar n-aveai ce voi hotărî să faci mâine… Şi nici măcar nu încerc să-mi închipui cum am murit eu în tine.”

Ummagumma

http://ummagumma.weblog.ro
http://umma-gumma.blogspot.com

IDENTITATE ONLINE

Alexandru Buruiană: Ummagumma, faci parte din miile de bloggeri români care şi-au găsit un loc în lumea virtuală a internetului. De unde această tendinţă sau care crezi tu că sunt motivaţiile pentru crearea şi scrierea unui blog personal?

Umma: Am încercat, în câteva însemnări, să-mi explic în primul rând mie de ce scriu un blog sau, mai bine spus, de unde vine nevoia asta de a te spune pe tine, de a te turna în ochi şi minţi străine. Când am început să scriu pe weblog, în unul dintre primele texte ziceam cam asa: "Exhibiţionism. Jurnal pe care ştii că ţi-l poate citi oricine. Poţi să fii sincer până la capăt? Neeeee. Dar poate nici nu e ăsta scopul care-l mâna-n luptă pe mai tânărul sau pe mai puţin tânărul plasator de cuvinte. Sau poate o jumatate de om (cealaltă jumătate se zbate să rămână virtuală…) omenească şi uneori bleagă, pe care încearcă să şi-o apere scri-i-to-rul de posturi / articole, moare de curiozitatea de a şti cum o percep ceilalţi. Şi de-aia se expune, şi de-aia uită uneori să se ascundă după figuri de stil sau glumiţe, şi de-aia poate şi eu… Ba nu. Eu sunt aici pentru nişte prieteni, recunosc. Îmi exhib stările şi prin alte părţi, iar aici încă nu mă simt acasă. Dimpotrivă, simt că trădez ceva.”
Astăzi blogurile sunt trendy, dar ieri erau scorburi. Ceilalţi bloggeri? Ce aş fi avut de împărţit cu ei la început, ce ar fi avut de împărţit cu mine? Bloggingul nu era atunci un fenomen, din punctul meu de vedere, mi se părea că descoperisem locul ideal în care să fiu aşa cum îmi plăcea: înconjurată de oameni, totuşi atât de singură. Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mai toţi cei care au acces la internet au şi blog, serviciile de blogging se dezvoltă rapid, se fac bani din asta şi au apărut deja companii care angajează bloggeri, oameni care ştiu să scrie, sa deseneze, să traducă, să facă fotografii si asa mai departe. Termenul “blogosfera” e deja consacrat şi am ajuns să-l folosim si noi, cei care ne-am distrat la inceput pe seama lui. Peste un timp ni se va părea normal ca, atunci cand intrebăm pe cineva unde lucrează, să primim următorul raspuns: “Aaaa, sunt blogger la firma X.”
În ceea ce mă priveşte, întrucât eu am rămas încă fidelă conceptului de blog personal, neasociat ideii de afacere, ci de aventură a minţii, am să spun că probabil blogul e o sumă a mea, a tuturor acelor chipuri de dincolo de masca socială. Unii vor comunicare, alţii limpezire, unii vor să-şi găsească marea iubire sau doar un one night stand, alţii vor să se descarce. Bănuiesc că eu nu vreau decât să mă adun. De ce în ochii lumii? Pentru că faptul că ştii că ai cititori te obligă să fii coerent, să cauţi să exprimi ceva-urile proprii într-un fel "citibil" pentru un grup, unul restrâns, ce-i drept. Aşteptările lor ajută consecvenţei tale. Că blogul chiar e un experiment? Da. Dar un experiment cu mine însămi, să văd cât de mult pot să spun despre mine fără să spun de fapt nimic despre mine. Suntem de fapt atât de puţin din ce se vede când ne arătăm în carne şi oase.

A.B: Prin urmare ne luăm un pseudonim, de exemplu Umma Gumma, şi stăm cuminţi fără pretenţii între “pereţii” blogului nostru în ciuda faptului că la un moment dat cineva ne spune că scriem bine şi că ar trebui să edităm cărţi cu tot ce scriem pe blog? Sau poate, fără să ştiu, în realitate, Ummagumma e una dintre acele scriitoare care mor de curiozitatea de a şti cum le percep ceilalţi?

Umma: Prin urmare ne luăm un pseudonim, dar nu stăm prea cuminţi. Putem să ne creăm un regulament propriu, care să servească scopurilor proprii. Fără pretenţii? Nu chiar. Dacă scrii fără pretenţii, nu-ti faci textele publice, cine pretinde altceva e ipocrit. Scriitorul de cărţi sau de editoriale are în plus faţă de un blogger dorinţa de a vinde, de a trăi din asta. Dacă îşi face blog şi îşi foloseşte numele propriu, tot ăsta e scopul până la urmă, sporirea popularităţii. Orice cititor nou e bun, e un potenţial cumpărător. Dar un blogger care alege anonimatul şi scrie despre el fără a da nume şi date, ci apelând doar la întâmplări interioare (sau hai să spunem rezonanţe ale întâmplărilor exterioare în lăuntrul său), îşi permite un alt fel de egoism. Publicul oricum e restrâns, iar cei care rămân sunt şi mai puţini. Ştii cine rămâne, nu? Rămân cei compatibili nu cu tine, ci cu scrisul tău. Adică foarte, foarte puţini. Dar tocmai ei sunt, la Umma Ummei, cei care contează in contextul “pretenţiilor” unui autor de blog.

A.B: Îmi aminteşti de Viaţa pe un peron de Octavian Paler. Mergând pe aceeastă idee, eu văd blogul ca pe o gară prin care trec tot soiul de necunoscuţi cu viziuni şi ocupaţii diferite. Unii dintre ei te-au citit şi au plecat, uitând imediat de tine. Rămân doar cei, cum zici tu, compatibili cu scrisul tău. Conversaţi, comentaţi, te familiarizezi cu felul lor de a gândi. În acest mod, nu crezi că s-ar putea involuntar să te potriveşti lor, să deviezi treptat de la propria ta identitate de teamă să nu-i dezamăgeşti, să nu-i pierzi?

Umma: Ooo, ba da. Şi în virtual se fac compromisuri. Când începi să scrii despre tine, pentru tine, eşti exact ceea ce-ţi trece prin cap. Ce-ţi trece prin cap nu e asociat decât cu nick-ul tău, în spatele căruia numai tu ştii ce se află. Dar omul e animal social, nu se poate abţine să nu îşi împartă cu realii lui bucăţica de virtual. Pe de altă parte, curiozitatea ne împinge să scormonim dincolo de ce spune textul unui necunoscut. Ne facem cunoştinţe noi, care ne pot deveni prieteni sau inamici. Ne aducem prietenii vechi în casa noastră construită din vorbe şi stări, le deschidem noi uşa pe care nu ar avea cum s-o deschidă singuri, pentru că nu ştiu unde e clanţa. Am avut momente când am crezut că e o greşeală să amestec realul cu virtualul, dar şi alte momente, în care m-am bucurat că am făcut-o. Cu un necunoscut vorbesc lejer, nimic din ce aş spune nu l-ar răni şi nu l-ar înrăi. Când însă e vorba despre un prieten sau despre un om pe care am început să-l cunosc cumva, vorbele nu mai vin atât de uşor, mă gândesc că le-ar putea interpreta greşit. Sau, cine ştie, poate că le-ar interpreta corect, ceea ce e la fel de periculos în economia unei relaţii, de orice natură ar fi ea. Mi s-a întâmplat şi mie să mă trezesc ca după unele texte "de bine" să vină un amic şi să-mi spună bucuros că s-a recunoscut acolo. Dar acestea sunt cazuri fericite, pentru că dincolo de fâstâceala momentului în care nu ştii dacă să-i spui sau nu că de fapt aveai pe altcineva în minte, nu e nimic care să pună frâne relaţiei respective. S-a întâmplat însă şi să mă pomenesc cu oameni furioşi, care să-mi reproşeze că am făcut referiri la ei în alte texte, mai puţin "amabile". Şi nimic nu-i mai neplăcut pentru un creator (fie el şi numai scriitor de blog) decât să fie pus în situaţia de a explica ce a vrut să spună. Deci da, există şi situaţii când, din delicateţe sau doar politeţe, mă abat de la drumul pe care îl aveam în minte la începutul scrierii unui text. Uneori e frustrant, dar asta e doar o altă diferenţă inevitabilă între mine, bloggerul, şi mine-le celălalt, de posibil scriitor-şi-atât.
Întrebarea ta conţine şi ideea de "pierdere" a unui om, simplu cititor sau prieten. Păi nici aici nu-i altfel decât în viaţă, pierzi un om atunci când îl dezamăgeşti iremediabil, nu? Şi, ca să rămânem în zona blogurilor (deşi tentaţia de a ieşi din ea e uriaşă), am să spun că sunt unii bloggeri care se descoperă treptat pe ei inşişi şi reuşesc sa-şi surprindă mereu cititorii cu ceva nou, nebănuit. Alţii sunt egali cu ei insişi şi cu propriile însemnări, iar vizitele în blogurile lor seamănă cu o placută întoarcere acasă. Alţii însă îşi dau măsura talentului la început, poate chiar în prima însemnare. Oricât ai aştepta, oricât de răbdător şi tolerant ai fi, îţi va părea rău când vei vedea că niciunul din textele respectivului nu se va mai ridica la nivelul primului. Şi atunci ori pleci, ori îl treci şi pe el în folderul cu "cei mulţi" şi-l mai vizitezi doar din întâmplare, ca să-ţi umpli timpul. Pierzi un cititor atunci când îi creezi un sistem de aşteptări în întâmpinarea cărora nu poţi ieşi cu textele tale următoare. Pentru că, fatalitate, şi tu eşti tot om, nu zeu, deci inegal şi inconstant.
“Pierderea” asta nu se petrece însă mereu din vina autorului. Sunt, de exemplu, cititori care vor sa treacă dincolo de virtual, dincolo de ce vrei sau poţi tu să le oferi, iar daca le refuzi realul, renunţă şi la virtual.

A.B: Înţeleg că există totuşi acea sensibilitate la numărul de vizitatori şi la comentariile de pe blog. Dragă Umma, să revenim la literatură. Aduci pe blog fragmente din tine, de regulă postezi cu toată sinceritatea intimităţi ştiute şi trăite doar de tine, expuneri care trădează o persoană cu-n talent scriitoricesc indubitabil. Dincolo de celebra şi suspicioasa afirmaţie „scriu doar pentru mine însămi”, dincolo de anonimat, de verificarea propriilor idei prin expunerea lor pe blog, la ce bun acest inepuizabil exhibiţionism în faţa unor necunoscuţi? Să te laşi în permanenţă comentată, lăudată, admonestată de nişte indivizi în inteligenţa cărora ar trebui să ai încredere? Nu e mai simplu să scrii un roman, să-l semnezi Ummagumma, şi să-l editezi, ca eventual să te laşi comentată, lăudată etc. de profesionişti în ale literaturii?

Umma: Blogul e o joacă. E simplu să-l construieşti… nici să-l închizi nu e foarte greu, în ciuda faptului că poate te-ai legat de nişte omuleţi şi ţi-ai creat nişte deprinderi pentru cafeaua de dimineaţă sau pentru timpul acela, numai al tău, de dinainte de culcare. “Meşterul Manole – bloggerul” nu jertfeşte şi nu se jertfeşte pe altarul blogului. Dacă ai însă pretenţia că faci literatură, nu-ţi mai permiţi să-ţi laşi scrisul să-ţi fie doar hobby, el devine un mod de viaţă. Pe de altă parte, demersul literar nu presupune numai scris, ci şi alergătură multă, nervi, drumuri la edituri, aşteptări. Scriitorul devine om de afaceri. Omul de afaceri nu e blând, nu are cum. Nu-şi permite să rămână artist decât dacă e masochist şi-i place să pedaleze în gol şi să dea vina pe morile de vânt. Sunt două lucruri care se bat cap în cap, sintagma “artist pragmatic” e al naibii de oximoronică, cel puţin pentru mine, care sunt femeie, să nu uităm. Probabil că dacă ar fi venit cineva, atunci când aveam 17-18 ani şi nu-mi închipuiam viaţa mea fără scris, şi mi-ar fi spus: “tu scrie, Ummo, că de restul mă ocup eu”, acum aş fi avut câteva cărţi publicate. Poate că acesta e motivul pentru care sunt mai mulţi bărbaţi care răzbesc în lumea artelor, ei sunt mai dornici să încerce să împace caprele cu verzele şi, în plus, mai toţi au în spatele lor sau alături de ei câte o femeie care-i ţine să nu cadă. Iar femeile… femeile care nu-şi propun să fie bărbate ori rămân personaje în literatura scrisă de bărbaţi, ori devin Ane jertfite, zidite în numele idealurilor vreunui Manole ambiţios. Sau îşi fac blog… hahaha.

A.B: Păi tot mai mulţi scriitori îşi fac blog. Cum vezi tu această nouă comunicare a scriitorului cu cititorii săi? Dacă pe timpuri scriitorul era considerat un alchimist al cuvântului, o persoană ceva mai discretă, azi scriitorul-bloggerul scrie jurnale direct online, îşi divulgă lecturile la rubrica “ce mai citesc”, mulţi dintre ei îşi structurează viitoarea “carte” în faţa tuturor celor care nu se obosesc să le viziteze “casa” meşterită. Nu ţi se pare că în acest mod se pierde interesul pentru autorii respectivi, sau, şi mai rău, după toate astea ţi se rupe în general de literatură, de scriitori, de ş.a.m.d.? Ori, dimpotrivă, prin asemenea “tertipuri şi mecanisme” literatura devine mai popularizată?

Umma: Păi hai să ne gândim. În trecut erau puţini cei care aveau acces la educaţie, mersul la şcoală era un privilegiu, iar, dintre ei, şi mai puţini erau dăruiţi cu talent. Câţiva scriitori, câţiva artişti plastici, câţiva muzicieni… Nu era greu să devină cunoscuţi. Dacă vorbeai de elite, aveai în minte o mână de oameni. Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel, cultura generală e aproape la îndemâna tuturor, la fel şi mijloacele de exprimare. Pe lângă cei cu şcoală, există extrem de mulţi autodidacţi, iar acest lucru are şi avantaje, şi dezavantaje. Pe de o parte, e un câştig faptul că cei care altădată nu ar fi avut şansa unui public au acum posibilitatea să arate ce pot. Dar, pe de altă parte, educaţia asta făcută nu în şcoli, ci pe internet, la televizor, în grupul de prieteni sau pur şi simplu pe stradă este înşelătoare. Mă uit în jur, toate fetiţele vor să devină cântăreţe sau dansatoare. Trupele apar ca ciupercile după ploaie, e un amalgam de prost gust care, din păcate, devine model. Sau arta vizuală… câţi "artişti" nu bântuie pe internet, singurul lor merit fiind acela că s-au jucat puţin în photoshop? Chiar galeriile de artă au fost invadate de neaveniţi şi, ceea ce e mai rău, aceşti falşi artişti au de multe ori parte de cronici favorabile. De ce? Pentru că şi criticii de artă trebuie să trăiască. Poţi să-i condamni că se prostituează? Doar dacă eşti ipocrit. Necazul, unul cu care trebuie să ne învăţăm să convieţuim, este că cei foarte tineri nu mai au cum să discearnă între calitate şi non-calitate. E un paradox aici, cenzura înseamnă dictatură, ea se opune democraţiei, dar lipsa cenzurii duce până la urmă la o dictatură a mediocrităţii şi imposturii. Economia de piaţă încurajează, din păcate, pe acel "nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie", ca justificare şi încurajare a Marii Hărpăieli, care se numeşte consumerism.
Întorcându-ne la bloguri, hai să ne uităm puţin în jur, să mergem din link în link. Vom găsi multe bloguri scrise frumos, multe dintre ele cu pretenţia că fac literatură. Şi unele chiar fac. O mare parte dintre bloggerii ăştia, însă, sunt ca nişte diamante neşlefuite, au condei, dar cultura lor haotică (uneori împreună cu graba şi/sau suficienţa) îi împiedică să scrie ceva cu adevarat valoros. Alţii sunt prea şlefuiţi, dar le lipseşte scânteia. Comentariile favorabile sunt şi ele înşelătoare, un "voaaai, ce bine scrii!" poate să vină din partea unuia care e la fel de extaziat şi în faţa ultimei manele apărute pe piaţă. Dar autoamăgirea e cea mai dulce şi cea mai ieftină hrană, nu? O altă problemă ar fi că mai toţi sunt preocupaţi să producă literatură, nu să consume, dar ăsta e deja un alt subiect.
Scriitorii care îşi fac blog? Te referi, probabil, la scriitorii deja cunoscuţi, nu la aspiranţii la faimă. Nu mi se pare anormal să-şi facă bloguri, pentru că oamenii ăştia sunt bolnavi. Bolnavi de scris. Scrisul e viciul lor. Că au sute de cititori pe zi sau unul singur? Ce contează? Mai sunt şi cei care se folosesc în mod deliberat de blog şi adoptă diferite strategii pentru a-şi spori şi a-şi uimi publicul. Unii stau de vorbă cu cititorii, făcându-i să se simtă importanţi sau, dimpotrivă, călcându-i în picioare, alţii rămân în turnul lor de fildeş, publică doar însemnarea şi nu răspund la comentarii, lăsându-i pe cititori să se certe între ei. Unii îşi pun măşti fioroase, de hiene, alţii măşti blânde, de căprioare. Unii îşi fabrică diferite identităţi pentru a-şi testa puterea de convingere şi capacitatea de a intra în pielea diverselor personaje, alţii sunt ei înşişi, considerând că propriul personaj, cel real, are destule resurse pentru a-şi menţine publicul curios. Dacă se pierde sau nu interesul pentru autorii respectivi depinde doar de ei, de harul lor, de "tertipurile" alese şi, evident, de publicul ţintă. Eşecul unei strategii nu înseamnă neapărat împuţinarea cititorilor, ci şi alterarea lor: scrii pentru o categorie şi te trezeşti adulat de alta. E tot succes la public, dar unul care nu-l bucură absolut deloc pe scriitorul onest cu el însuşi.

A.B: Scrii undeva: “Să ne închipuim că am fost cu adevărat, nu e nevoie de altare. Vocile se ridică din caldarâm (iată un cuvânt care mă face fericită) şi nu ne trebuie tavane, ecoul n-are decât să urce gol şi să se piardă unde îi e lui destinat.” Deci, putem vorbi, deja, despre o generaţie online, onlooker, hot dog, literaturobloggosferică, digitală, despre o generaţie fară generaţie, fără altare, fără tavane?

Umma: Da, o generaţie fără generaţie, o generaţie universală, o lume unde chipurile, intenţiile, crizele, vârstele se dizolvă. Nu mi-aş fi închipuit acum câţiva ani că pot comunica la fel de bine cu un copil de cincisprezece ani şi cu un adult de peste cincizeci. Ba, mai mult, nu aş fi crezut că mă pot împrieteni cu ei, prietenia asta presupunând şi ieşirea din virtual. Stările noastre devin fenomene ale naturii, suntem nişte supereroi, nişte supermuritori.

A.B: „Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura…” Şi totuşi, cine e Umma Gumma? De ce Umma Gumma?

Umma: Evident, asta e întrebarea la care mi-e cel mai greu să răspund. De ce Ummagumma? Poate pentru că uneori simt că cel mai bine mă identific cu o onomatopee, ea nu spune, ci exprimă. Aşa, doar existând, doar rostogolindu-se, nu pentru că şi-ar propune, ci pentru că ăsta e rostul ei. "Ummagumma" e cel mai experimental album Pink Floyd, trupa mea de suflet şi de minte. O colecţie de sunete, o colecţie de stări, de frânturi. E un album dublu, un disc live, iar celălalt imprimat în studio: impuls, primitivism, alături de raţiune şi meşteşug. Coperta albumului e şi ea importantă în context: sunt acolo nişte ferestre care se deschid unele în altele, cu patru personaje care fac schimb de locuri, deşi poziţia rămâne în general aceeaşi. Tablou în tablou în tablou în tablou… poveşti în poveşti în poveşti în po… Ummagumma, deşi, argotic, denumeşte raportul sexual, nu are sex şi nu are direcţie. În latină se pare că denumeşte o specie de fluturi, iar in limba rusă (asta o ştiu de la tine), “um” inseamna minte, spirit. Dacă rupi numele în două, cuvintele işi opun din nou înţelesurile: Umma e feminin şi oarecum docil, Gumma e şmecher şi neîmblânzit. Bine, aşa le "aud" eu. Într-o zi de leneveală m-am jucat pe Google şi am aflat că există şi o planetă cu numele Umma, iar locuitorii ei, ummiţii, sunt înţelepţi, chiar dacă sunt blonzi. Haha… o fi ştiind Google-ul ăsta ceva. Dincolo de umma, de gumma şi de ummagumma, e un om normal, aşa cred. O femeie.

A.B: Dragă Umma, îţi mulţumesc mult pentru interviu.

Umma: Şi eu iţi mulţumesc, Alexandru, pentru că m-ai provocat, pentru că m-ai tras de mânecă şi de cuvinte.

Iulie 2007

Anunțuri