Monthly Archives: Martie 2007

Scurt pe noi

La filmul din dreapta, la care nu ma uit, dar se uita coada ochiului meu, un domn zice ca dragostea e un lucru rau. Din cauza ca o iubesc pe nevasta-mea nu mai am dreptul la celelalte femei.
Bad, love, bad!  
Anunțuri

Jurnal si atat

Ce saptamana, Doamne, ce saptamana! Nu s-a intamplat nimic iesit din comun, dar am iesit eu din comun, datorita sau din cauza unei picaturi, care a umplut paharul. Nu, nu e o picatura chinezeasca, ci al naibii de romaneasca. Pe la jumatatea saptamanii am spus ca nu mai iubesc oamenii, dar dimineata, cand m-am trezit, eram plina de iubire, fi-r-ar sa fie (un filolog priceput sa-mi explice si mie daca r-ul din mijloc trebuie sa fie intre cratime si care-i rostul lui, in afara de cel al usurarii rostirii a doua vocale consecutive – e vorba de inversarea lui "ar fi"). Pe urma mi-a trimis Oagamaga poza asta:
 
 
Si am cazut in adoratie, m-am emotionat si m-am induiosat si am zis: moama, ce veverite frumoase! Si inca odata: ce-mi plac veveritele astea! Oaga imi zice: ma, da’ tu pe toate le vezi frumoase. Nu-s veverite, ci porcusori de Guineea, dar daca tu vrei sa fie veverite, atunci asta sunt. Am mai aratat poza si altora. Un depresiv a zis ca-s soareci si ca poza e trucata, iar un luminos cu capul pe umeri a spus ca-s niste hamsteri dragalasi. Fiecare dupa chipul si asemanarea… mda. Pana la urma am vazut si eu ca animalutele din imagine n-au cozi de veverita, dar daca in mintea mea au fost, dar daca ochii mei le-au… ei, si iar mi-am amintit cata dreptate avea D., cand imi spunea mai demult: asta-i Umma, se bucura si cand e suparata. Pai da, si tocmai de-aia trebuie provocata, ca i-o sari si ei odata mustarul. Da, mustarul sare, topaie, tropaie, se imprastie pe pereti, se intampla des, dar de ce sa fuck creierele altora cu mustarul meu? Incerc sa nu fie nimeni in preajma in momentele alea, pentru ca mustarul e aprig si tinteste direct in calcaiul lui Ahile, iar ce-ai omorat omorat ramane. Mai bine astept vremurile de iubirepacearmonie, cand nervii sunt potoliti si cand putem sa ne injuram iubindu-ne. Totul se iarta, indiferent daca exista parere de rau ori nu, dar pana la iertare exista perioada de intelegere. Ce inteleg pot ierta, asta e un mesaj pentru stiu eu cine. Dar nu spun ca am iertat pana nu-s sigura ca nu-mi vor mai rabufni niciodata demonii. La dracu, urasc promiscuitatea, chiar daca-i iubesc pe hippioti. Iar daca ai un secret, ai naibii grija de el si nu-l lasa la vedere.
O fosta prietena imi zicea, cu scopul de a-mi da lovitura de gratie, ca-s teoreticiana. Pai crezi ca-mi zici ceva nou? Cu practica am stat mereu prost, pentru ca am trait mai ales in sinapse, mi-am pravalit trairile intre emisferele cerebrale, n-am iesit in lume decat pentru a invata, nu pentru a-mi face de cap. Ca veveritele alea cu cozi subliminale, dar stufoase. N-am falfait coada sub nasul nimanui, pentru ca n-am avut nevoie sa fortez destinul pentru a ma convinge ca exist. M-am contrazis de multe ori, dar mai ales de dragul jocului, iar faptul ca am teoretizat in loc sa ies la agatat n-a facut rau nimanui, ba chiar dimpotriva, a dat voie altora sa traiasca, sa se descopere, sa-si incerce limitele. Cacat! I’m doomed to loving people. Si de la apropiere, si de la distanta. Acum iubesc mai mult femeile decat pe barbati, cred ca e din cauza ca femeile m-au dezamagit cel mai mult in ultima vreme si tot vreau sa-mi dovedesc ca-s si ele oameni. Ce? N-am mai apasat tasta enter demult? Iote.
Enter.
Enter.
Dar subiectul nu l-as schimba.
E in sfarsit cald, s-a terminat cu ploaia, dar e o inertie care nu ma lasa sa ies la aer, asa ca am avut grija sa-mi rezerv iarasi cateva ore de singuratate, in duminica asta in care s-a schimbat ora, deci e mai scurta, deci in ea traiesti mai intens, deci. Traiesti doua ore intr-una, ca sa se faca totusi 24 in loc de 23. Apropo, noaptea trecuta am surprins pe ceasul computerului schimbarea orei, din 12:59 s-a facut 1:00, asta ce sa insemne? Ca se compenseaza toate :59-urile la care ma tot uit de ceva vreme? Adica ma iubeste, ma iubeste, ma iub… mda. Inca un gin cu pepsi! Ce cozi au veveritele alea!
 
In alta ordine de idei, m-a bucurat invitatia lui Zurli, chiar daca stiam ca nu pot ajunge la lansare. Si chiar de as fi putut, nu stiu daca m-as fi dus. Sau poate m-as fi dus, s-o vad si sa ma bucur pentru ea, pentru un vis implinit, dar n-as fi socializat. Nu asa, cu toata lumea odata.  As fi privit dintr-un colt un pic si m-as fi carat, Oaga nu m-ar fi dat de gol. Si iar sunt ciobanel mioritic si zic ca daca le e dat unor oameni sa se intalneasca, apoi s-or intalni. Si daca nu se vor musca de jugulara, s-or intelege intr-un fel.
 
Am mai aflat ca Iulian Tanase are blog, Iulian ala cu ochi frumosi si cu uitatura de drac. Imi place cum scrie omul asta, a fost amor la prima citire, intr-una din vietile viitoare ma voi marita cu el. Dar numai daca nu se mai naste in zodia Fecioarei, ca astia-s cam violenti si razbunatori, iar eu cu siguranta nu voi fi un inger fara vina.
 
Pentru viitorul apropiat, adica pentru azi, vreau doua lucruri: un pepene rosu, in seara asta, in loc de cina, si sa gasesc o piesa de teatru cu 7-8 personaje, scrisa de un dramaturg roman tanar, o piesa care sa-mi placa atat de mult incat sa… dar asta e alta poveste. In seara asta din luna lui marte mananc, deci, pepene si butonez pe liternet, la sectiunea dramaturgie.

Primul, ultimul

Traim in epoca lui "sa fii primul", cine n-are bani sa-si ia masina de invingator merita macar sa fie dat la stirile de la ora 5: primul care a primit o sticla-n cap la crasma din buricul satului, primul care a injurat politistul comunitar, primul care si-a taiat penisul in semn de protest impotriva exterminarii paduchilor la romani.  

     Prima impresie si ultima impresie sa fie bune, mijlocul poate fi oricum. Pe parcurs avem dreptul la greseli si imperfectiuni cu duiumul. Ni se vor ierta, daca prima impresie e favorabila, ni se vor uita, daca la sfarsitul reprezentatiei nu am omis zambetul catre arbitrii care trebuie sa acorde nota pentru impresia artistica.
     Sa fii primul in viata cuiva, ce balon umflat la radacina vanitatii! Primul care a sarutat, primul care a patruns, primul care a lasat dare pe cearsaf, primul care a infiorat, primul care a palmuit, primul care a umilit, primul care a inselat, primul care a murit. Dar la fel de impunatoare este si pozitia din urma, a celui dupa care nimeni nu a mai…  nimic. Sa ai ultimul cuvant, sa faci ultima farsa, sa fii ultima mare iubire, dupa tine sa se traga linie, tu – Inegalabilul.
     Intre orgoliul de a fi Primul in viata sentimentala sau erotica a altuia, deschizatorul de drumuri, dezvirginatorul de suflet sau de himen, si cel de a fi Ultimul, adica Supremul, se desfasoara intamplari simple si multe, cu alti oameni si cu tot felul de amagiri, cu roluri episodice in romane fluviu sau cu iluzorii roluri principale in schite de almanah: primul care ajunge la serviciu, ultimul care pleaca, prima cu care-si inseala vreunul nevasta, ultima din generatia sa care renunta la libertate si-si pune verigheta pe deget, primul care ia cuvantul in sedinta, ultimul care se ridica de la masa, prima care pleaca in delegatie in Banglades, ultima care paraseste incinta in caz de reducere de personal, si tot asa. Intreceri mici, chiar daca mizele-s aparent mari.
     Lacomia de a fi primul,  impaunarea de a nu mai fi nimeni dupa tine. Groaza ca daca nu esti nici primul, nici ultimul, nu faci de fapt decat sa umpli niste goluri lasate de altii, mai neglijenti, mai satui, mai plecati. Adica esti de umplutura.

Concerte, vara, bascheti

Daca incep sa ma gandesc la concerte, stadioane si parcuri, e clar ca vine vara. Oare prin ce dulap mi-or fi baschetii? Vara mea incepe in cam trei saptamani, la Praga, cu Roger Waters. Multi romani vor merge la concertul de la Budapesta, e mai aproape si mai ieftin, dar mie orasul asta, frumos, de altfel, imi aminteste de jaful de care am povestit, de cosmarul de la ambasada, de nepasarea celor platiti din banii nostri, de politisti corupti si de umilinta de a fi roman. Dorul de Praga e un neintamplat pe care mi l-am promis demult, inainte de a-mi da peste cap principiile, obisnuintele, viata. Cu ele facute ferfenita, am rugat universul sa conspire (Didlee stie reteta!) si el a facut un pas in fata si a dat din cap ca da. Aproape imperceptibil, dar ochii mei, dupa ce i-am tinut atata vreme larg inchisi si incapatanati, au fost ageri si l-au surprins pe nenea universu’ zambind. E totusi un zambet si poate ca-l si merit, habar n-am. Gurile bunne spun ca Roger va canta tot albumul Dark Side of the Moon. Oh, yeah, the lunatic is (already) in my head.
 
Peste George Michaelul din mai vom sari gratios, iar in iunie, dupa ce vom incheia socotelile cu plicticoseniile, obligatiile si artistul zilei, ne vom arunca, pe 24, cu bocancii inainte, intr-un rock & coke, la Incubus cei alternativi, pentru a da cu capul de pereti niste neuroni depresivi. Peretii inca n-au nume, cica revin ei cu amanunte, dar bine ca se stie data.
 
Dupa cateva zile voi face un plonjeu direct in portia de processed beats  , servita de Kasabian, la B’estival. Si daca tot sunt acolo, vorba cantecului, some dreams are made of  these, who am I to disagree?  Papam canibalic o falcuta cantatoare de Marilyn Manson si iubim si cate un loser, fiecare, ca-s si ei oameni. Dar si noi. Morcheeba, dara.
 
Tot intr-o locatie necunoscuta, dar cu siguranta celebra, vor canta Rolling Stones, pe 14 iulie. Cum sa nu te duci, zi, cum? Mai ales ca e miezul verii si te gandesti ca se termina si asta. Ca sa se termine mai greu, o mai pacalesti cu o Insula in Tirgu Mures, cu o Sighisoara medievala si mai vezi tu cu ce, dar fii atenta, iti mai trebuie vreo doua perechi de bascheti. Ca asa-s verile, some of them want to use you, some of them want to be used by you.

Am

Am doua caramizi legate de glezne.
Una e grea, dar e usor de carat,
Cealalta e usoara, dar abia imi misc piciorul.
Am doua sfori legate de maini.
Una e din matase si-mi lasa dare de sange,
Alta e din iarba taioasa si ma mangaie.
Am o plasa aruncata peste creierul mic, fuge dupa mine, dar se imputineaza cu fiecare secunda.
Am un ghimpe infipt in inima, il cresc, stiu ca nu se va tranforma niciodata in trandafir.
Am noroace si ghinioane, am fosti prieteni care ma urasc, am taine albe si cacanii.
Am implictisitoare ocupatii, am cizma cu tocul rupt.
Am un cal troian in cosul pieptului, din el au iesit serpi.
Am serpi crescuti la san, am sani.
Am un baiat care ma iubeste pana la moarte, desi as fi vrut pana la viata.
Am orbit fara zahar. Am orbit, uneori, dar numai pentru ca pupila sa nu mai sufere de scurgeri de informatii. Mi-am pus ochelari fumurii si am mers in bastoanele altora, pana mi-au deschis D-zeii ma-sii ochii astia doi.
Odata am gasit un fluture care avea mult seu pe aripioare, l-am sters cu maneca, apoi cu inima. Mi-au ramas unsuroase.
Am o cruce, nu vreau s-o las sa se transforme in sabie de lemn.
Am nervi mediocri si bucurii mici si dezamagiri mari.

Am un martisor pisica de argint, am spirulina si bilete de avion.
Am o prietena cu zimti de catifea, o prietena cu un copil genial, o prietena cu povesti si ingrijorari, o prietena cu poezii din care curge sange.
Antigona a renuntat la valul fecioriei, nu la feciorie.
Am revelatii, am scrisuri pe talpi.
Am un prieten pe care l-am ingropat, un prieten pe care l-as intreba: ce mai faci, acum, ca tot existi?

Am auz, vaz, miros, am degete ajutatoare si o multime de s.a.m.d.-uri, ce mai, sunt o supermuritoare.
 
Tie nu-ti mai scriu.
Te cunosc.
De ce ti-as mai scrie?

Cool_ori

Ma gandesc la animale si la culoarea pe care le-a dat-o Cel Atotstiutor, Omniscient si Omnipotent. Oare femeile isi vopsesc parul roscat sa para viclene ca vulpea, devotate si mandre ca leoaica, jucause si sperioase ca veverita, ori obediente precum gainile? Albul sa insemne inocenta, naivitate, sacrificiu, pentru ca mieii sunt albi, ori sporovaiala de gasca? Si-mi dau seama ca vietuitoarele cenusii par mai intelepte: cainele din fata blocului, bufnita, elefantul, sarpele. Oamenii care se imbraca in griuri par mai de nadejde, mai sinceri, mai tacuti, mai buni. Corbii sunt negri si se hranesc cu nenorocirea altuia. Puii de gaina sunt galbeni, dar cand se fac mari se coloreaza in rosu, negru sau pestrit, ori se decoloreaza de tot.  Canarii sunt galbeni si cand se fac mari. Mari, raman tot mici.
Dar cameleonul?

Instinctul bate logica

Din toate intamplarile prin care am trecut am incercat sa inteleg ceva, nu neaparat pentru a nu repeta greseli, pentru ca pe astea le faci dupa chipul si asemanarea propriei firi. Repeti greseli nu din cauza refuzului de a "invata o lectie", ci din pornirile care fac parte din tine si fara de care te-ai transforma intr-o fantosa legumatica si trista, chiar daca oarecum inteleapta. Logica nu te ajuta sa iei deciziile cele mai bune, ci doar sa intelegi o inlantuire de evenimente deja intamplate, sa gasesti motivatii gesturilor deja infaptuite. Logica pe mine ma ajuta, asadar, mai ales sa inteleg trecutul, iar daca e sa ma raportez la viitor, la ceea ce urmeaza sa se intample, nu ma bazez foarte tare pe logica, ci mai degraba pe instinct.
 
Cand e vorba doar de mine, este extrem de simplu: iau deciziile pe care simt ca trebuie sa le iau, ma las in genere calauzita de intuitia care nu m-a tradat niciodata. Ma hotarasc repede, pentru ca stiu ca, daca aman, logica ma poate deturna de la ceea ce initial voiam sa fac, la sugestia unei prime soapte a vocii interioare. Exista, de multe ori, o contradictie intre ceea ce stii ca e bine si ceea ce simti ca e bine. Schimbarea de directie survenita in urma ganditului prea mult nu s-a dovedit mai niciodata alegerea perfecta, in ceea ce ma priveste. Cat de enervant este sa auzi acel "doar ti-am spus, te-am prevenit", rostit de altii, dar cand esti chiar tu cel care ofteaza cu un "pffff, doar prima data voiam sa fac altfel" e de-a dreptul insuportabil.
 
Cand hotararile pe care trebuie sa le iau, gesturile pe care trebuie sa le fac, vorbele pe care trebuie sa le spun ii implica si pe altii, nu mai e atat de usor. Fiecare tinde sa fie propriul sau Dumnezeu si nu stiu cati sunt dispusi sa urmeze, fara sa comenteze, chemarea unui "trussssst me" rostit de o alta fiinta umana. Daca insisti, poti deveni enervant, iar intentiile bune capata eticheta de cicaleala. Stiu cat imi displace mie sa ma bata cineva la cap, chiar daca cicaleala e in interesul meu. Cand aud "nu mai fuma atat" sau "ar trebui sa mergi la culcare mai devreme", marai si spun "lasa-ma, nu ma agasa." Si daca mie nu-mi place, incerc, pe cat se poate, sa-i scutesc pe ceilalti, la randul meu, de sfaturi minunate care nu sunt totusi decat niste biete truisme. Pe de alta parte, fiecare poseda instinct si intuitie, ca sa nu mai zic de liber arbitru, asa ca de ce ar face ca tine cand pot face ca ei? Au dreptate, bineinteles, dar daca lucrurile merg rau, eu, cel putin, ma invinovatesc pentru ca n-am insistat mai mult, pentru ca n-am facut ceea ce-mi dictase vocea aia, cu riscul de a fi sacaitoare, cicalitoare, muiere.
 
De trei ori, ca-n poveste, am refuzat propriei intuitii dreptul de a se transforma in fapt. Sau poate or fi fost mai multe dati, dar pe acestea mi le amintesc, pentru ca au avut urmarile cele mai neplacute. Prima data se punea problema plecarii la un drum destul de lung, pe o vreme ploioasa. Eu – pe bancheta din dreapta, adica pe locul mortului. Locul ala ma oboseste mai tare decat cel al soferui, pun frane in podea, trag de volane inexistente, tresar la fiecare depasire din scurt sau la aparitia unui vitezoman care taie curba din sens opus, vad toate semnele de circulatie, ma agaseaza biciclistii care fac opturi pe sosea. Cand vad biciclisti pedaland agale, cu onduleuri stanga-dreapta, imi amintesc de ce-mi spunea instructorul meu: "asta, cu putin noroc, ajunge si-acasa." Vazand ca nu prea erau conditii pentru plecat la drum si stiind ca "nea soferul" meu nu se simte implinit daca nu bate un 200 km/h, am fost tentata sa propun amanarea plecarii, simteam ca se va intampla ceva rau. Era totusi o expozitie la care era musai sa ajungem, asa ca am hotarat sa tac si, mai mult, sa nu comentez nici pe drum, sa nu scot niciun "vai", nici macar un "ai grija." Am o pardalnica de superstitie ca trebuie sa rostesc acel "ai grija", dar de data aceea mi-am muscat buzele si n-am scos un cuvintel "ontopic". Gresit! Pe undeva, pe langa Ploiesti, doua masini au franat brusc, noi am executat o aquaplanare gratioasa intr-o baltoaca imensa si… buf! Praf s-a facut fundul Audi-ului rosu din fata. Sperietura, politie, nervi, s-a dus naibii si expozitia la care trebuia sa ajungem noi, si inceputul de concediu al celor din Audi. Ulterior, mi-am spus ca trebuia macar sa scriu cu limba in cerul gurii acel "ai grija" pe care mi l-am refuzat.  Si n-am avut nici macar satisfactia lui "ti-am spus eu" de dupa. 
 
A doua oara a fost cand, alaturi de acelasi neasofer vitezoman, vesnic grabit, ma intorceam din Germania. Eu voiam sa ramanem peste noapte in Budapesta, sa mai cutreieram a doua zi orasul, si sa plecam spre Romania in jurul pranzului, asa imi soptea mie vocea ca e mai bine. Am insistat o vreme, dar domnul meu, nu si nu, ca el vrea sa ajunga mai repede in tara, chiar daca trebuie sa conduca noaptea. Cu inima indoita, pentru ca stiam ca s-ar putea sa adorm si sa nu-mi mai pot exercita misiunea de copilot enervant si cicalitor, am zis ca bine, de data asta facem cum zici tu, desi eu simt ca nu e ok. Intuitia s-a suparat pe mine, dar nu de tot, astfel incat, fara niciun motiv, am scos din borseta 100 de euro si i-am bagat in buzunarul blugilor. Era aproape miezul noptii, indicatoarele erau ori lipsa, ori ineficiente, asa ca am ratat iesirea in autostrada  si, fara voia noastra, in loc sa ocolim orasul, ne-am trezit intrand triumfator in Budapesta. In mod normal, ar fi trebuit sa ma bucur si sa propun sa cautam un hotel in care sa ramanem pentru ca, uite, asa a vrut destinul. Dar nu, iar mi-am muscat buzele si n-am zis nimic, apucasem sa spun ca sunt de acord cu continuarea drumului, asa ca am inceput sa ne uitam dupa un indicator care sa ne ajute sa iesim pe M3 (parca). Noi cu ochii dupa indicator, talharii cu ochii pe noi. Trucul cunoscut (acum, dar atunci nu), oprire la semafor, venit pe furis prin unghiul mort, intepat roata, facut pana, oprit pentru schimbat roata, inconjurat talhari, jefuit, luat toti banii  (4000 de euro) si toate actele. Cand l-am vazut pe ala ca fuge cu borseta, am luat-o la goana dupa el, norocul lui ca a ajuns la o masina parcata mai incolo si nu l-am prins, dar si norocul meu, pentru ca probabil avea cutit si, pana sa-i iau eu gatul, mi l-ar fi luat el mie. Aventurile intoarcerii in Romania merita si ele povestite, dar nu-i locul lor acum, cert e ca suta aceea de euro pe care o salvasem ne-a ajutat sa facem primii pasi pentru capatarea unor acte provizorii cu care sa putem trece granita. Dupa intamplarea aceasta care era sa ne coste viata mi-am promis ca n-am sa mai bag niciodata pumnul in gura intuitiei si ca am sa fac doar ce am sa simt eu ca trebuie facut.
 
A treia oara nu a mai fost vorba de drumuri, masini, ciocniri sau talhari, ci despre ceva ce eu simteam a fi responsabilitatea mea, cu alte cuvinte o "cicalire" profesionala, pentru ca un om foarte drag mie sa-si poata implini un vis. Am preferat sa stau deoparte si sa-l las sa se descurce singur, desi in mine se tipa pe mai multe voci ca trebuie sa iau taurul de coarne si sa  "stresez" omuletul, sa trec peste impotrivirea lui nascuta partial din orgoliu, partial din timiditate, partial din comoditate, sa-l "cicalesc" pana in momentul confruntarii cu visul lui. Sunt momente in care noi, oamenii, avem nevoie de cineva care sa ne impinga in piscina pentru a ne demonstra ca stim sa inotam, dar "impingerile" astea e de preferat sa se intample, succesiv, inainte de competitie, nu in timpul ei. I-am repetat doar ca n-ai sa te ineci, n-ai sa te ineci, desi simteam ca pentru sporirea increderii in sine a cuiva e nevoie de mai mult decat atat. Cand piscina e doar a ta, poti spera ca trupul si mintea vor sti sa ramana la suprafata, dar cand e plina de concurenti care te trag de picioare, cand pe margine se afla niste arbitri care n-au inotat in viata lor si care sunt totusi pusi sa-ti evalueze maiestria miscarilor, instinctul de supravietuire paleste si realizezi ca te impingi tu singur spre fundul bazinului, ca sa se termine mai repede. Visul a murit, iar eu am asistat la stingerea lui si ma simt al naibii de vinovata. Ma, omulet, imi pare asa de rau, asa de rau… dar data viitoare am sa te cicalesc de n-ai sa mai stii de tine, oricat te-ai impotrivi. Si ai sa inoti, ma, ai sa inoti!