Tag Archives: insule

Ce mult te-am iubit, tastaturo

Pai da! Ce mult te-am iubit, tastaturo, ti-am tastat-o de-o mie de ori, ti-am luat silicon, te-am apasat pe buton, dar te-am inselat cu… niste foi, cu niste aer, cu niste zapauci, iar azi, of, azi te-am inselat cu un tricou verde si cu iarba de-aia adevarata. Trebuia sa consemnez lucrul asta. Prima burta de iarba a anului si cateva pagini de Updike intr-o liniste montata intre pini.

Anunțuri

dual

nu am nevoie sa caut senzatii tari in filme horror, in glume proaste sau in montagne russe. ziua traiesc frici trecatoare, de care ma scutur si dupa care pot sa-mi pun masca de zambit. dar noaptea, noaptea ii omor pe toti. ori ii salvez de la moarte. noaptea ma lupt cu talhari karatisti, fac operatii pe creier, imi asez trupul in calea cutitelor, modelez figurine din sange incleiat, smulg solzi de pe spatele balaurilor si descopar dedesubt prieteni scamosati, inot prin mormane de oase, primesc sms-uri de la sirena sinucigasa, rup balansoare si arunc cu ele in babe malefice. ma trezesc epuizata, dar convinsa ca am luptat pentru o cauza nobila. cafeaua de dimineata e o punte intre razboinicie si blandete, pe urma jetul de apa spala cosmarul, curata revoltele. redevin senina si apta pentru clisee si dulcegarii. nu e de mirare ca pe blogul asta ajung oameni care cauta „seminte de maria”, „ce mananca gargarita”, „inimioare acadele”, „l-am visat pe mos craciun” sau „poze cu fapte bune in natura”.

Stirile UmUm cu poze

Bun regăsit, dragi ascuţitori! Prima ştire a zilei vine tocmai din balcon, de la corespondenta noastră, vrăbiuţa. De ce nu rândunica? Ei bine, pentru evitarea rârâfoniei din secvenţa noastrărândunica. În plus, vezi, rândunelele seduc. Vrăbiuţă?
– Hihi! Pot să prezint şi vremea?
– Doar balconul, pls.
– Dar nu e nimic spectaculos aici, ai uitat că răii au tăiat via? Acum totul e la vedere, deci neinteresant.
– Atunci fă şi tu o retrospectivă, dar iute.
– Uite! Ăsta e un iute anagramat şi un pic mai molcom. În alţi ani mi se încâlceau aripile printre frunze şi cirorchini cu boabe negrii, acum mi se încâlcesc numai literele. În alţi ani, prin octombrie-noiembrie, apusul era încrengurat şi cam aşa:
Apusincrengurat

Continuăm stirile.
Aseară, în urbea noastră a poposit un festivăluţ de film. La eveniment au participat 9 (nouă) cinefili, cu organizatorul 10. Din cele 18 scurtmetraje promise, s-au vizionat doar nouă și un sfert, cât, de altfel, era și ora. Almanahe și cu mine am mai fi stat, dar, întrucât ceilalți iubitori de film părăsiseră terasa, organizatorul a pus capăt desfrâului cinematografic la jumătate. Tot pe jumătate l-am înțeles și noi și ne-am mutat în cealaltă parte, neculturală, a localului, unde am întâlnit-o pe Dr. Queen și i-am mâncat trei sferturi din punga de chips cu aromă de ceapă și mărar. De ce n-ai venit și tu la filme? o întreb. Pentru că acolo ar fi trebuit să păstrez liniștea, zice.

(Pauză fumicitară. Revenim in 7 minute cu Vremea. Rămâneți pe frecvența umu virgula gumu sau răsfoiți un blog vecin si prieten.)

Știrile UmUm continuă.
Vremea în fumoarul nostru e cam de căcat. Marele Divorțat suferă de mania persecuției, Bursucul suferă de ceas biologic și bate la porți ferecate, Trestioară suferă de shopping nesatisfăcător, iar Cireșica de glume proaste. Mâna mea stângă încearcă să restabilească normalitatea și doare cu noaptea-n cap, prevestind o zi ploioasă. Ei, ași! O căldură moleșitoare domină ziua de lucru, m-am lăudat degeaba cu reumatismul, probabil că doar am dormit într-o poziție greșită. Fumăm, facem schimb de monologuri. Suntem niște țigări scăpate din mână.
fummm

Sport.
Umăr în umăr innumar, în Umm, măr, măr mușcat de septembriele ăsta pe care-l așteptam și de care îmi era atât de frică, septembriele asta pe care-l alung și pe care totuși nu l-aș vrea dus. Driblez, fentez, încerc să acopăr terenul, deși e clar că octombrie va șuta într-o dimineață spre Poartă și (mă) va da (de) gol. Până atunci, mă îmbrac în culori ruginii, poate, poate mă contopesc cu toamna. Că doar eu pe mine m-am mai durut și-n alte dați și știu cum e.
yellowish

Deviație de sept(embrie)

Între timp n-am (mai) făcut nimic notabil, nici măcar cont pe Twitter.
Nimic notabil, dar de notat tot am notat: pe colțuri de unghii, în colțuri de pâine cu secară.
Se cară? Cam da. Şi mă trec şi eu.

Ar fi trebuit totuși să-mi arhivez într-un fel vara cea scurtă, cea mai scurtă. Și septembriele duios-dureros. Septembriele în care se întâmplă morți, în care începuturile altădată vesele își varsă peste tine poalele pline de nuci seci. Lasă, o să fie bine, ai să vezi, îmi spune piticul optimist, dar mie tot îmi vine să mă revolt împotriva toamnei. Mereu a fost așa și va fi din ce în ce mai așa.
(Dă-mi și mie niște pastile de putut optimism, piticule!)

)Tocmai mi+a căyut tastatura in brate si mi+a inchis o paranteyă nedeschisă, hihi. Pe ce trebuie să apăs acum si unde+i semnul de intrebare, că uite ce liniute imi deseneayă tasta cu pricina _ _ _

Gata. Piticul mi-a șoptit codul și mi-a spus că dacă nici ăsta nu-i semn… Da, cu trei puncte, așa mi-a spus. Deci sunt optimistă, deci sunt opt… optivoră! Sunt născută în luna a opta și aș mânca tot anul august pe pâine. August mult pe pâine puțină, pentru că, oricât ar fi de iubibil fondul, și formele sunt importante, iar pâinea, ah, îngrașă!

Aș fi vrut să fiu consecventă măcar aici, pe blog, să nu las gummele să-mi înghită ummele. Aș fi vrut să pot să-mi promit că de mâine, măcar de mâine, voi scrie aici zilnic. O lună, o săptămână, un timp. Pentru că am timp, știi? Dar n-am răgaz.

Ai (un) incotro. Ce faci cu el?

Ce faci de Revelion? mă întreabă azi un coleg sătul de vară. Primul impuls a fost să-i dau răspunsul clasic: păi eu nu ştiu ce fac mâine, iar tu mă întrebi de rev?? Mă iau, însă, gândurile în primire, gânduri bolovănoase şi încă leneşe, gânduri cu buricul netăiat, care nu au avut timp suficient să se desprindă total de nisip, valuri, ierburi şi râpi. Îmi uit ochii îndreptaţi spre ai lui şi mă las pradă introspecţiei asezonate cu fum de ţigară. Nu, eu nu ştiu ce fac de Revelion, nu ştiu ce fac de Paşti ori de ziua mea, de ziua lui, nu ştiu ce fac în weekend şi nici unde voi bea a doua cafea mâine dimineaţă. Nu că nu mi-ar plăcea să-mi fac planuri, nici vorba, doar că planurile mele se autodeturnează rapid în utopii nesimţite, iar, dacă am compania potrivită, în hohote de râs şi-n jocuri de cuvinte. Pe urmă vine noaptea ori, după caz, dimineaţa, iar somnul pune punct (sau bară) demersului de programare a unui viitor ipotetic. Planurile realizabile mă sperie, îmi închipui imediat cărat de bagaje, mutat de mobile, trezit cu ceas (brrr!), popasuri hotărâte de alţii, întâlniri la ore fixe ori comisii răuvoitoare. Nervi, aşteptare, dârdâială. Îmi închipui frumuseţi pe lângă care aş trece fără să le văd, orbită de capătul pe care trebuie să-l înhaţ. Deci nu.
Nu!
Nu?
Uneori n-am încotro – paradoxală sintagma românească, să nu ai încotro este de fapt un încotro care te calcă el pe tine în picioare, care târăşte un tine rupt în bucăţi, nemulţumit şi răvăşit pe un drum pe care n-ai merge de bunăvoie. N-aş face asta în ruptul capului, zici, dar dacă n-am încotro? Şi-ţi laşi capul ruptului şi faci ce trebuie să faci şi te scuzi cu incotroul social, politic ori pur şi simplu omenesc. Compromisuri, tonuri de gri, zeci, sute de tonuri de gri între albul şi negrul cu care îţi puteai permite să fii categoric, intransigent şi sigur pe principiile tale când aveai 20 de ani. Să n-ai încotro înseamnă să accepţi incotrouri străine şi augmentate şi urâte.
Uneori nici eu n-am încotro, dar, când am (și ah, ce-mi place să am!), mă supun cu voluptate întâmplării. Să trăiești la întâmplare, ce deliciu, ce libertate! Din mănunchiul de drumuri îl „aleg” pe ză one cu inima, nu cu mintea, fără planuri și așteptări, fără să mă gândesc că s-ar putea să aibă gropi ori că ar putea fi doar o fundătură, fără să mă tem că la un moment dat aș fi nevoită să car bagaje, să mut mobile, să fac popasuri când mi-e elanul mai mare, să mă las trezită de țârâitul ceasului (brrr, orișicât!) sau să privesc în ochi comisii neprietenoase. Bucuriile plănuite nu sunt bucurii întregi, sunt ca wow-ul din reclama aia veche de la MacDonalds, sunt ca un joint pentru dependentul de heroină, o amăgire. Or, pe mine întotdeauna m-a fascinat bucuria simplă și autentică a copilului în fața unui gust nou, a unei senzații nemaiîntâlnite, a unei jucării minunat de nesofisticate, a cărei utilitate în joc e pe loc recunoscută, chiar dacă nu i s-a făcut campanie de promovare la tv. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, las drumurile să mă aleagă. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, mă bucur ca un copil de frumosul nefandosit, dar și de fandoselile frumoase. Dacă iese rău, sufăr dramatic, iar dacă nu se întâmplă nimic, mă scufund în nimicul acela ca într-o mare fără valuri și contemplu pietricele, scoici, culori pe simeze ori vorbe tipărite. Când nu-mi fac planuri, am timp pentru toate astea, nu-i mișto?
Ce faci, Umma, de Revelion, insistă colegul meu, crezând că nu l-am auzit. Îi răspund cu un dat din umeri și-mi mai aprind o țigară.

Din ce este si din ce ar fi putut fi alcatuita noaptea

Cand m-am intors prima data, in fata blocului ma astepta un intuneric decorat cu tomberon, iarba, canapea si fulgerari de ochi pisicesti. Ia te uita, mi-am zis, pisica asta seamana cu mine, o noctambula aflata la distante egale de cele doua zone trebuincioase: culcusul pentru rontait stari si recipientul pentru aruncat cotoarele acestora. Orice intoarcere trebuie sa poarte in ea o mirare (oricat de) mica, altminteri ce rost ar mai avea sa pleci? As fi putut sa povestesc mai multe despre calatoria de la capatul aleii pana la usa cu interfon, dar am rezistat tentatiei de a cobori mai departe cu dintii catre miezul lucrurilor si am revenit la suprafata lor. Miezul e numai al noptii, am gandit, mi-e foarte somn de data asta, asa ca I don’t give a miaow.

fotoliu

P A P

Şi am luat în braţe ceasul de carton din însemnarea de dedesubt, am păşit pe apă aşa, până la maşină, apoi l-am aşezat pe cele două locuri din spate. L-am lăsat acolo, împreună cu trei cărţi de la Polirom, o pereche de pantofi de sport, un pardesiu kaki, un hanorac roşu, poza Andreei, două afişe mici şi unul mare, un bidon de Pepsi Max. Uite, duc cu mine Timpul, i-am spus lui Bil. Bil mi-a răspuns: cică la Dan Puric că o singură secundă te poate lumina şi maturiza. Chiar, mă Bil, zic, ştii că singurul actor de care m-am îndrăgostit eu vreodată e Puric? Ne dăduseră bilete de la şcoală la un spectacol al unui teatru din Moldova, Botoşani sau Piatra Neamţ, nu mai ţin minte. A, ba da, Botoşani, sigur. Era o comedioară, publicul râdea, aplauda, dar eu rămăsesem cu ochii fixaţi pe slăbănogul ăla necunoscut; eram fascinată, dar nu de cum arăta, nici de cum juca, omul asta e viril pe dinăuntru, am gândit. Pe urmă, când am ajuns acasă, am luat un caiet dictando din teancul de neîncepute şi i-am scris o poezie, o scrisoare, ceva. Probabil că mai există pe undeva, printr-un sertar, o să caut într-o zi caietul de scolariţa… vezi, am avut întotdeauna în mine o fiinţă foarte atentă la interioarele celorlalţi, fiinţa asta a înfipt steguleţe în dreptul oamenilor iubibili din prima. Dar, zice Bil, ştii că Pleşu îl numeşte impostor? Ei, nu numai el. Pleşu e un compostor, o dau pe glumă, hatz, composteaza doct, credibil şi argumentat pe oricine ameninţă definiţia clasică a intelectualului. Coborârea spiritualităţii în stradă pare a fi un păcat capital, turnurile de fildeş riscă să rămână fără idolatri.

Parcă pe urmă s-a oprit ploaia, dar poveştile au curs mai departe, transformându-ne stările, făcându-ne să migrăm de la ceea ce ni se părea a fi un capăt către altceva tot mărginaş. Magia a continuat, trăgându-ne pe chip alte măşti, la fel de ale noastre. Desigur, azi e altă zi, bălţile de ieri s-au întors în cer, iar eu iarăşi nu mai ştiu încotro s-o apuc după următoarea expiraţie. Un alt hei-rup? Ori poate mâna dreaptă se va ridica pentru a cere time-out? Neştiind unde, ne tot ducem, ne mişcăm, doar Timpul de carton de pe bancheta din spate a maşinii STĂ implacabil…