Monthly Archives: Februarie 2008

Pisici

Stateam cu gandul la nimic,  apoi am inceput sa miaun. Miiiu,
miiiiu, asta-i miorlait de matza satisfacuta, azi a facut o multime de
lucruri bune, e dreptul ei sa stea cu gandul la nimic. I-ul din
mijloc nu e agresiv, e doar un pic alintat. 
Pisicile din fata blocului, cele care au voie la subsoluri si care se aduna sub fereastra la un simplu ssss,
miorlaie intr-o gramada de feluri. Baietii au un ooo gros: moooou, ii
stiu dupa voce.
Meeeeu! Asta inseamna "mi-e foame". Aud e-urile si stiu ca trebuie sa scotocesc in frigider.
Cand vine vremea imperecherii, se inmultesc vocalele:
iaaouuu. Dupa o vreme se inmultesc si pisicile care ies din hrube.
La inceputul meu nu a fost cuvantul, mi-ar spune ala mic si intunecat. Pe mine m-au precedat diftongii, triftongii, hiatul. 
 
La inceputul meu a fost o fata cu parul lung si negru, care
astepta autobuzul. Ploua torential. Tata a trecut pe acolo, a vazut-o
si a stiut ca e femeia lui. Mai tarziu, am citit o poezie: ea-si
intinde parul negru de la usa pan’ la pat, sa nu greseasca barbatul
drumul lui predestinat. Pe vremea aceea aveam o pisica gri, o chema
Felinni si imi raspundea la toate intrebarile. Spune-mi, iau la
facultate? Maau! Dar viata mea, viata mea cum o sa fie? Miiiu!
Felinni a murit in cea mai frumoasa zi pe care mi-a fost dat s-o traiesc. Probabil pentru ca nu mai aveam nevoie de raspunsuri.
 
  
 

Free Image Hosting at www.ImageShack.us 

Prima poiezica din viata mea

Vorbeam cu Alma si brusc imi amintesc de prima poezie pe care am
scris-o. Aveam 13 ani si eram o revoltata, pe vremea aceea incepeam
jurnale si uitam de ele, mama mi le gasea si-mi corecta cu rosu
"abea"-urile.  Stai sa-mi caut carnetelul bleu, zic, si pun poiezica pe
blog. Carnetelul ala s-a terminat cand aveam 15 ani si 5 luni, pe
ultima pagina e scris cu verde George, mai jos e Mihai, apoi numarul de
telefon al Mirelei, iar dedesubt, inghesuit, adresa unui Adrian din
Constanta. Poeziile din carnetelul bleu au toate data si ora, ba mai mult, au si
dedicatie: pentru Mihai, pentru Toto, pentru V., etc., etc, etc. Ma
indragosteam in fiecare recreatie, ma dezindragosteam in urmatoarea,
aveam atatia muzi!
Dar prima poezie, incredibil, nu e de dragoste. Ia s-o copiez eu aici, pfff, ce lunga e. Si paunesciana.
Poate fi considerata leapsa.  Care-i prima poezie pe care ai scris-o in viata ta?
 
  
Nu sint nebuna, sint realista,
Ca lumea aceasta mi-o cere murind,

Tu plangi cand esti vesel, eu rid cand sint trista

Si NU este DA si se moare traind.

Si totusi sint altfel de cum sinteti voi

Si totusi imi urlu durerea in gand

Tot inotand ma ingrop in noroi

Si de-acolo aud cum se ride plingind.

Eu cred in "nu e", dar cred si-n "exista",

Parca vreau sa traiesc, parca vreau sa mai mor,
Nu sint
nebuna, sint realista,
Simt ca am, dar nu am puterea sa zbor.

Mai cred ca-mi dati dreptul sa tind catre pisc,

O, voi, idiotii mileniului nou.

Si sustin ne-ncetat ca am dreptul sa risc

Picurind adevaruri din virf de stilou.

Sa-mi faceti, va rog, sa-mi faceti morala,

Negati-ma-ntruna cand spun ca exista

O altfel de lume. Ma-ntorc. Plictiseala.

Nu sint nebuna, sint realista.

Sa-mi faceti morala si nu voi fi trista.

Puteti sa urlati. Eu raman totusi buna,

Dar dati-mi dreptate cand spun ca exista

Putini sanatosi intr-o lume
nebuna

Poate sint si nebuna, dar sint realista.

 

  😀  (aveam 13 ani, eram si eu mica si realista, ce?)

Fuga(r)

Cel mai mult imi place sa teoretizez in gand. Atunci cand o fac cu
voce tare, ma simt de parca as tine discursuri si nu, asta nu-mi e pe plac. Sau vine
cate cineva si zice ba nu, imi dau seama ca are si el dreptate si uit
ca voiam sa ajung undeva, ma abat pe stradutele gandurilor franjurate,
doar sunt dependenta de drumuri inguste, care se ramifica, ah, cata
slabiciune! Si mai e ceva: cand teoretizezi in fata altora, parca ai
crea asteptari. Pana si eu ma astept de la mine sa fiu asa cum zic ca
trebuie, ca doar stiu cum, nu? Si daca stii cum e bine, de ce sa nu
faci asa? De ce sa te tot abati de la drumul drept? De ce sa calci
bombeuri, inclusiv al tau? De fapt, acum nu prea mai stiu nimic, dar
mai demult stiam. Teoretizarea e ca o eticheta pe care ti-o pui. Asa ca
imi spun: mai bine nu vorbi despre dreptate, despre adevar, despre
prietenie, daca ai de gand sa dai sentinte. Pentru ca in primul rand
tie ti le dai. Cred ca de-aia mi-am dezzvoltat latura de maestra
deturnatoare, ca sa nu pornesc pe coclauri ale logicii, tentante, ce-i
drept. Atunci cand incalci o regula pe care chiar tu ai enuntat-o,
prietenul, vecinul, amicul, iubitul, bloggerul din lista de favorite se
uita la tine cu ochi mirati si acuzatori. Pai n-ai zis tu ca… ? Am
zis, am zis.
Asa ca de  ma loveste cheful de teorii vaporoase, cu inlantuiri logice,
prefer sa imi bag calusul in imbolduri. Mai bine lasa, vorbesc despre
intamplari, despre fiecare in parte. Fiecare intamplare e o viata mica.
Teoriile din adancul intamplarii sunt valabile doar pana pui primul
picior afara. Si chiar si asa, tot vine vocea odata si-odata si spune:
"pai n-ai zis tu ca…?" Am, zis, am zis, insa atunci eram altcineva.
Dar imi place sa ascult sau sa citesc teoriile altora, daca au cuvinte potrivite. Si povesti, si scrisori, si ganduri razlete.

 

The Man from Earth


– Am arătat unele adevăruri pentru ca să fie mai bine.
– Crezi că doar la asta se referă religia? Vinde speranţă pentru supravieţuire?
– Vechiul Testament vinde frică şi vinovăţie, iar Noul Testament e un
cod nou de etică. Pus în gura unor poeţi sau filosofi mai deştepţi decat
mine, nu înseamnă nimic. Mesajul nu e niciodată folosit. Frica a
construit biserici. 
 
Am uitat sa recomand filmul asta, The Man from Earth, un film pe care unii l-ar putea considera blasfemiator.
 
As fi scris mai mult despre el, dar n-am avut timp. Am gasit insa un comentariu pe IMDB care spune cam ce as fi spus si eu, asa ca l-am (tr)adus aici:
 
"Filmul este o abordare EXTREMA a credintei, filosofiei,
tehnologiei, a felului in care invatam, in care gandim , a modului in
care percepem lucrurile, bazandu-ne pe logica noastra si pe
cunostintele acumulate. Nu am citit cartea inca, dar categoric o voi
face, chiar si numai pentru a ma pune la curent cu restul de discutii
si argumente care nu apar in film. Am ezitat mult daca sa vad sau nu
filmul si am facut-o doar pentru ca nu aveam altceva mai bun de facut.
Dupa cateva minute, am fost captivat si nu m-am mai putut desprinde. Cineva scria ca filmul reuseste sa te faca sa-ti doresti sa fii si
tu unul dintre personaje si sa-i adresezi propriile intrebari
personajului principal. Avea dreptate. Aceasta productie nu are scenele de
actiune, de sex sau de violenta pe care ne asteptam sa le gasim la un
film si care uneori ne plac. Tot ce avem aici e o poveste. O poveste care te
face sa pui la indoiala tot ce credeai ca stii. Ma indoiesc ca acest
film  "iti va deschide ochii" catre un nou fel de a gandi  sau ca iti
va produce o revolutie in creier, dar garantez ca si in eventualitatea
in care nu-ti va placea deloc, tot vei dori sa discuti indelung despre
el dupa ce se termina, mai ales daca il si vizionezi impreuna cu
cineva." 
 
 
 

Am dat-o-n bara! Povestea unei saptamani

Da, am dat-o-n bara. Pe Ea, pe masinuta mea rosie si credincioasa.
Intr-o bara de Logan, care se aventurase intr-o intersectie pe galben,
eu in urma sa, cu ochii aproape inchisi dupa o noapte alba, grabita
sa ajung undeva la 8 fix, nervoasa din cauza camioanelor care imi mancasera
deja doua "verzi" din viata, minutele treceau, tocmai scrisesem pe
blog ca m-am saturat de pedala de acceleratie. Am apasat-o furibund  si
BUF! In aceeasi intersectie avusesem acum trei ani o poveste de
dragoste cu un camion. E vina mea, zic,  trezindu-ma de-a binelea in
gerul de afara. Nu-i nimic, se mai intampla, spune soferul Loganului,
un om bland si oarecum jenat de faptul ca-mi statuse in drum. Dupa
declaratiile de la Politie, m-am dus sa beau o cafea fierbinte, tocmai
aflasem ca nici nu era cazul sa ma grabesc sa ajung la 8, intalnirea se
amanase pentru ora 11. Ceasul rau, rostesc cliseistic, apoi imi pierd
telefonul. Ce zi, ce zi! Si e abia luni. 
 
Marti, cu un telefon nou, a carui prezenta in buzunarul din fata
al gentii o verific din jumatate in jumatate de ora, ca orice patit, 
imi indeplinesc indatoririle cetatenesti, mai fumez, mai povestesc
colegilor aventurile de luni, e cate-o zi de-asta pe care iti vine s-o
scoti din calendar, zice unul. Dar macar ai Casco? intreaba altul. Da,
da, raspund eu naiv, tocmai inainte de a suna telefonul, telefonul cel
nou si bine pazit. Din pacate nu puteti beneficia de asigurarea Casco,
nu aveti revizia tehnica  la zi. Aaaaa?  Bu-hu-hu, continua bufnita,
reparatia masinii costa peste 2000 de euro. Marti, trei ceasuri rele.
Plus cele de luni. In cazul asta, ce fac? O vand. Dar mi-e mila de ea
ca de un om.
 
Miercuri. Se apropie un concurs important, am toate materialele de
care am nevoie in cabinet, e miercurea in care incep sa-l uit pe marti
si in care luni devine deja o anecdota de fumoar. Dar stai asa, unde-s
hartiile mele, unde-s dosarele? Tocmai am aruncat dimineata niste
hartii, imi spune o colega, am facut un pic de lumina in cabinet, ca
prea se adunasera multe. Si teancurile alea de pe raftul al doilea?
Unde le-ati pus? Le-am aruncat, m-am uitat la date, erau
si hartii din 2004 si nu era nimic oficial, asa ca am crezut… Oooo,
dar erau materialele mele, le-am strans, le-am pastrat, aveam nevoie de
ele. Sunt dezolata, imi raspunde colega. Asta e, ceasul rau, zic
iarasi. E miercuri. Nu-i nimic, o iau de la capat, la urmei urmei am
totul in cap, nu trebuie decat sa-mi aduc aminte.
 
Joi. Uraaaaa, materialele mele nu sunt aruncate-aruncate, ci
depozitate intr-o cladire veche, e o echipa care se ocupa de reciclarea
hartiei si… da,  gasesc administratorul, imi deschide usa, petrec o
ora si jumatate intr-o camera cu multe cutii de carton pline cu foi si
praf, aveam praf si-n suflet cand am terminat si am iesi… ooo, nu!
M-au incuiat inauntru. Controlez geanta, telefonul cel nou e la locul
lui, dar n-am apucat inca sa introduc numerele prietenilor, colegilor.
Am doar doua numere, asa ca e musai sa inceapa actiunea "lantul
slabiciunilor". Dupa inca jumatate de ora, un cavaler in salopeta ma
elibereaza din temnita, alaturi de el Silviu moare de ras. Asta-ti mai
lipsea, fata, hai sa bei o cafea fierbinte. N-am mai avut cand, odata
ajunsa in cladirea principala, cu teancul de foi recuperate in brate,
ma vede R., care se si repede: Unde umbli, Umm? Hai repede la mine in
birou sa dai un interviu, au venit unii de la un ziar, vor sa faca si
poze, dar vezi ca ai praf pe fund. Da, am. Stai sa ma spal pe maini si
sa ma dau cu ruj. In poza pentru ziar apare o fiinta zambitoare imbracata
in rosu, cu o revista in mana. Oarecum imi seamana. Sa mai facem cateva? Nu, lasati-o pe asta. Seara vine cu o
veste care, credeam eu, avea sa puna capac saptamanii: s-a schimbat
metodologia pentru concursul de maine. Care, cum, de ce? Iarasi
telefoane, telefoane pentru a face rost de alte numere de telefon,
nervi. Gandeste pozitiv, gandeste pozitiv, imi sufla eul cel optimist,
ghemuit in cosul pieptului.
 
Vineri. Prima etapa a concursului pe care-l asteptam. Telefoane
date, telefoane primite, telefoane trantite, orgolii.  Acum as putea sa
fac un rau cuiva, un rau mare. Mare de tot.  Gandul ca pot si ca aleg,
ca de obicei, sa nu o fac, ma linisteste. Dar ar merita, imi susura I..
Da, ar merita, dar eu as merita oare sa port povara raului facut? Doar
faptul ca am gandit urat ma infioara. Se termina ziua de lucru, e
vineri, ma, hai sa vedem niste masini. Ma hotarasc la un Nissan Micra
la fel de rosu ca masina mea abandonata intr-o curte. O masina mica si
prietenoasa, seamana cu cealalta, vai, ce mila imi este inca de ea, imi
spun, apoi ma gandesc din nou la prototipuri, la faptul ca mereu m-am
apropiat de oameni care semanau cu alti oameni pe care i-am iubit. Nu-i
inlocuiesti, doar iti amintesti mai des de ei in felul asta, iata o
minciuna convenabila. Oamenii, masinile. In minte deja s-a scris si o
insemnare despre oamenii-camioane, cei care "stau in fruntea tuturor",
asa, ca in reclama aia, cei care intra pe contrasens si te obliga sa
franezi pentru a supravietui. Intr-o zi poate o voi ordona in randuri
de cuvinte.
Inainte de a ajunge acasa, mai dau un telefon. Tu ai un Nissan,
parca asa imi aduc aminte, gandul nerostit e asta: de fapt nu vreau
decat o confirmare ca am ales bine. Aaaa, nuuu, Nissanul e excelent,
dar  e valabil doar pentru masinile mari, Micra asta nu-si merita
banii.  Nici macar pentru ca e atat de rosie? intreb buimaca. Eu, care
nu ma pricep la masini, care nu inteleg o iota din limba aia cu
cilindree, tipuri de motorizare, filtre de benzina, bla bla bla, eu,
care nu deosebesc o marca de alta, iar cand zic "uite, asta-mi place",
sigur e un Porsche, neaparat rosu, eu, care nu ies din oras decat in
masinile altora, pe locul mortului, eu, care acord si prioritate de
stanga cui se nimereste, chiar si carutelor si matzelor negre, ce
nevoie sa am eu de-o masina mare si puternica? Asta imi trece prin
minte in timp ce descui usa. Voi porni calculatorul, voi intra pe Google, voi scrie acolo "masini" si  voi "alege-o" pe prima
care apare. Nu mai apuc, pentru ca suna telefonul. E mama. Imi spune cu
o voce pierduta: "mi-e rau, am chemat salvarea". Ies in fuga, pe drum
repet "Tatal nostru" de 50 000 de ori. Urmeaza niste ore in care urc si
cobor scarile spitalului. E bine, nu e nimic grav, zic medicii pana la
urma, dar o mai tinem cateva zile.
 
Ajung acasa noaptea, e inca vineri, e inca vineri, ma dor talpile… adorm. Visez
ca cineva imi aduce o caseta video in care eu cant pe o scena, sunt in
clasa a 12-a, port o fusta neagra cu bretele si zdranganele colorate.
Si gata. Gata! Cica ar fi fost si Mos Valentin saptamana asta, uite cum
am ratat ocazia de a scrie despre feromoni care trepaduseaza, despre
flori, inimioare si tot alaiul de obiceiuri rozalii, hai sa le-adunam,
copii, de prin toate culturile, pentru ca, nu-i asa, orice prilej de
sarbatoare e bun, indiferent cat e de kitschos.
 
A fost o saptamana lunga. A fost, da? Azi e sambata si e minunat, viata e frumoasa. Viata E! 

 

Mie mi-e dor

Mie mi-e dor sa urc un munte si sa fie vara cu ploaie, sa am hanorac si umbrela lunga pe care s-o folosesc drept baston.
Mie mi-e dor sa nu mai scriu pe blog, sa nu mai am blog deloc, ca pe urma sa mi se faca dor sa am.
Mie mi-e dor sa merg mult si sa beau apa din sticla, mi-e dor ca
gleznele mele sa nu-si mai intinda tendoanele catre ambreiaj si
acceleratie.
Sa fac parte dintr-un sir indian care urca un munte, am mai spus
asta, inseamna ca e un dor  mai vechi si iata ca-l recunosc, semn ca
sunt pregatita sa mi-l vindec.
Intr-un sir indian nu poti s-o iei la goana, esti limitart, uite
un r rrratacit in cuvant, il las aici, gleznele celui din fata,
miscatoare, intinzatoare, ascuse in margini inalte de bascheti sau,
dimpotriva, dezvaluite intre tenisi si colanti, numai atat cat ochii
mei sa aiba motiv sa numere zvacnirile pasilor, ridicate in tendoane si
muschi, devin un tablou cinematic care ma fascineaza. Sa uit de febra
musculara in febra numaratorii, cand numeri, nu te gandesti la nimic,
asa imi pacalesc si frica de avion. Cu celelalte frici e mai greu, ar
trebui sa numar pana mor.
Mie mi-e dor de o frica noua, de frica de a nu deveni prea
ordonata marsaluind in sirul indian. Intre dor si frica as face o
multime de lucruri, as umple nenumarate sertare cu teancuri de foi si
dosare, iar cand momentul fricii ar veni, as incepe sa le numar si pe
ele, n-ar ramane nenumarate. Vezi, deja am antidotul, nu ramane decat
sa-mi iau inima in dinti si bocan… nu, ar fi vara. 
Mie mi-e dor de vara, de fapt, asta venisem sa spun, rostirea e o
masura radicala atunci cand ai nevoie de limite. Neiesind din sir, n-as mai da pe-afara, mi-as potrivi pasul dupa cei
din fata mea, iar cei din urma ar fi dependenti de mine, as fi monotona si riguroasa. Limita
radicalului este egala cu radicalul limitei, imi sufla un eu mai vechi,
care stia terorii cu siruri. Eul de azi stie mai bine nudul lui
Duchamp, coborand scarile, insirandu-se,  desirandu-se, desprizandu-se
de sine si cautandu-se in pasul urmator.
Mie mi-e dor sa urc un munte si apoi sa-l cobor. 
 
 

duchamp_nudcoborandscari

Oscaruri din nou cu deturnari personale

Se apropie, se apropie, ce repede trece timpul pe bloguri, prin
bloguri, ma uit prin propriile insemnari si ma gandesc ca, daca nu m-as
cunoaste cat de cat, as zice ca pfffff, iote si la asta, nu face decat
sa leneveasca, sa umble teleleu prin lume, sa se uite la filme si sa
zambeasca politicos, adica ipocrit. Dar sa trecem peste.
Daca ar fi fost nominalizat si filmul lui Mungiu la Oscar, am fi
avut si noi parte de oarece emotii, palpitatii, asteptari. Dar The
Movie e greu de inteles si in Europa, in tarile care n-au avut parte de
regim comunist, daramite in tara tuturor cainilor cu covrigi in coada.
Am incercat sa vad cat mai multe din filmele lui 2007, cand am ajuns la
No Country for Old Men, fusese deja nominalizat la Oscar, dar eu
il pandeam de mult timp, de cand citisem pe imdb opinia cuiva. Zicea ca
acesta e un film atat de bun, incat cu siguranta se va afla in top 2 al
productiilor cinematografice ale anului, iar daca asta nu se va
intampla inseamna ca 2007 se va dovedi a fi un an al naibii de
productiv in ceea ce priveste filmul. Ei bine, l-am vazut, dar cred ca
ar fi trebuit sa fiu si eu made in U.S.A. ca sa-mi placa si sa sa
inteleg efluviul de elogii. Adica, cinstit vorbind, m-a plictisit: o
poveste cu multi morti, cu o valiza de bani pe care o vaneaza tot felul
de rai, cu un fel de personaj principal care nu e nici bun, nici rau,
adica e un om aproape normal, ceva mai curajos decat mine sau decat
tine, ceea ce oricum nu-i foloseste la nimic. Poate tocmai asta e
ideea, ca de fapt nu exista super-eroi. O prietena zicea ca filmul asta "e foarte plictisitor si cretin si statut, n-am
inteles absolut nimic din el, oricum nu-mi plac fratii Coen, insa asta
mi se pare cel mai naspa…"  Dar are cele mai multe nominalizari. 
Dintre filmele vazute anul acesta, o parte deja au ajuns in recycle bin, adica le-am uitat pe loc, dar sunt si cateva carora le-as da cate o statueta, una faurita din vorbe si in forma de barbie ingropata in pumni in fata ecranului.
 
Across the Universe – e un film care va atrage cu siguranta
un nou val de fani Beatles.. Mi-a amintit in acelasi timp de Hair, de
Zabriskie Point, de Jason Pollock, de Andy Warhol, de Janis Joplin, de
Piata Universitatii, de Jack Kerouac, de Vonnegut, de Woodstock,  de
revolta care demonteaza sisteme, de nesabuinta de a darama fara sa stii
ce vei pune in loc, de visul american, de turme, de sovaiala artistului
in fata provocarii de a se ancora in social. Si m-a facut sa ma intreb
daca generatiile noi vor fi in stare sa iasa din ghinda in care
mistourile sunt singura arma impotriva alienarii. (In film apar si Bono
si Joe Cocker.) 
 
Atonement – mi-a lasat un gust amar atunci cand aveam
nevoie de dulce. Ceea ce numim alegere personala nu ramane doar in
cercul nostru stramt, se propaga in vietile celorlalti si le poate
distruge. Iertarea de sine nu e niciodata deplina si, vorba cantecului,
"ce-ai omorat omorat ramane".   "Gestul de bunatate" al eroinei vine
tarziu, prea tarziu pentru a mai conta, atat pentru ea, cat si pentru
ceilalti, le daruieste victimelor sale nemurire si dragoste eterna, dar
nu sunt decat cioburi lipite cu super-glue literar. Minciuna este un
evantai pentru un orgoliu marunt, racoreste pe moment, dar condamna pe
termen lung. Pe tine, spunatorul, dar si pe altii. 
 
Reign Over Me –   un film despre durere, despre fuga de realitate
intr-un univers de jucarie, despre incercarea, ca si in Atonement, dar
in alt registru, de a repara un rau mic iar si iar (schimbarea la fata
a bucatariei) pentru a nu-l mai vedea pe cel mare si ireparabil. Un film in
timpul caruia nu poti sa nu te intrebi daca amestecul in viata
altcuiva, o viata stricata si greu de dus, nu face mai mult rau decat
bine. Si daca exista pericolul ca celui pe care vrei sa-l repari sa-i
strici si farama de lume imaginara in care durerea e mai suportabila,
ce faci, risti?
 
Juno – o poveste delicata despre adolescenta, despre cum
esti tentat, la 16 ani, sa bagi varful piciorului in maturitate. Adica
un pic de sex, sa vezi cum e. Pai nu prea e, ca de fapt tu ai mai mult
chef sa-ti faci o trupa de rock decat sa faci copii. Sau sa-ti dai
ochii rimelati peste cap. Deci nu ti-i dai. Dar dupa ce ai bagat varful
piciorului undeva, iar monstrul, care se numeste viata de adult si care
e cah, a facut hap, poti sa-ti bagi picioarele (de tot)? Si cum fac
oamenii normali? Intai se indragostesc si abia dupa aia se reproduc sau
invers? Eu i-as da un Oscar lui Ellen Page (o stiu din Hard Candy),
iar pe Michael Cera l-as astepta sa ma creasca. Coloana sonora mi-e
tare draga, cateva zile am tot fredonat "you’re a part-time lover and a
full-time friend"…
 
Away From Her – dupa o casnicie de 44 de ani, sotia (Julie
Christie – cum a trecut timpul peste ea de la "Doctor Zhivago" pana
acum!) se imbolnaveste de Altzheimer. Se preface, vrea sa-l pedepseasca
pentru ceva din trecut, sau boala e reala? Sotul are ocazia de a da la
o parte cateva cortine ale propriei constiinte. "Nu m-ai iubit
niciodata", ii spune ea. Oare? 
 
Zilele trecute ma tot inghiontea o insemnare care avea ca punct de
plecare moartea lui Heath Ledger, dar n-am mai apucat sa o scriu. Pe
scurt, in aceeasi zi in care am aflat vestea am vazut un film care il
avea in rolul principal pe Heath, habar n-aveam care e distributia, dar
"asa merg lucrurile", vorba lui Vonnegut, si te trezesti cu cate o
coincidenta care te lasa perplex. Ei bine, in filmul asta (Candy,
din 2006), Heath joaca rolul unui narcoman, e o scena chiar la inceput
in care iubita lui e gata sa moara din cauza unei supradoze, dar el e
acolo si o salveaza. Ma gandeam, in timp ce urmaream filmul, nu numai
la faptul ca pe el n-a avut cine sa-l salveze, ci mai ales la faptul ca
omul nu invata niciodata din greselile altora, nici macar, in cazul lui
Ledger, din greselile personajelor interpretate.
 
Dintre filmele lui 2008 as recomanda Irina Palm, cu
Marianne Faithfull in rolul unei bunici al carei nepot e pe moarte. Pana unde esti dispus sa mergi
pentru a salva pe cineva drag? Si daca ceea ce pare sacrificiu facut pentru
altii e tocmai ceea ce te salveaza pe tine?
Recunosc, am o slabiciune pentru Marianne Faithful – cantareata,
actrita, fosta dependenta de droguri si fosta iubita a lui Mick Jagger,
prima actrita care a rostit cuvantul "fuck" intr-un film. Din cand in
cand, "The Ballad of Lucy Jordan" imi completeaza playlist-ul, e
povestea unei femei de 37 de ani, sotie si mama, care, in timp ce face
curatenie, se gandeste ca niciodata nu s-a indreptat spre Paris intr-o
masina sport, cu vantul jucandu-i-se prin par, asa ca se urca pe
acoperisul cladirii in care locuieste si… isi implineste visul. Nu-s
cinica, asa e piesa. 🙂 Si uite cum de la film am ajuns din nou la
muzica, asa ca dau o tura si pe You Tube, sa caut Balada din 1979.