Tag Archives: Prietenii mei

Mos Craciun cu pete albe

Dimineata incepea cu gandul la vacanta, cafeaua rapida si un google search prevestitor:
Aii a primit drept soţie pe Umm Habib, o fiică a califului, …… primul cu mahallabia aromată cu portocale şi presărată cu fistic pisat şi scorţişoară.

Mirosul e un context, brb.

vocea cantaretei Umm Kulthum (1904?- 1975), renumita pentru vocea ei minunata …… dupa o tomata rosie, consumati un broccoli verde sau o ridiche neagra.

Azi va fi o zi cu mirosuri si culori, asa mi-am ghicit in Google-ul de dimineata, dupa care, privindu-ma in oglinda, am renuntat sa dau cu fond de ten peste cel de-al treilea ochi, pe care l-am agresat aseara cu saculetul de hrean ce desfunda sinusurile. Rudolf n-are nasul rosu, doar fular, eu am o pata rosie in frunte, dar a meritat, zic. Sinusurile mele au fost pregatite pentru mirosul din camera cu tablouri.

g1

Aici, la tine, miroase a biserica, i-am spus pictorului. El mi-a pus la nas sticluta cu vernis, mirosul lui preferat. Apoi am aflat ca vernisaj nu inseamna doar deschiderea oficiala a unei expozitii, ci si finisarea unui tablou, cu ajutorul unui vernis mat sau lucios. Aha, deci vernisajul, ca inaugurare de expozitie, este de fapt luciul din ochiul privitorului.
Mirosul e un context, ziceam. Atelierul e un templu, e biserica in care te inalti pe calcaie, in care patrunzi tainele sau te lasi patruns de ele. Cand iti duci tablourile in sala cea mare, iti vine chef de later edit, acolo nu mai miroase a biserica si nu-ti mai recunosti starile, dar trebuie sa rezisti tentatiei de a scrie Coca Cola pe ingeri. Acopera-ti urechile, Ulise, nu da voie peisajului urban sa-ti cante colinde cu leduri.

Epifanie oarecum offtopic: un barbat care se verniseaza cu Fahrenheit 32, de la Christian Dior. O zi calda, ce ne mai expunem, declama exponatele: obrajii, mainile. Culorile capata adancimi, devin pe alocuri nuante. Dar nuantele nu sunt, de fapt, decat griuri, ar zice novicele, recitand buchea cartii. Griuri si laviuri, rima schimba vorba, lasandu-le bucherilor porti deschise pentru propriile revelatii.

Toate aceste lucrari sunt de fapt icoane, stii? Pictorului ii cresc ingeri din pensula, iar Mariei Magdalena ii cresc aripi din rochia neagra.

g32

Anunțuri

volanasul meu!

Aşaaa, dacă-s pe you tube, îl mai găsesc şi pe Artanu, ce bine ar fi ca ho cu tata să nu intre în folclor doar ca strigătură, ca formă fără fond. Apropo de bizoni, mă gândeam zilele trecute la cele două feţe ale bărbatului: el – şoferul şi el- însuşiul. Până şi cel mai politicos bărbat se transformă în bestie când urcă la volan. Dacă eşti cu el, dacă s-a oferit să te conducă acasă, îţi deschide portiera, după ce în prealabil ţi-a cedat scaunul lui de la fumoar şi după ce săptămâna trecută ţi-a cărat teancul de cărţi şi s-a oferit să se ducă la magazinul din colţ să-ţi cumpere ţigări, iar ieri şi-a cerut scuze de cinci ori că a uitat să-ţi aducă înapoi romanul lui Pamuk, pe care i l-ai împrumutat . Dar dacă, Doamne fereşte, eşti şi tu la volan şi va întâlniţi în trafic, îi vezi ochii injectaţi, buzele strânse şi vrrrummm-brrrummm, accelerează, tăindu-ţi calea şi împingându-te în bordură, ca să ajungă el primul, primul, primul! Ei bine, şi ajunge primul, ajungi şi tu după cinci-sase minute şi-l întrebi zâmbind: dar unde şi de ce te grăbeai aşa? Iar el, care între timp s-a transformat la loc în om, îţi zâmbeşte la rându-i şi te întreabă câte linguriţe de zahăr să-ţi pună în cafea.

Poveste in loc de cadou

La multi ani, Oagamaga si Cobra_regala! Pentru ca a venit vorba despre Micul Print in comentariile de la insemnarea precedenta, mi-am amintit de povestea asta a lui Andersen, pe care am imprimat-o vara trecuta pentru niste copii. V-o daruiesc acum voua, Varsatori de vorbe si fapte bune ce-mi sunteti.
 
 
Melcul si tufanul de trandafir
 
de Hans Christian Andersen
 
 

Povestea aici.

Pe campul cu viorele

In loc de paranoia, ne-am dat nume si irisi. Era o dupa-amiaza de toamna dintr-un alt an. 
– Cum, nu ti-am spus niciodata ca…, am intrebat-o.
– Nu, noi am inceput cu  partea hard, ne-a ocupat tot timpul atunci, acum umplem golurile.
 
Imi place sa umplem impreuna goluri, imi place ca pune intrebari
cu delicatete, imi place ca nu-si dovedeste prietenia doar dandu-mi
dreptate. Jocurile de cuvinte vin firesc, ca niste pauze intre teorii
grele, iar la telefon intrebam in acelasi timp, pisicos: ce faci, bunny, ea, si ce faci, copilut,
eu.. E o viteaza la volan, o admir fara invidie, fricile noastre sunt
complementare, eu ma duc printre oameni, ea printre masini. Si e asa
frumoasa, i-ar fi fost de ajuns chipul, n-ar mai fi fost nevoie de
noblete. Cele doua frumuseti n-o fac fericita, am impresia ca mai mult
o incurca, daca ar fi urata, viata i-ar fi mai plictisitoare, dar si
mai usoara, ar putea sa se planga, oamenii ar intelege-o, ar da din
cap, i-ar spune fara convingere ca frumusetea interioara e mai
importanta, iar ea, sub umbrela unei amagiri scuzabile, ar putea fi
adesea rea si acra. 
Scrisul ei parca ar sta cu bratele incrucisate, ca sa nu primeasca
energii din afara, desi ea de fapt seamana mai degraba cu o fata
dintr-un videoclip, care merge pe strazi cu o inima uriasa in brate.
– Ce te faci cu nebunii, ce te faci?
– Ii iubesti, ce altceva sa faci?  
Cand schimbam  muzici, ne entuziasmam feminin, cu gura pana la urechi: ce triiiist, ma! Si ce frumooos!
Muzica intra imediat in heavy rotation si devine miere si otrava care
se scurg dinspre boxe inspre urechile pregatite pentru orice si totusi
surprinse mereu. Toxina boxulinica. 
In dimineata in care m-am trezit cu falfaitul in urechi, mi-a explicat pe loc motivul: e de la altitudine, ca tu esti mereu cu capul in nori
Iar cand m-am intors cu o diploma de la un curs, s-a minunat cat pot fi
de "diplomata". Atunci m-am gandit ca as fi preferat sa fiu eclera, dar
tot ea m-a convins ca nu e buna dorinta asta, pentru a fi ecler ai
nevoie de filling-feeling, iar eu atunci aveam alte treburi, care nu
suportau amanare. Fillingul cu feeling stie sa puna piedici perfecte,
caderea e placuta, adevarat, dar pana te ridici, pana te dumiresti pe
unde te afli, vin aia din urma.
Poate ca uneori ne doare in piept pentru ca
ne strange viata in brate, protector, mi-a zis in alta zi campul meu cu
viorele. Era ziua cu ekg agatat la rever.
– Da, copilut, doare, doare tare si ceea ce ar trebui sa ne faca fericiti. Nu raneste, dar doare.
Apoi, firesc, vorbim despre rani:
Nu e ironic ca ni le aratam doar celor care
tin la noi si care credem ca nu ne vor rani, dar ajungem sa ii ranim pe
ei? Si ei fug, pentru ca nu mai pot duce, iar noi sfarsim suferind ca
i-am pierdut.
– Ca sa nu ii piarda pe cei dragi, unii ajung sa
presteze si in fata lor aceleasi clovnerii, punandu-si mastile de
strada, masti menite a fi aratate doar strainilor. De teama sa nu-i
piarda pe cei dragi, unii ii transforma in straini.
Uneori iti vine sa cauti oameni carora sa nu
le pese de tine si care sa te asculte fara niciun risc. Dar ce rost ar
avea sa le vorbesti, daca nu le pasa ?
 
Cand obosim de paradoxuri, mai tacem, mai umplem
goluri nepericuloase, ne mai cumparam ceva nou, ne mai uimim cu o
piesa, cu un citat dintr-o carte. Uimirea nu e insa decat startul unui
nou sir de intrebari, de teorii, de paradoxuri. De la o gluma despre
cafeaua mocca ajungem la victime:
– Exista victime devenite agresori si mai exista…
victime si atat. La cei din prima categorie deplang victima, dar il
urasc pe agresor.
Pana la urma le gasim o scuza chinuitilor care
bantuie doar neintentionat, ajungem la concluzia ca toti suntem mai
mult sau mai putin suferinzi, iar cine nu recunoaste ala e, si devenim
din nou minunat de superficiale. Apropo, ce rau imi pare ca nu mi-am
cumparat si pantalonii aia negri. Data viitoare… 

 

Andrei, Anul lui Manola

E colegul meu de birou si ingerul meu pazitor. Si e prima victima impuscata in ureche – urechea aia care are vedere catre boxele mele – cand descopar o muzica noua. S-a lasat de fumat acum 10 ani si inca fumeaza in vis – visul e smecher si incearca sa-l duca de nas, il ademeneste cu fum nobil, de pipa, iar ziua, cand ma duc pe hol la un 3 in 1 extrem de mild si la intalnirea cu pachetul meu de Kent White si cu bricheta rosie, vine si el sa respire aerul second-hand (second-lung e mai corect). Vine cu punga lui de cafea fara cofeina si cu vorbele lui intelepte. I-am zis ca intr-o zi s-ar putea sa ma las de fumat, ce-o sa se faca atunci? Ma va insela cu fumul lui Cata, stiu! N-a negat.
Uneori zic ca e cel mai bun om din lume, ma tot mir ca nu se enerveaza niciodata, ca nu spune „asta nu se poate”, ca isi aminteste ca eu uit mereu sa beau apa si ma pomenesc cu paharul plin langa tastatura. Si cand apar, pe la pranz, de la cealalta munca, infometata, dintr-o data se ridica si ma intreaba: ce sa-ti iau de la chiosc? Anul lui Manola.
Acum multi ani, cand nu eram colegi, ci doar amici, avea obiceiul sa apara in toate momentele grele – coincidenta? Stai sa-ti spun, mi-a spus, stia. Apoi a plecat o plecare lunga, si-a construit o liniste intr-o sfera, din cand in cand imi aminteam de el. Cand s-a intors, domnul pictor m-a intrebat: ai ceva impotriva sa imparti biroul cu Andrei? Am stat pe ganduri, spatiul nu mi-l prea impart, doar povestile, banii, muzica, prietenii… pana la urma am acceptat si cred ca am facut-o din toata inima. Impreuna tacem ore intretaiate de pauze de tigara si de chicotitul sau oftatul meu, cand mai gasesc pe blog sau pe aiurea, uneori in cap la mine, cate ceva amuzant, cate ceva trist, cate ceva de dezbatut, cate ceva de ascultat.

Astazi am mancat impreuna si mi-a spus ca va pleca din nou, aveam amandoi ochii umezi, dar n-am vorbit despre asta. Se spune ca nimeni nu e de neinlocuit, uneori insa pur si simplu stii ca un loc gol va ramane definitiv asa – biroul va fi din nou numai al meu si o, ce minunat, voi spune nu-nu oricarui intrus! Am vorbit, in schimb, despre tot felul de sfarsituri, despre seninatatea cu care te apropii de moarte ca si cum ai pleca Acasa, o altfel de bucurie iti creste pe umeri, pe pleoape, pe cuvinte.

In ciuda barbii si a privirii taioase, de albastra ce e, latura lui feminina tinde s-o bata pe cea masculina: de aici poate si intuitia, dar si nevoia de a face pe misoginul – isi protejeaza astfel calcaiul.
Andrjei, dobrze!