Tag Archives: vacanta

(bi)Lant de vara

Sau dare de seama (imi dau seama, adica).
Ori: ai sa dai sama, doamna. Pardon, Toamna.

Si brusc am oprit miscarea ganterelor. Ce mult n-am mai scris! Ce daca am gandit? Ce daca am simtit? Scripta manent. Restul e abur. (E mai bun, totusi, aburul decat abureala sau cum?)
Se cam implineste un an de cand aprindeam niste lumanari pe un camp, of, mananc litere, nu-s obisnuita cu unghii lungi si colorate, asa ca trebuie sa apas mereu backspace, backspace, un pas inainte, doi pasi inapoi, c-asa-i scrisul pe la noi.
Nu stiu cum se face, dar de cand am deschis insemnare noua, imi tot vine sa fumez. Am fumat tare putin in ultimele doua luni, dar de la primul rand pana acum am aprins deja doua tigari, pe care le-am stins inainte de a ajunge la jumatate (scrisesem jujumtate, dar ce frumusele sunt aceste unghii incurcatoare de litere. Poate ar trebui sa nu mai repar greselile, ar strabate culorile prin cuvinte: albastru, alb, galben, unghiile mele se asorteaza cu doua rochii, trei pantaloni, cinci maiouri, o pereche de sandale, perechea de Nike si doua genti. A, si cu niste esarfe.) Vezi bine, dincolo de paranteza, adevarul e urmatorul: nefumatul dauneaza grav scrisului, scrisul incurajeaza fumatul, deci scurteaza viata. Adica, uite, fumurile astea mi-au mai papat niste calciu, de ex.
Iar tigara? Nu, nu si nu, ca-n bancul cu broscuta fermecata, il stii? Mai bine strugurii astia, mai bine zece minute de banda, au, tendonul lui Achile! De fapt, tendonul meu, ce Achile?! Mi-am dat cu stangul in dreptul, ce-si face omul cu pantoful lui, ntz ntz ntz…
Ce mult scriam eu pe vremuri, cand fumam in living. Si ce mult stateam eu in living pe vremea cand scriam. Fumatul favorizeaza confesiunea. Cum nu mai fumeaza omul, cum nu mai simte nevoia sa spuna despre el, uite-asa. Se umfla in pene si pleaca prin lume. Sau isi creste unghii multicolore si se duce sa le arate si altora, normal. Asta e o schimbare uriasa, vorbesc serios. Trebuie sa reinvat sa fac lucrurile odinioara banale, pana si scarpinatul a devenit o aventura. Deocamdata una fara prea mari satisfactii pe ramura, dar va veni o zi cand epiderma va rosti un ahhhh sincer si recunoscator.

brb

karummmi

Cateodata ma cuprinde nevoia de a citi ceva naucitor. Atunci nu mai caut nimic prin bloguri, pentru ca ulciorul meu a mers deja de prea multe ori la apa, cat noroc sa mai aiba si el? Mai ales ca acum exista milioane de obstacole hi5-iste pe drum si nu ma mai tin articulatiile la slalomuri. Ma duari shalili, mi-ar zice creierul si mi-ar arata mijlociul. Daca mi-am epuizat si provizia de filme minunate (desi plicticoase, dupa remarcile unora), n-am ce face, nu mai pot amana, ma duc la carti. Imi iau figura aia vinovata si pun ochii pe cate un autor pe care urmeaza sa-l devorez in toate pozitiile si in toate decorurile disponibile sau improvizate: pe burta, pe spate, in coate, in lotus, pe stanga, pe dreapta, cu perna, fara perna, pe locul mortului, pe bancheta din spate, pe balcon, in iarba, pe nisip, calare pe balustrada, asteptand helicopterul sau asteptandu-l pe Godot ori pe George, care, nu-i asa, nu mai vine, dar nici nu mai conteaza, pentru ca un basm cu pajuri si cu zmei incepe-acum o fata… si uite ca iar m-a luat introducerea pe dinainte. Vara asta a fost un haiku, iata ce voiam de fapt sa spun. Aproape ca mi-am dislocat un umar carandu-l pe H. Murakami printre munti si printre vai, prin rapi si gropi adanci si printre sute de catarge. O, si chiar prin Pasajul Vilacrosse.

Pe toate le-a avut vara asta din 3 (trei) versuri si vreo 17 silabe: aware, fueki, ryuko, mei, mono no aware, mushin, sabi, wabi, yugen si mai ales karumi, ihi.