Monthly Archives: Noiembrie 2007

Noaptea adanca ce te mananca

Azi mi-e foarte somn. Foarte, foarte somn. Recunosc, li se
intampla si oamenilor care-si refuza dormitul si caderea in
incontrolabil. Cu ochii aproape inchisi, cu degetele mai mult de capul
lor decat de al meu, nu ma pot abtine sa nu notez o alta sambata. Sau
era vineri? O voi uita si pe ea in felul meu, amestecand-o cu alte
luciditati.  
 
Orasul si-a deschis din nou bratele multe, de caracatita gigant,
si mi-a primit umbletul de noapte. Ne era dor, nimic nu parea sa se fi
schimbat, ne-am regasit bucuria imbratisarilor usor infiorate de frig
sau de emotie, cine mai stie, eu imbratisam straduletele cu pasul si
privirea, stradutele ma imbratisau pe mine cu ingustimea primitoare, cu
intunericul care se lasa patruns lent, descoperit piatra cu piatra.
 
Dupa concert, oamenii pleaca inspre alte locuri, cu alti oameni.
Eu spre un alt concert, din care prind sfarsitul. Un sfarsit fara
emotii care sa se fi adunat pe parcurs, asa ca ma minunez doar de
virtuozitatea instrumentistilor. E alta lume aici, o lume ceva mai
rece, mai rationala, care aplauda cuminte, dincolo s-a strigat, s-a
topait, bucurie vs euforie. Al treilea loc e ascuns de petrecaretii de
fiecare weekend, doar cateva fane insistente au reusit sa tina pasul
drept si ochiul deschis si sa se insire pe langa mesele pe care trei
trupe cunoscute si "fantastice, fata!" si-au aruncat berile, chitarele
si bocancii.  Baietii, cu aceleasi tricouri cu care au fost pe scena,
dar cu alte gesturi, canta unii pentru altii, unii din repertoriul
altora, iar noi mergem in alta camera, bem Martini si vorbim tampenii.
E sambata si e noapte, cui ce-i pasa? De alaturi se aud coruri bete,
din boxe oarece muzica din mainstream, in stanga se fac planuri marete,
utopice, iar dusmanul postmodernismului, aflat in dreapta mea, canta Brain
Damage la ukulele, cu partitura intre doua pahare. Cald-rece,
cald-rece, curge noaptea. 
 

Acum ma duc sa adorm. Pe fundalul somnului va rula filmul ala. 

uit

– Ce faci, Umma? – asa ma intreaba uneori oamenii, cand ne intalnim prin locuri. Vad ca asteapta sa stiu ca intalnirea e de fapt o reintalnire, ca altadata am ras impreuna, poate ne-am si ingrijorat simultan. Se intristeaza incurcat cand ochii mei zambesc fortat prietenos, in timp ce cauta pe dinauntru un semn cat de mic de la care sa inceapa amintirea. 

Am uitat oameni si probabil ca si eu am fost uitata de oameni, doar ca pe aceia care as fi vrut sa nu ma uite nu-i intalnesc niciodata. Ce bine!

Aceia care as vrea  sa ma uite, in schimb,  nu pleaca defel. Ce rau! N-ai cum sa uiti daca te tot uiti. M-am obisnuit cu umbrele astea care se tin scai de drumurile mele, dar cateodata imi vine sa le dau un branci  si sa le spun:  da-te, ma, la o parte, ca-mi iei vopseaua.

niste filme, niste vorbe

niste filme, niste vorbe
Iar e ceva in aer. De fapt tot timpul e, dar nu mereu sunt constienta de asta. Lali scrie pe blogul ei o insemnare nascuta dupa lectura unei carti a lui Houellebecq, dupa o zi, nimeresc in toiul unei dezbateri de fumoar, evident, tot despre Houellebecq, iar azi, intrand pe blogul lui Vasile Garnet, aflu ca acelasi Houellebecq si-a ecranizat propria carte, „Posibilitatea unei insule”. Am vazut si ecranizarea „Particulelor elementare”, in regia lui Oskar Roehler, dar filmul nu se ridica la nivelul cartii. Probabil scriitorul a fost de aceeasi parere, asa ca a hotarat sa-si regizeze el insusi „Insula”. Inca un film, asadar, pe care il voi pandi, asa cum pandesc cam de un an si „My Blueberry Nights”, ultima isprava a lui Kar Wai Wong.
Apropo, am vazut de curand „Eros”, un film cu trei parti si trei regizori: Wong Kar Wai, Michelangelo Antonioni si Steven Soderbergh, castigator al Oscarului in 2001 pentru filmul „Traffic”, nominalizat in acelasi an pentru „Erin Brockovich” si posibil nominalizat anul acesta in calitate de producator executiv al filmului „Michael Clayton”. E de vazut, dar si de ascultat. Segmentul meu preferat e cel asiatic.

*

Sa ma achit si de leapsa de la Vasile. Cuvinte si expresii noi in limba „blogheza”:
– blogoman (un fel de blegoman-capsoman al blogosferei)
– cobloguitor (vecin si „pretin”, dar pana la un punct, si anume punctul pe i)
– blogoteca (locul unde oamenii danseaza din burice… buricele degetelor)
– blogoslovitule! (asta e de bine, chiar de foaarte bine)
– ia mai da-te-n blogul tau de-aici! (si asta e de bine, ce?)
– ne jucam in fata blogului (pai nu?)
– blog job 😀 (asta-i de pe vremea WBN-ului)

Mai ziceti voi. Lali? m2? Mack? Aprilsea? Raton? Alma?

………

Si incepusem insemnarea atat de serios!

niste filme, niste vorbe

Iar e ceva in aer. De fapt tot timpul e, dar nu mereu sunt constienta de asta. Lali scrie pe blogul ei
o insemnare nascuta dupa lectura unei carti a lui Houellebecq, dupa o
zi, nimeresc in toiul unei dezbateri de fumoar, evident, tot despre
Houellebecq, iar azi, intrand pe blogul lui Vasile Garnet,
aflu ca acelasi Houellebecq si-a ecranizat propria carte,
"Posibilitatea unei insule". Am vazut si ecranizarea "Particulelor
elementare", in regia lui Oskar Roehler, dar filmul nu se ridica la
nivelul cartii. Probabil scriitorul a fost de aceeasi parere, asa ca a
hotarat sa-si regizeze el insusi "Insula". Inca un film, asadar, pe
care il voi pandi, asa cum pandesc cam de un an si "My Blueberry
Nights", ultima isprava a lui Kar Wai Wong.
Apropo, am vazut de curand "Eros", un film cu trei parti si trei
regizori: Wong Kar Wai, Michelangelo Antonioni si Steven Soderbergh,
castigator al Oscarului in 2001 pentru filmul "Traffic", nominalizat in
acelasi an pentru "Erin Brockovich" si posibil nominalizat anul acesta
in calitate de producator executiv al filmului "Michael Clayton". E de
vazut, dar si de ascultat. Segmentul meu preferat e cel asiatic.
 
 
Sa ma achit si de leapsa de la Vasile. Cuvinte si expresii noi in limba "blogheza":
– blogoman (un fel de blegoman-capsoman  al blogosferei)
– cobloguitor (vecin si "pretin", dar pana la un punct, si anume punctul pe i)
– blogoteca (locul unde oamenii danseaza din burice… buricele degetelor) 
– blogoslovitule! (asta e de bine, chiar de foaarte bine)
– ia mai da-te-n blogul tau de-aici! (si asta e de bine, ce?)
– ne jucam in fata blogului (pai nu?)
– blog job 😀 (asta-i de pe vremea WBN-ului)
 
Mai ziceti voi. Lali? m2? Mack? Aprilsea? Raton? Alma?
 
………
 
Si incepusem insemnarea atat de serios! 

 

Leapsa de demult: scrisoare imaginara pentru copiii mei

E de asta-vara, de la Viciu, atunci cuvintele aveau cozi scurte. E o tema grea. Ce le-ai spune copiilor tai? Pai nu prea le-as spune. In loc sa le dau sfaturi, as prefera sa ma joc cu ei. Sa le strecor tot asa, in joaca, principiile mele, fara sa ma astept sa le respecte, dar dorindu-mi sa si le construiasca pe ale lor. Sa-i ascult cand au nevoie de asta, sa-i las in pace cand n-au chef de vorbe. Sa-i laud pentru ce fac bine in loc sa-i critic pentru ce fac rau. Sa-i fac sa se simta importanti, dar nu buricul pamantului, sa-i ajut sa-si recunoasca defectele si slabiciunile si sa nu se rusineze de ele, apoi sa descopere domeniul in care pot fi buni. Nu neaparat cei mai buni. Sa evite extremele. Sa nu vada monstri in oglinda. Sa gaseasca oameni ca ei. Sa nu fie sterpi. Asa as vrea.

Dragii mei copii (cum altfel ar putea incepe o scrisoare, fie ea si imaginara?),

De mine nu va veti aminti cand veti simti miros de cozonac. Nu va veti aminti nici ca m-am certat cu profesorii vostri pentru vreo nota nedreapta. Nu. Pe mine veti da vina atunci cand va veti trezi neajutorati intr-o jungla in care nu veti sti sa va adaptati. Poate ca nici nu veti dori sa va adaptati, pentru ca veti crede si voi ca singura abordare fireasca a lumii este politetea si singura abordare a jocului este corectitudinea. Eu voi fi nefericita atunci, imi voi spune ca ar fi trebuit sa va invat legile minciunii, ale datului din coate, ale strigatului, batutului din picior si injuraturii. Ar fi trebuit sa va duc la petreceri unde oamenii beau si arunca bani in manelistul de pe scena pentru inca una de-aia, de suflet fara numar. Ar fi trebuit sa va interzic sa cititi si sa ascultati muzica depresiva. Sa va fi adus, in schimb, un televizor in camera, ar fi fost un profesor mai bun decat mine, v-ar fi invatat de mici sa dati din buric, sa grohaiti la Vacanta mare, sa va fraieriti colegii de clasa vanzandu-le chinezarii cu eticheta schimbata, sa calcati pe muribunzi si cadavre, sa-l pocniti pe cel slab doar asa, pentru ca puteti. Tu, Mihai, ai fi ras zgomotos cand ai fi vazut-o pe Mirela, colega ochelarista, patata de sange menstrual, iar tu, Ioana, n-ai simti pic de vinovatie cand l-ai seduce pe iubitul celei mai bune prietene. Ai fi doar curioasa, ce-i rau in asta? La urma urmei, Mirela e o tocilara, n-o sa-si taie ea venele pentru o gluma si-un hohot colectiv, iar prietena aia cea mai buna oricum nu-l facea fericit pe baiatul acela. Iar daca afla si nu iarta inseamna ca n-a fost, de fapt, cea mai buna prietena, ci o ipocrita intoleranta. Si, nu-i asa, mai bine sa planga mamele lor decat mama voastra.
Imi cer iertare, dragii mei, pentru ca v-am incurajat sa fiti creativi si utopici in loc sa va bag pe gat texte despre eficienta, organizare si cantitate. Imi cer iertare pentru ca nu v-am spus niciodata ca vi se cuvine totul. Imi cer iertare pentru anii de suferinta care vor urma, pentru petrecerile de la care veti pleca, pentru ca va vine sa vomitati din cauza muzicii, pentru hainele cu sclipici, pe care le veti considera kitsch si nu le veti purta, facandu-i pe copiii din cartier sa va considere niste ciudati. Imi cer iertare pentru ca v-am invatat sa recitati „Gandacelul” si „Moartea caprioarei” in locul „versurilor” de la „eu si prietenele mele avem bani, avem lovele” si „suna telefoanele ca dracii si vin milioanele cu sacii, sunt inteligent, inteligent.” Nu v-ar deranja cand le-ati auzi in fiecare seara de la vecinul de deasupra, iar sambata chiar de la discoteca din parc, frecventata si de odraslele angajatilor de la Protectia mediului, copii adaptati la lumea in care traiesc, nu ca voi. Imi cer iertare pentru ca v-am recomandat filme stranii in loc sa va las sa va uitati la episodul 1693 din „Elodia se intoarce”, ca sa aveti subiect de conversatie a doua zi, la scoala.
Si imi mai cer iertare pentru ca n-am stiut mereu sa va iau in brate si sa va spun ca o sa fie bine, ca uneori am fost trista si n-am ascuns asta, ca alteori am fost capricioasa, ca am scris, am citit sau m-am uitat in gol in loc sa fac sarmale, ca nu v-am promis niciodata ca rezolva mama si cu Testele Nationale, si cu Bacul, si cu admiterea la facultate.
Imi pare rau, dragii mei, pentru ca nu v-am invatat ca oamenii sunt obiecte de consum si pentru ca nu v-am contrazis atunci cand sustineati ca iubirea e ceva care nu se termina niciodata. Pentru ca am insinuat ca sexul e bun numai atunci cand nu ai dori sa fii cu nimeni altcineva in momentul ala, pe cuvantul tau de onoare. Ca altfel isi pierde din valoare si din magie si ajunge curand sa se confunde cu urinatul la gard. Imi pare rau pentru toate deziluziile care vor veni, pentru toate revelatiile urate, pentru toate tradarile si bolovanii din cosul pieptului, dar daca ar fi s-o iau de la capat, as face la fel. Iar si iar.

Leapsa de demult: scrisoare imaginara pentru copiii mei

E de asta-vara, de la Viciu, atunci cuvintele aveau cozi scurte.
E o tema grea. Ce le-ai spune copiilor tai? Pai nu prea le-as spune. In loc sa le dau
sfaturi, as prefera sa ma joc cu ei. Sa le strecor tot asa, in joaca,
principiile mele, fara sa ma astept sa le respecte, dar dorindu-mi sa si le construiasca pe ale lor. Sa-i ascult cand au
nevoie de asta, sa-i las in pace cand n-au chef de vorbe. Sa-i laud
pentru ce fac bine in loc sa-i critic pentru ce fac rau. Sa-i fac sa se
simta importanti, dar nu buricul pamantului, sa-i ajut sa-si recunoasca defectele si slabiciunile si sa nu
se rusineze de ele, apoi sa descopere domeniul in care pot fi
buni. Nu neaparat cei mai buni. Sa evite extremele. Sa nu vada monstri in oglinda.  Sa gaseasca oameni ca ei. Sa nu fie sterpi. Asa as vrea. 
 
 
Dragii mei copii (cum altfel ar putea incepe o scrisoare, fie ea si imaginara?),
 
De mine nu va veti aminti cand veti simti miros de cozonac.  Nu va
veti aminti nici ca m-am certat cu profesorii vostri pentru vreo nota
nedreapta. Nu. Pe mine veti da vina atunci cand va veti trezi
neajutorati intr-o jungla in care nu veti sti sa va adaptati. Poate ca
nici nu veti dori sa va adaptati, pentru ca veti crede si voi ca
singura abordare fireasca a lumii este politetea si singura abordare a jocului
este corectitudinea. Eu voi fi nefericita atunci, imi voi spune ca ar
fi trebuit sa va invat legile minciunii, ale datului din coate, ale
strigatului, batutului din picior si injuraturii. Ar fi trebuit sa va duc la petreceri unde
oamenii beau si arunca bani in manelistul de pe scena pentru inca una
de-aia, de suflet fara numar. Ar fi trebuit sa va interzic sa cititi si sa
ascultati muzica depresiva. Sa va fi adus, in schimb, un televizor in
camera, ar fi fost un profesor mai bun decat mine, v-ar fi invatat de
mici sa dati din buric, sa grohaiti la Vacanta mare, sa va fraieriti
colegii de clasa vanzandu-le chinezarii cu eticheta schimbata, sa
calcati pe muribunzi si cadavre, sa-l pocniti pe cel slab doar asa,
pentru ca puteti. Tu, Mihai, ai fi ras zgomotos cand ai fi vazut-o pe
Mirela, colega ochelarista, patata de sange menstrual, iar tu, Ioana,
n-ai simti pic de vinovatie cand l-ai seduce pe iubitul celei mai bune
prietene. Ai fi doar curioasa, ce-i rau in asta? La urma urmei, Mirela
e o tocilara, n-o sa-si taie ea venele pentru o gluma si-un hohot
colectiv, iar prietena aia cea mai buna oricum nu-l facea fericit pe
baiatul acela. Iar daca afla si nu iarta inseamna ca n-a fost, de fapt,
cea mai buna prietena, ci o ipocrita intoleranta. Si, nu-i asa, mai
bine sa planga mamele lor decat mama voastra.
Imi cer iertare, dragii mei, pentru ca v-am incurajat sa fiti
creativi si utopici in loc sa va bag pe gat texte despre eficienta,
organizare si cantitate. Imi cer iertare pentru ca nu v-am spus
niciodata ca vi se cuvine totul. Imi cer iertare pentru anii de
suferinta care vor urma, pentru petrecerile de la care veti pleca,
pentru ca va vine sa vomitati din cauza muzicii, pentru hainele cu
sclipici, pe care le veti considera kitsch si nu le veti purta,
facandu-i pe copiii din cartier sa va considere niste ciudati. Imi cer
iertare pentru ca v-am invatat sa recitati "Gandacelul" si "Moartea
caprioarei" in locul "versurilor" de la "eu si prietenele mele avem
bani, avem lovele" si "suna telefoanele ca dracii si vin milioanele cu
sacii, sunt inteligent, inteligent." Nu v-ar deranja cand le-ati auzi
in fiecare seara de la vecinul de deasupra, iar sambata chiar de la
discoteca din parc, frecventata si de odraslele angajatilor de la
Protectia mediului, copii adaptati la lumea in care traiesc, nu ca voi.
Imi cer iertare pentru ca v-am recomandat filme stranii in loc sa va
las sa va uitati la episodul 1693 din "Elodia se intoarce", ca sa aveti
subiect de conversatie a doua zi, la scoala. 
Si imi mai cer iertare pentru ca n-am stiut mereu sa va iau in
brate si sa va spun ca o sa fie bine, ca uneori am fost trista si n-am
ascuns asta, ca alteori am fost capricioasa, ca am scris, am citit sau
m-am uitat in gol in loc sa fac sarmale, ca nu v-am promis niciodata ca rezolva mama si
cu Testele Nationale, si cu Bacul, si cu admiterea la facultate.
Imi pare rau, dragii mei, pentru ca nu v-am invatat ca oamenii
sunt obiecte de consum si pentru ca nu v-am contrazis atunci cand
sustineati ca iubirea e ceva care nu se termina niciodata. Pentru ca am
insinuat ca sexul e bun numai atunci cand nu ai dori sa fii cu nimeni
altcineva in momentul ala, pe cuvantul tau de onoare. Ca altfel isi
pierde din valoare si din magie si ajunge curand sa se confunde cu
urinatul la gard. Imi pare rau pentru toate deziluziile care vor veni,
pentru toate revelatiile urate, pentru toate tradarile si bolovanii din
cosul pieptului, dar daca ar fi s-o iau de la capat, as face la fel.
Iar si iar.
 
 

 

Pe campul cu viorele

In loc de paranoia, ne-am dat nume si irisi. Era o dupa-amiaza de toamna dintr-un alt an. 
– Cum, nu ti-am spus niciodata ca…, am intrebat-o.
– Nu, noi am inceput cu  partea hard, ne-a ocupat tot timpul atunci, acum umplem golurile.
 
Imi place sa umplem impreuna goluri, imi place ca pune intrebari
cu delicatete, imi place ca nu-si dovedeste prietenia doar dandu-mi
dreptate. Jocurile de cuvinte vin firesc, ca niste pauze intre teorii
grele, iar la telefon intrebam in acelasi timp, pisicos: ce faci, bunny, ea, si ce faci, copilut,
eu.. E o viteaza la volan, o admir fara invidie, fricile noastre sunt
complementare, eu ma duc printre oameni, ea printre masini. Si e asa
frumoasa, i-ar fi fost de ajuns chipul, n-ar mai fi fost nevoie de
noblete. Cele doua frumuseti n-o fac fericita, am impresia ca mai mult
o incurca, daca ar fi urata, viata i-ar fi mai plictisitoare, dar si
mai usoara, ar putea sa se planga, oamenii ar intelege-o, ar da din
cap, i-ar spune fara convingere ca frumusetea interioara e mai
importanta, iar ea, sub umbrela unei amagiri scuzabile, ar putea fi
adesea rea si acra. 
Scrisul ei parca ar sta cu bratele incrucisate, ca sa nu primeasca
energii din afara, desi ea de fapt seamana mai degraba cu o fata
dintr-un videoclip, care merge pe strazi cu o inima uriasa in brate.
– Ce te faci cu nebunii, ce te faci?
– Ii iubesti, ce altceva sa faci?  
Cand schimbam  muzici, ne entuziasmam feminin, cu gura pana la urechi: ce triiiist, ma! Si ce frumooos!
Muzica intra imediat in heavy rotation si devine miere si otrava care
se scurg dinspre boxe inspre urechile pregatite pentru orice si totusi
surprinse mereu. Toxina boxulinica. 
In dimineata in care m-am trezit cu falfaitul in urechi, mi-a explicat pe loc motivul: e de la altitudine, ca tu esti mereu cu capul in nori
Iar cand m-am intors cu o diploma de la un curs, s-a minunat cat pot fi
de "diplomata". Atunci m-am gandit ca as fi preferat sa fiu eclera, dar
tot ea m-a convins ca nu e buna dorinta asta, pentru a fi ecler ai
nevoie de filling-feeling, iar eu atunci aveam alte treburi, care nu
suportau amanare. Fillingul cu feeling stie sa puna piedici perfecte,
caderea e placuta, adevarat, dar pana te ridici, pana te dumiresti pe
unde te afli, vin aia din urma.
Poate ca uneori ne doare in piept pentru ca
ne strange viata in brate, protector, mi-a zis in alta zi campul meu cu
viorele. Era ziua cu ekg agatat la rever.
– Da, copilut, doare, doare tare si ceea ce ar trebui sa ne faca fericiti. Nu raneste, dar doare.
Apoi, firesc, vorbim despre rani:
Nu e ironic ca ni le aratam doar celor care
tin la noi si care credem ca nu ne vor rani, dar ajungem sa ii ranim pe
ei? Si ei fug, pentru ca nu mai pot duce, iar noi sfarsim suferind ca
i-am pierdut.
– Ca sa nu ii piarda pe cei dragi, unii ajung sa
presteze si in fata lor aceleasi clovnerii, punandu-si mastile de
strada, masti menite a fi aratate doar strainilor. De teama sa nu-i
piarda pe cei dragi, unii ii transforma in straini.
Uneori iti vine sa cauti oameni carora sa nu
le pese de tine si care sa te asculte fara niciun risc. Dar ce rost ar
avea sa le vorbesti, daca nu le pasa ?
 
Cand obosim de paradoxuri, mai tacem, mai umplem
goluri nepericuloase, ne mai cumparam ceva nou, ne mai uimim cu o
piesa, cu un citat dintr-o carte. Uimirea nu e insa decat startul unui
nou sir de intrebari, de teorii, de paradoxuri. De la o gluma despre
cafeaua mocca ajungem la victime:
– Exista victime devenite agresori si mai exista…
victime si atat. La cei din prima categorie deplang victima, dar il
urasc pe agresor.
Pana la urma le gasim o scuza chinuitilor care
bantuie doar neintentionat, ajungem la concluzia ca toti suntem mai
mult sau mai putin suferinzi, iar cine nu recunoaste ala e, si devenim
din nou minunat de superficiale. Apropo, ce rau imi pare ca nu mi-am
cumparat si pantalonii aia negri. Data viitoare…