Tag Archives: Film

Zale, zile

Imi construiam de fapt sistemul de asteptari inainte de a vedea Gummo. Gummo e un film, e un cosmar. Defineste cosmarul, doamna profesoara! Cosmarul e atunci cand. Comentatorii imdb ii reproseaza lipsa povestii: despre ce dracu’ e vorba in filmul asta? Despre niste oameni normali, care habar n-au ca vor muri in curand. A venit vantul si i-a luat, vom face altii pe rau in jos, altii mai… mai cum? Vor impusca si ei pisici, vor merge la curve, vor inghiti anxiolitice. Vor canta seara langa mamele lor grase: yes Jesus loves me, for the Bible tells me so. Iata cosmarul: franturi din oameni care se termina. Dupa ce se termina, ai nevoie de un film sirop. Sau te razbuni si ii dai lui Gummo nota mica pe imdb, pentru ca te-a intristat, te-a ingretosat, te-a calcat in picioare. Pentru ca nici Bruce Willis, nici Daniel Craig n-au aparut in distributie, ei ar fi salvat macar o pisica, macar un biciclist.

Life is great. Without it, you’d be dead.

Harmony Korine e regizorul, imi parea cunoscut numele, asa ca am dat search in computer. L-am gasit, e titlul unei piese de pe primul album solo al lui Steven Wilson, Insurgentes, din 2008. Nici nu se putea alaturare mai potrivita, zic, dar ma intreb, intr-o bucla de gand, de ce ii mai trebuia lui Wilson album solo, cand numele lui se leaga de atatea proiecte muzicale? Porcupine Tree, Blackfield, No-man, Incredible Expanding Mindfuck sau colaborarea cu ooOpeth, oOopreste-te, acesta e un jurnal personal, nu o emisiune muzicala, nu o cronica de film. Stai ca mai am putin si gata: Harmony Korine are un video care nu-i regizat de Harmony Korine, ci de Lasse Hoile, prieten vechi al lui Wilson si al celor de la Dream Theater. Si gata. E personal, da? Uneori ma recunosc in spusele, cantatele ori pictatele altora, alteori nu ma regasesc nici macar in ceea ce eu insami cred despre mine.

(brb, the story of ooo si alte nelinisti)

Anunțuri

Gummo

Uneori cotrobai in profiluri, atunci mi-e lene sa citesc, butonez compulsiv, dar cu folos, uneori. Am scris o fraza rotunda ca o bila de gumma, asa imi e si starea, un rotund, o rostogolire. Dar vine degetul celui de sus si apasa bila, nu se sparge, pentru ca-i de gumma, am zis, doar se opreste. Ding sau buzz sau un neaos pleosc. Ochii vad literele, inima cere cuvintele, degetul mare de sus impinge degetul meu mic catre propriul click. Da, cu degetul mic intru in preferintele linkuite ale oamenilor, e ca un mers pe varfuri respectuos. Cu aratatorul ma aventurez doar cand e vorba de propriile defrisari, iar cu cel gros si opozabil ma pun impotriva trecerii, imortalizez. Pot fi o im(p)ortaliZee daca am (a)vantul prielnic, dar deocamdata sunt doar o bila lenesa, apasata pe crestet in dreptul unui profil unde literele formeaza nume de filme preferate. De obicei le stiu, ii stiu. Filmele, cartile, oamenii, muzica. Noul trece spre creier prin piele, ea se bucura ori se revolta inaintea mea. Epiderma pre-simte. Gummo. Are doar 5.3 pe imdb, dar probabil ca eu ii voi da mai mult. Pentru ca, fara sa stiu nimic despre el, cred ca seamana cu zilele mele de sambata: o pierdere de timp multiplan, un oximoron, o stare plimbareata, contemplare in intamplare.

(Baga-mi-as degetul mic in linkul tau.)

in( )trecere

cel care nu are nimic de spus tipa cel mai tare.

shkspr, shkspr, wherefore art thou?

I did never know so full a voice issue from so empty a heart: but the saying is true: ‘The empty vessel makes the greatest sound’.

*

blogul asta al meu a inceput acum ceva vreme sa semene cu un jurnal. acum seamana si mai mult, pentru ca ma uit la el intorcand capul spre inapoi: un caiet pe care l-am terminat si caruia am continuat sa-i inghesui vorbe in spatiile goale, spatii destinate de fapt odihnei ochiului. un caiet cu coperte porCtocalii si syd-erale. zilele astea mi-a tot venit sa-i lipesc niste foi noi, sa tina mai mult, doar ca am trecut intruna de la o stare la alta, de la gandul serios la hihihi-ul superficial, de la jocul de cuvinte la argumentul elaborat, iar degetele tastatoare n-au mai ajuns la literele albe pe fond negru, le-a oprit datul din umeri. la urma urmei nu avem nimic de demonstrat, nimic de aratat lumii, daca ar fi fost vreun gand care sa merite sa se transforme in rand, ar fi strigat, mi-ar fi ciocanit in plexul solar, s-ar fi strecurat printre mersul la tigara si picaturile din jetul dusului, printre minutele din trafic si cele de dinaintea somnului, ar fi facut pe dracu-n patru si ar fi ajuns pe o foaie, pe un ecran, pe un dos de palma.
niciodata nu am folosit, de fapt, blogul ca sa scriu despre lucrurile mele importante, jurnalul este incomplet si decalat, dar acum, cand cele reale s-au lipit cu superglue de fruntea mea, de mainile si talpile mele, imi este cu atat mai departe scrisul cu fes de metafora, spatiul dintre litere, care ascunde intamplari. hihihi-ul de langa cafea sau de langa ginul tonic imi este suficient. discutii light, sambete dezlanate, jucarele de dupa-amiaza, oameni alaturi de care sa nu-mi creasca tepi. filme, pagini de carte, drumuri cu muzici, un teiubesc bland. usor, usor… din nou piesa aia isi face drum catre playlist. anul asta nu-mi permit intristari, oricata poezie ar naste ele. anul asta e al normalitatii, stimulii care ar putea produce cutremure trec automat in folderul numit later (nu, nu, inca n-am invatat sa putin). anul asta nu-i nici al imbatosarii, nici al fluturilor, anul asta sabia xenei trebuie folosita doar ca evantai pentru un iulie fierbinte-fierbinte. angoasele se topesc la sala, in rostogolit de pedale si tras de fiare (tu sa nu fii fiara, nu!), la fel si grasimile.

*

am votat in oscar poll-ul de pe imdb, de data asta fara sa-mi spun ca si maine e o zi in care pot sa ma razgandesc. la inceput preferintele mele se potriveau manusa cu cele ale majoritatii votantilor, dar uite ca acum parca i-as da lui robert downey jr. premiul pentru best supporting actor, iar la best actor, desi rourke si penn sunt fabulosi, mie mi-a ramas in minte privirea aia de om invins a lui richard jenkins. marisa tomei ramane cu un pas in fata lui penelope (femei frumoase, cu riduri, cu zambete triste si cu secrete, cum spune prietena mea), iar kate winslet isi pastreaza si ea pozitia, desi alaltaieri am vazut o anne hathaway care a reusit performanta de a nu fi deloc dragalasa, drept care ar merita macar un picior de statueta. la best original screenplay, categoric as vrea in bruges inaintea lui wall-e. Restul premiilor mele subiective merg la slumdog millionaire, danny boyle si wall-e. sorry, benjamin button! pentru the reader as inventa un premiu special.

*
acum oare m-ar crede cineva daca as spune ca am deschis insemnare noua doar ca sa pun o mostra de ceea ce numesc eu preocupari demne de weekend? adica poza asta:

inorogroz2

numai azi

ce spun are sens numai atunci cand spun, degeaba vii cu ranjetul triumfator de „ti-am spus eu”. parca eu nu ti-am spus de atatea ori cuvinte care s-au ciocnit cap in cap cu altele, tot ale mele, am avut mii de dreptati, de ce m-as bate cu pumnul in piept cand e ca mine, de ce mi-as pune cenusa in cap cand nimeresc anapoda?

tocmai se acorda distinctiile bafta – iti urez bafta suna mai plin de importanta acolo. abia acum se ajunge la premiile mari, deocamdata penelope a invins-o pe marisa la best supporting actress.

brb, desigur

Ce ma cutremur!

am presimtit cutremurul dintr-un film. faceam acrobatii cu scaunul, cu ochii in ecran. daca ar fi cutremur acum, mi-a venit in minte, as cadea pe spate, iar capul ar nimeri in coltul comodei. Imediat ce scaunul a revenit pe cele patru picioare, s-a intamplat cutremurul in film. ups! daca nu imi opream bataitul, s-ar fi accidentat personajul principal si chiar n-aveam de gand sa ma uit azi la o tragedie. ramanem la musicalul usurel, care probabil ca va lua si vreun oscar, mammamia!

The Man from Earth


– Am arătat unele adevăruri pentru ca să fie mai bine.
– Crezi că doar la asta se referă religia? Vinde speranţă pentru supravieţuire?
– Vechiul Testament vinde frică şi vinovăţie, iar Noul Testament e un
cod nou de etică. Pus în gura unor poeţi sau filosofi mai deştepţi decat
mine, nu înseamnă nimic. Mesajul nu e niciodată folosit. Frica a
construit biserici. 
 
Am uitat sa recomand filmul asta, The Man from Earth, un film pe care unii l-ar putea considera blasfemiator.
 
As fi scris mai mult despre el, dar n-am avut timp. Am gasit insa un comentariu pe IMDB care spune cam ce as fi spus si eu, asa ca l-am (tr)adus aici:
 
"Filmul este o abordare EXTREMA a credintei, filosofiei,
tehnologiei, a felului in care invatam, in care gandim , a modului in
care percepem lucrurile, bazandu-ne pe logica noastra si pe
cunostintele acumulate. Nu am citit cartea inca, dar categoric o voi
face, chiar si numai pentru a ma pune la curent cu restul de discutii
si argumente care nu apar in film. Am ezitat mult daca sa vad sau nu
filmul si am facut-o doar pentru ca nu aveam altceva mai bun de facut.
Dupa cateva minute, am fost captivat si nu m-am mai putut desprinde. Cineva scria ca filmul reuseste sa te faca sa-ti doresti sa fii si
tu unul dintre personaje si sa-i adresezi propriile intrebari
personajului principal. Avea dreptate. Aceasta productie nu are scenele de
actiune, de sex sau de violenta pe care ne asteptam sa le gasim la un
film si care uneori ne plac. Tot ce avem aici e o poveste. O poveste care te
face sa pui la indoiala tot ce credeai ca stii. Ma indoiesc ca acest
film  "iti va deschide ochii" catre un nou fel de a gandi  sau ca iti
va produce o revolutie in creier, dar garantez ca si in eventualitatea
in care nu-ti va placea deloc, tot vei dori sa discuti indelung despre
el dupa ce se termina, mai ales daca il si vizionezi impreuna cu
cineva." 
 
 
 

Oscaruri din nou cu deturnari personale

Se apropie, se apropie, ce repede trece timpul pe bloguri, prin
bloguri, ma uit prin propriile insemnari si ma gandesc ca, daca nu m-as
cunoaste cat de cat, as zice ca pfffff, iote si la asta, nu face decat
sa leneveasca, sa umble teleleu prin lume, sa se uite la filme si sa
zambeasca politicos, adica ipocrit. Dar sa trecem peste.
Daca ar fi fost nominalizat si filmul lui Mungiu la Oscar, am fi
avut si noi parte de oarece emotii, palpitatii, asteptari. Dar The
Movie e greu de inteles si in Europa, in tarile care n-au avut parte de
regim comunist, daramite in tara tuturor cainilor cu covrigi in coada.
Am incercat sa vad cat mai multe din filmele lui 2007, cand am ajuns la
No Country for Old Men, fusese deja nominalizat la Oscar, dar eu
il pandeam de mult timp, de cand citisem pe imdb opinia cuiva. Zicea ca
acesta e un film atat de bun, incat cu siguranta se va afla in top 2 al
productiilor cinematografice ale anului, iar daca asta nu se va
intampla inseamna ca 2007 se va dovedi a fi un an al naibii de
productiv in ceea ce priveste filmul. Ei bine, l-am vazut, dar cred ca
ar fi trebuit sa fiu si eu made in U.S.A. ca sa-mi placa si sa sa
inteleg efluviul de elogii. Adica, cinstit vorbind, m-a plictisit: o
poveste cu multi morti, cu o valiza de bani pe care o vaneaza tot felul
de rai, cu un fel de personaj principal care nu e nici bun, nici rau,
adica e un om aproape normal, ceva mai curajos decat mine sau decat
tine, ceea ce oricum nu-i foloseste la nimic. Poate tocmai asta e
ideea, ca de fapt nu exista super-eroi. O prietena zicea ca filmul asta "e foarte plictisitor si cretin si statut, n-am
inteles absolut nimic din el, oricum nu-mi plac fratii Coen, insa asta
mi se pare cel mai naspa…"  Dar are cele mai multe nominalizari. 
Dintre filmele vazute anul acesta, o parte deja au ajuns in recycle bin, adica le-am uitat pe loc, dar sunt si cateva carora le-as da cate o statueta, una faurita din vorbe si in forma de barbie ingropata in pumni in fata ecranului.
 
Across the Universe – e un film care va atrage cu siguranta
un nou val de fani Beatles.. Mi-a amintit in acelasi timp de Hair, de
Zabriskie Point, de Jason Pollock, de Andy Warhol, de Janis Joplin, de
Piata Universitatii, de Jack Kerouac, de Vonnegut, de Woodstock,  de
revolta care demonteaza sisteme, de nesabuinta de a darama fara sa stii
ce vei pune in loc, de visul american, de turme, de sovaiala artistului
in fata provocarii de a se ancora in social. Si m-a facut sa ma intreb
daca generatiile noi vor fi in stare sa iasa din ghinda in care
mistourile sunt singura arma impotriva alienarii. (In film apar si Bono
si Joe Cocker.) 
 
Atonement – mi-a lasat un gust amar atunci cand aveam
nevoie de dulce. Ceea ce numim alegere personala nu ramane doar in
cercul nostru stramt, se propaga in vietile celorlalti si le poate
distruge. Iertarea de sine nu e niciodata deplina si, vorba cantecului,
"ce-ai omorat omorat ramane".   "Gestul de bunatate" al eroinei vine
tarziu, prea tarziu pentru a mai conta, atat pentru ea, cat si pentru
ceilalti, le daruieste victimelor sale nemurire si dragoste eterna, dar
nu sunt decat cioburi lipite cu super-glue literar. Minciuna este un
evantai pentru un orgoliu marunt, racoreste pe moment, dar condamna pe
termen lung. Pe tine, spunatorul, dar si pe altii. 
 
Reign Over Me –   un film despre durere, despre fuga de realitate
intr-un univers de jucarie, despre incercarea, ca si in Atonement, dar
in alt registru, de a repara un rau mic iar si iar (schimbarea la fata
a bucatariei) pentru a nu-l mai vedea pe cel mare si ireparabil. Un film in
timpul caruia nu poti sa nu te intrebi daca amestecul in viata
altcuiva, o viata stricata si greu de dus, nu face mai mult rau decat
bine. Si daca exista pericolul ca celui pe care vrei sa-l repari sa-i
strici si farama de lume imaginara in care durerea e mai suportabila,
ce faci, risti?
 
Juno – o poveste delicata despre adolescenta, despre cum
esti tentat, la 16 ani, sa bagi varful piciorului in maturitate. Adica
un pic de sex, sa vezi cum e. Pai nu prea e, ca de fapt tu ai mai mult
chef sa-ti faci o trupa de rock decat sa faci copii. Sau sa-ti dai
ochii rimelati peste cap. Deci nu ti-i dai. Dar dupa ce ai bagat varful
piciorului undeva, iar monstrul, care se numeste viata de adult si care
e cah, a facut hap, poti sa-ti bagi picioarele (de tot)? Si cum fac
oamenii normali? Intai se indragostesc si abia dupa aia se reproduc sau
invers? Eu i-as da un Oscar lui Ellen Page (o stiu din Hard Candy),
iar pe Michael Cera l-as astepta sa ma creasca. Coloana sonora mi-e
tare draga, cateva zile am tot fredonat "you’re a part-time lover and a
full-time friend"…
 
Away From Her – dupa o casnicie de 44 de ani, sotia (Julie
Christie – cum a trecut timpul peste ea de la "Doctor Zhivago" pana
acum!) se imbolnaveste de Altzheimer. Se preface, vrea sa-l pedepseasca
pentru ceva din trecut, sau boala e reala? Sotul are ocazia de a da la
o parte cateva cortine ale propriei constiinte. "Nu m-ai iubit
niciodata", ii spune ea. Oare? 
 
Zilele trecute ma tot inghiontea o insemnare care avea ca punct de
plecare moartea lui Heath Ledger, dar n-am mai apucat sa o scriu. Pe
scurt, in aceeasi zi in care am aflat vestea am vazut un film care il
avea in rolul principal pe Heath, habar n-aveam care e distributia, dar
"asa merg lucrurile", vorba lui Vonnegut, si te trezesti cu cate o
coincidenta care te lasa perplex. Ei bine, in filmul asta (Candy,
din 2006), Heath joaca rolul unui narcoman, e o scena chiar la inceput
in care iubita lui e gata sa moara din cauza unei supradoze, dar el e
acolo si o salveaza. Ma gandeam, in timp ce urmaream filmul, nu numai
la faptul ca pe el n-a avut cine sa-l salveze, ci mai ales la faptul ca
omul nu invata niciodata din greselile altora, nici macar, in cazul lui
Ledger, din greselile personajelor interpretate.
 
Dintre filmele lui 2008 as recomanda Irina Palm, cu
Marianne Faithfull in rolul unei bunici al carei nepot e pe moarte. Pana unde esti dispus sa mergi
pentru a salva pe cineva drag? Si daca ceea ce pare sacrificiu facut pentru
altii e tocmai ceea ce te salveaza pe tine?
Recunosc, am o slabiciune pentru Marianne Faithful – cantareata,
actrita, fosta dependenta de droguri si fosta iubita a lui Mick Jagger,
prima actrita care a rostit cuvantul "fuck" intr-un film. Din cand in
cand, "The Ballad of Lucy Jordan" imi completeaza playlist-ul, e
povestea unei femei de 37 de ani, sotie si mama, care, in timp ce face
curatenie, se gandeste ca niciodata nu s-a indreptat spre Paris intr-o
masina sport, cu vantul jucandu-i-se prin par, asa ca se urca pe
acoperisul cladirii in care locuieste si… isi implineste visul. Nu-s
cinica, asa e piesa. 🙂 Si uite cum de la film am ajuns din nou la
muzica, asa ca dau o tura si pe You Tube, sa caut Balada din 1979.