Tag Archives: deblog

Roblogfest

Mai stii bancul ala cu uriasul? Ala cu: era odata o maaaare, dincolo de care se intindea o plaja laaarga, dincolo de care era un camp cu floarea soaaarelui, dincolo de care unul cu rapita, unul cu grau, apoi erau niste dealuri cu vita de vie, dincolo de care curgea un rau, iar dincolo de rau incepeau muntii inaaalti, pe urma alte dealuri, o padure deaaaasa, in care vietuiau mii de animale, apoi era un lac adaaaanc, alte dealuri si vai, alti munti semeti, iar in varful celui mai inalt munte se afla castelul unui urias. Uriasul statea in fiecare zi langa fereastra, uitandu-se in zare fara sa spuna un cuvant. Intr-o dupa-amiaza, rupse tacerea si zise: pfuai, ce departe locuiesc!
Il stii?

La fel si eu cu Roblogfestul: pana sa ajunga la mine vestea ca Roblogfestul n-a murit, uite ca mai e o zi si se termina. Iar acum stau langa fereastra, ma uit in zare catre blogurile ramase in concurs si oftez urieseste: pfuai, ce departe locuiesc! Nu (mai) cunosc pe nimeni de acolo, asa ca n-am cum sa votez din prietenie. Timp si dispozitie sa iau la rand blogurile din fiecare categorie n-am, asa ca intreb: eu cu cine v.? Si ce inseamna microblogging?

Immediate edit: blogul pe care as vrea sa-l votez ar arata cam asa: n-ar face trafic nici din circ, nici din copy/paste, mi-ar starni intr-un rand un zambet duios, in altul o incruntare complice, un gand paralel, o deturnare, apoi un hihi, un haha, un of, un dada. Ar fi un blog prietenos, personal si neostentativ, mai degraba speculativ decat informativ, un blog sensibil, dar fara sclipici presarat pe inimi frante, ironic, dar fara hoho-uri grobiene, intelept, dar nemoralizator, cult, dar neintepenit in citate si referinte culturale, lejer si jucaus, dar nu neingrijit.

Din prima categorie, Personal & Infotainment – Blog personal, mi-ar cam placea fata asta cireasa. Pentru restul categoriilor, astept sugestii.

Anunțuri

Fabulosi cu playlist. Leapsa 2 (sau 3) in 1

Recunosc, nu-s de 3xfemeie, ci de 3xfabuloasa, cine nu crede sa verifice mersul lepsei. Sau sa negocieze schimbarea de titulatura cu Alice, Almanahe si Lollitta.

Almanahe imi redacteaza gratis un cv cu poza, poza am salvat-o, iata: trouble_child_ray_caesar
Cu textul inca nu ies in lume, pentru ca, daca partea cu tabliile si concertele am inteles-o si mi-o asum, pe cea cu sub-mesele si pantofii inca o consider o incercare ieftina de a compromite cu minciuni infame un blogger respectabil. Tot Almanahe se face vinovata de indiscretie atunci cand scrie negru pe alb, in ditamai patratoiul de la comentarii, ca ne-am atins, pipait si chiar ca am dormit impreuna. Rusine!
Cele de mai sus fiind spuse, imi iau ingerul de-o aripa si deschid o leapsa noua: BLOGGERI CU CARE AM DORMIT! Aceasta leapsa e menita a-i demasca pe bloggerii care sforaie, astfel incat incepatorii in ale blogosferei sa stie de cine sa se fereasca.

Sa trecem la fabulatii, timpul ne preseaza si zilele care ne despart de weekend ne bruiaza.

In prefata romanului Tratament fabulatoriu, de Mircea Nedelciu, gasim: „Cititorul are, fara indoiala, libertatea de a citi numai romanul sau numai prefata. Sau nici una, nici alta. Dar, in acest din urma caz, cum ar mai afla ca eu ii las si aceasta libertate?”

Cititorul care nu afla cata libertate i se ofera nu este, de fapt, decat un potential cititor, asa cum si eu as fi fost doar o potential fabuloasa, daca n-as fi accesat linkurile fetelor mentionate in primul paragraf. (Bine, Almanahe mi-ar fi trimis sms de atentionare in caz ca nu observa nicio reactie in primele 48 de ore.)

„Cu cat arta majoritara va face mai multe progrese in maltratarea sensibilitatii umane si in adormirea oricaror tendinte creatoare ale cititorului (privitorului, receptorului, spectatorului), cu atat arta autentica i se va opune mai vehement, va deveni mai ermetica si va agrava astfel dicotomia.”

La fel si blogurile: cu cat blogosfera majoritara isi va da mai multe lepse, va organiza mai multe concursuri si petreceri de socializare ori va furniza mai multe copy/paste-uri, cu atat bloggerul autentic (adica ala cu jurnal personal) i se va opune mai vehement, va deveni mai ermetic (adica isi va inchide bloguletul) si va agrava astfel dihotomia.

Si acum, ca orice fabuloasa careia i s-a urcat inefabilul la cap, ma autocitez. Acum 100 de ani scriam in blog ca ma pup in fund numai cu oameni de 5 stele! Evident, ma dadeam mare, adevarul e ca m-am mai pupat si cu unii de 4 sau chiar de 3, dar sub 2 n-am coborat niciodata! :)) In momentul pupatului aveau insa nota maxima, jur! Fac o fandare si trec la bloguri: in lista din dreapta sunt nickuri de nota 10 – pentru mine si acum! Am sa scriu odata cu ce m-a cucerit fiecare, nu in insemnarea asta, pentru ca vreau sa-i scarpin intre cornite si pe baieti, iar leapsa fabuloasa este una exclusivista, doar despre fete.

Pentru ca lepsele se aduna, iar eu nu mai reusesc sa le fac fata, in loc de playlistul oracol cu care m-a lepsuit Crisp, am sa le dedic fabuloaselor pe care le am de-a dreapta, in blogroll, cate o piesa care cred eu ca li se potriveste.

Alice – Fiona Apple – Across the Universe
Dez – Lhasa de Sela – Desdenosa
Anda – Five for Fighting – Angels & Girlfriends
Aprilia – Bowling for Soup – Friends O’Mine
Crisp/Crumbs– Claire Voyant – Love the Giver
Exq – Travis – Out in Space
Innuenda – The Fray – How to Save a Life
Mack – Loreena McKennitt – The Mystic’s Dream
Marinela – The Cure – Friday I’m in Love
Meri – Gianna Nannini – Hold the Moon
Mi Minor – Secret Garden – Dreamcatcher
Did – Cocteau Twins – Pink Orange Red
Alma – Travis – Closer
Asel – Collective Soul – Needs
Midori – Opeth – For Absent Friends
Rus – Imogen Heap – Hide and Seek (varianta originala, nemixata)
Shalimar – Emerson Lake & Palmer – Watching Over You
Silvia – Vaya con dios – For You
Acadea – Nilsson – Are You Sleeping
Almanahe – The Cure – Real Snow White
Aprilsea – Flower Kings – What If God Is Alone
Tuvia – Rozz Williams – Life Is But a Dream
Colturi – Coldplay – Viva la Vida
Departe – Cerys Matthews – Open Roads
Evergreen The Jayhawks – Save It for A Rainy Day
Eva – Lake of Tears – Like a Leaf
Ing – Cursive – The Night I Lost the Will to Fight
Lollitta Cursive – Making Friends and Acquaintances
Madelin – RPWL – Everything was not enough
Nicoleta Savin – Jon Anderson – Prayersong (with Jade Anderson)
Scrintin – Stereophonics – Rainbows And Pots Of Gold
Vidal – Amber Asylum – Je Suis Le Chat, La Lune

Muzica mi-a schimbat starea, rasul de la inceput s-a transformat in zambet oarecum complice.

Umbland dupa linkuri, observ ca, in timp ce eu am hibernat printre muzici, filme si pasi moi, cateva dintre fabuloase si-au inchis/parolat/ucis blogul, ca Departe cere pumni (ii dam cu drag), ca Ela a intrat in vacanta bloggereasca sau ca Madelin a plecat la vanatoare de talazuri. Si, imediat ce se termina Opeth, cu For Absent Friends, incepe Elend. The Silence of Light… dar dupa o vacanta sau o tigara, sunt sigura ca in playlisturile tacute se va auzi din nou „she’s a supergirl and supergirls just fly”.

in( )trecere

cel care nu are nimic de spus tipa cel mai tare.

shkspr, shkspr, wherefore art thou?

I did never know so full a voice issue from so empty a heart: but the saying is true: ‘The empty vessel makes the greatest sound’.

*

blogul asta al meu a inceput acum ceva vreme sa semene cu un jurnal. acum seamana si mai mult, pentru ca ma uit la el intorcand capul spre inapoi: un caiet pe care l-am terminat si caruia am continuat sa-i inghesui vorbe in spatiile goale, spatii destinate de fapt odihnei ochiului. un caiet cu coperte porCtocalii si syd-erale. zilele astea mi-a tot venit sa-i lipesc niste foi noi, sa tina mai mult, doar ca am trecut intruna de la o stare la alta, de la gandul serios la hihihi-ul superficial, de la jocul de cuvinte la argumentul elaborat, iar degetele tastatoare n-au mai ajuns la literele albe pe fond negru, le-a oprit datul din umeri. la urma urmei nu avem nimic de demonstrat, nimic de aratat lumii, daca ar fi fost vreun gand care sa merite sa se transforme in rand, ar fi strigat, mi-ar fi ciocanit in plexul solar, s-ar fi strecurat printre mersul la tigara si picaturile din jetul dusului, printre minutele din trafic si cele de dinaintea somnului, ar fi facut pe dracu-n patru si ar fi ajuns pe o foaie, pe un ecran, pe un dos de palma.
niciodata nu am folosit, de fapt, blogul ca sa scriu despre lucrurile mele importante, jurnalul este incomplet si decalat, dar acum, cand cele reale s-au lipit cu superglue de fruntea mea, de mainile si talpile mele, imi este cu atat mai departe scrisul cu fes de metafora, spatiul dintre litere, care ascunde intamplari. hihihi-ul de langa cafea sau de langa ginul tonic imi este suficient. discutii light, sambete dezlanate, jucarele de dupa-amiaza, oameni alaturi de care sa nu-mi creasca tepi. filme, pagini de carte, drumuri cu muzici, un teiubesc bland. usor, usor… din nou piesa aia isi face drum catre playlist. anul asta nu-mi permit intristari, oricata poezie ar naste ele. anul asta e al normalitatii, stimulii care ar putea produce cutremure trec automat in folderul numit later (nu, nu, inca n-am invatat sa putin). anul asta nu-i nici al imbatosarii, nici al fluturilor, anul asta sabia xenei trebuie folosita doar ca evantai pentru un iulie fierbinte-fierbinte. angoasele se topesc la sala, in rostogolit de pedale si tras de fiare (tu sa nu fii fiara, nu!), la fel si grasimile.

*

am votat in oscar poll-ul de pe imdb, de data asta fara sa-mi spun ca si maine e o zi in care pot sa ma razgandesc. la inceput preferintele mele se potriveau manusa cu cele ale majoritatii votantilor, dar uite ca acum parca i-as da lui robert downey jr. premiul pentru best supporting actor, iar la best actor, desi rourke si penn sunt fabulosi, mie mi-a ramas in minte privirea aia de om invins a lui richard jenkins. marisa tomei ramane cu un pas in fata lui penelope (femei frumoase, cu riduri, cu zambete triste si cu secrete, cum spune prietena mea), iar kate winslet isi pastreaza si ea pozitia, desi alaltaieri am vazut o anne hathaway care a reusit performanta de a nu fi deloc dragalasa, drept care ar merita macar un picior de statueta. la best original screenplay, categoric as vrea in bruges inaintea lui wall-e. Restul premiilor mele subiective merg la slumdog millionaire, danny boyle si wall-e. sorry, benjamin button! pentru the reader as inventa un premiu special.

*
acum oare m-ar crede cineva daca as spune ca am deschis insemnare noua doar ca sa pun o mostra de ceea ce numesc eu preocupari demne de weekend? adica poza asta:

inorogroz2

Avatarurile

Adica ele, cele din dictionar, astea:
AVATÁR, avataruri, s.n. (În unele concepţii religioase) Reîncarnare succesivă a unei fiinţe. ♦ (Fig.) Transformare neprevăzută (şi chinuitoare) care intervine în evoluţia unei fiinţe sau a unui lucru. – Din fr. avatar.

În viaţa unui blogger intervin câteodată schimbări, dacă nu e destul de atent, mie mi s-a întâmplat. Sunt eu ageră, dar vigilentă, deloc (asta ar fi putut fi o însemnare de capul ei, o stric puţin dacă o strecor printre poze).

Am început cu o iarnă şi cu un departe, un acoperiş cu ţurţuri pe dinafară, care îmi era suficient.

omul6

Au urmat umbre pe straduţe, ploi pe caldarâm .

Umbra pe stradute

Şi sinele împrăştiat pe şine de cale ferată.

sine_pe_shine

Apoi am fost senină altfel, asumându-mi pupatul în bot. Porcii pot fi cumsecade.

frenchkiss

O vreme am exersat şi zborul printre zăbrele, e o experienţă şi asta; am aterizat repede, pierdeam avionul către Praga, nu de alta.

pasari_32_rate

Până la urmă, totuşi, tot portocala mecanică ornata cu ochi de popcorn şi nas de ridiche mi-a devenit model în viaţă. Mai ales că mă simţeam vinovată că am mâncat-o după ce i-am făcut poze, trebuia să se aleagă şi ea cu ceva.

porc3

Din martie, de când m-am mutat pe WordPress, am reuşit să nu mă transform deloc, fundul de deasupra noastră e o poezie cu formă încă fixă.

Ar putea fi o leapşă pentru cine se simte în stare să privească înapoi fără mânie.

Multumim din inima Patricului

Iata ca dupa ce m-am milogit in blog la Vidal si in ym la April, s-a intamplat minunea: am primit mail de la Patric, cu blogul meu de pe weblog in fisier xml, pe care l-am si importat pe wordpress. Acum pot sa spun si eu ca pe 19 iunie am implinit 3 ani de blog. Multumesc, Patric, multumesc cui a pus o vorba buna.

Incercasem pe cale legala, pe blogul oficial al administratorilor weblog, dar degeaba:

ummagumma …
26.11.08 21:44:00

Tare bine ar fi daca unul din butoanele noi din administrare mi-ar permite sa-mi recuperez insemnarile scrise pe weblog si sa mi le export pe platforma pe care scriu acum, cu tot cu comentarii. Am vazut ca altii au reusit lucrul asta, cu ajutor din partea unor prieteni priceputi in ale bitzilor. Dar daca eu n-am amici de-astia care sa stie cum sa pacaleasca gardienii weblog, sa ma resemnez oare cu gandul ca imi vor ramane insemnarile intemnitate aici?
Echipa de dinainte a fost rigida si tiranica, iar rezultatul se vede: aproape toti bloggerii vechi au migrat spre tari mai calde si mai democratice. Ca dragoste cu sila nu se face si, vorba cantecului, „if you love somebody, set them free!” Activarea optiunii de export ar fi dovada ca s-a schimbat intr-adevar ceva. Ca nah, epoca Ceausescu e deja istorie, suntem liberi sa circulam in Europa, de ce n-am fi liberi si sa circulam si prin blogosfera dupa pofta inimii, cu calabalacul de insemnari dupa noi? 🙂
Astept vesti bune.

blog …
27.11.08 15:11:07

Raspunsuri:
Pentru ummagumma: Regretam, dar nu va putem ajuta (cel putin pentru moment). Nu este vorba despre adaugarea unui simplu buton ci de un script mult mai complex pe care momentan nu avem cum sa-l implementam.
Asa cum a spus si eolithik, exista soft-uri gratuite pe care le puteti folosi pentru a exporta blogul.

Just like that, nu putem, ca asta ar insemna sa muncim. Adica sa muncim la muncaaa? No way. Si nu putem nici sa va explicam ce anume ar trebui sa faceti, ca daca faceti? Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate sau intra cine vrea si iese cine poate. Deci ei n-au putut, in schimb a putut un strain, un om cu care cred ca am facut nu mai mult de un schimb, doua de comentarii prin 2005-2006. Multumesc inca o data.

Imediat ma trezesc, imediat…

Restul propozitiilor nu s-au mai lasat rostite, visul nu s-a mai lasat visat, trupul s-a desprins de cearsaf, mainile au cautat prin rafturi, de capul lor.

„Orice biblioteca e ca un camp minat”, spunea, „fiindca ascunde in ea intreaga gandire binecuvantata si ticaloasa a oamenilor. Iar daca o idee pierduta prin cine stie ce brosura neluata in seama de nimeni si-ar intalni amorsa care zace in alta brosura la fel de ignorata, explozia ar fi in stare sa zguduie tot universul…”
Gellu Naum – Zenovia

Asa si cu blogurile.

Interviul (g)ummi(p)lastic din Contrafort

Intalnirea cu Alexandru a fost o alta intamplare frumoasa a acestei veri. Din vorba in vorba, la inceput in joaca, s-a nascut un interviu despre lumea in curand inlocuitoare, cea clickaita de milioane de degete, pe milioane de tastaturi. Raspunsul la prima intrebare e mai curand o culegere de fragmente din cele doua bloguri ale mele. Alexandru le-a cules, iar eu doar le-am pus cap la cap. Si apoi a venit alta intrebare, alta intrebare, iar raspunsurile la ele s-au transformat intr-un joc interesant pentru mine, care sunt obisnuita sa iau interviuri, nu sa dau. Si uite-asa am devenit noi doi echipa lunii iulie. Interviul a aparut in revista Contrafort, cea mai importanta revista de cultura din Republica Moldova. Ma onoreaza prezenta acolo si ma bucura faptul ca in paginile revistei m-am intalnit cu o alta cunostinta de pe weblog, Silvia Caloianu, una dintre bloggeritele-scriitoare dragi mie.  In curand va aparea si varianta electronica a numarului din iulie, poate chiar saptamana aceasta.
Inainte de a publica interviul, trebuie sa spun cateva cuvinte despre Alexandru Buruiana. El face parte din valul de scriitori tineri din Moldova, a castigat acum cativa ani Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, pe vremea cand scria poezie. Acum scrie teatru. Ii tin pumnii pentru concursul la care s-a inscris si, cu voia lui, intr-o zi voi pune aici una din piesele sale.
 
 
*
 
“Într-o zi mă voi lăsa de ronţăit unghii. Atunci poate că îmi vor plăcea napolitanele şi talk-show-rile. Atunci poate voi învăţa să puţin… Mă numesc Ummagumma şi fac cu mâna vrabiilor. Am două balcoane, unul spre vest, altul spre nord … Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura… îţi povestesc, dizolvându-i pe ceilalţi în segmente, în mine, în blegi apropouri, sunt toată un ghem de semne mnemonice, rostogolindu-se, deviind… nu puteam singură, din egoism mă adresam ţie, oho, dacă m-ai fi putut auzi, dar erai eroul ştiut doar de mine, habar n-aveai ce voi hotărî să faci mâine… Şi nici măcar nu încerc să-mi închipui cum am murit eu în tine.”

Ummagumma

http://ummagumma.weblog.ro
http://umma-gumma.blogspot.com

IDENTITATE ONLINE

Alexandru Buruiană: Ummagumma, faci parte din miile de bloggeri români care şi-au găsit un loc în lumea virtuală a internetului. De unde această tendinţă sau care crezi tu că sunt motivaţiile pentru crearea şi scrierea unui blog personal?

Umma: Am încercat, în câteva însemnări, să-mi explic în primul rând mie de ce scriu un blog sau, mai bine spus, de unde vine nevoia asta de a te spune pe tine, de a te turna în ochi şi minţi străine. Când am început să scriu pe weblog, în unul dintre primele texte ziceam cam asa: "Exhibiţionism. Jurnal pe care ştii că ţi-l poate citi oricine. Poţi să fii sincer până la capăt? Neeeee. Dar poate nici nu e ăsta scopul care-l mâna-n luptă pe mai tânărul sau pe mai puţin tânărul plasator de cuvinte. Sau poate o jumatate de om (cealaltă jumătate se zbate să rămână virtuală…) omenească şi uneori bleagă, pe care încearcă să şi-o apere scri-i-to-rul de posturi / articole, moare de curiozitatea de a şti cum o percep ceilalţi. Şi de-aia se expune, şi de-aia uită uneori să se ascundă după figuri de stil sau glumiţe, şi de-aia poate şi eu… Ba nu. Eu sunt aici pentru nişte prieteni, recunosc. Îmi exhib stările şi prin alte părţi, iar aici încă nu mă simt acasă. Dimpotrivă, simt că trădez ceva.”
Astăzi blogurile sunt trendy, dar ieri erau scorburi. Ceilalţi bloggeri? Ce aş fi avut de împărţit cu ei la început, ce ar fi avut de împărţit cu mine? Bloggingul nu era atunci un fenomen, din punctul meu de vedere, mi se părea că descoperisem locul ideal în care să fiu aşa cum îmi plăcea: înconjurată de oameni, totuşi atât de singură. Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mai toţi cei care au acces la internet au şi blog, serviciile de blogging se dezvoltă rapid, se fac bani din asta şi au apărut deja companii care angajează bloggeri, oameni care ştiu să scrie, sa deseneze, să traducă, să facă fotografii si asa mai departe. Termenul “blogosfera” e deja consacrat şi am ajuns să-l folosim si noi, cei care ne-am distrat la inceput pe seama lui. Peste un timp ni se va părea normal ca, atunci cand intrebăm pe cineva unde lucrează, să primim următorul raspuns: “Aaaa, sunt blogger la firma X.”
În ceea ce mă priveşte, întrucât eu am rămas încă fidelă conceptului de blog personal, neasociat ideii de afacere, ci de aventură a minţii, am să spun că probabil blogul e o sumă a mea, a tuturor acelor chipuri de dincolo de masca socială. Unii vor comunicare, alţii limpezire, unii vor să-şi găsească marea iubire sau doar un one night stand, alţii vor să se descarce. Bănuiesc că eu nu vreau decât să mă adun. De ce în ochii lumii? Pentru că faptul că ştii că ai cititori te obligă să fii coerent, să cauţi să exprimi ceva-urile proprii într-un fel "citibil" pentru un grup, unul restrâns, ce-i drept. Aşteptările lor ajută consecvenţei tale. Că blogul chiar e un experiment? Da. Dar un experiment cu mine însămi, să văd cât de mult pot să spun despre mine fără să spun de fapt nimic despre mine. Suntem de fapt atât de puţin din ce se vede când ne arătăm în carne şi oase.

A.B: Prin urmare ne luăm un pseudonim, de exemplu Umma Gumma, şi stăm cuminţi fără pretenţii între “pereţii” blogului nostru în ciuda faptului că la un moment dat cineva ne spune că scriem bine şi că ar trebui să edităm cărţi cu tot ce scriem pe blog? Sau poate, fără să ştiu, în realitate, Ummagumma e una dintre acele scriitoare care mor de curiozitatea de a şti cum le percep ceilalţi?

Umma: Prin urmare ne luăm un pseudonim, dar nu stăm prea cuminţi. Putem să ne creăm un regulament propriu, care să servească scopurilor proprii. Fără pretenţii? Nu chiar. Dacă scrii fără pretenţii, nu-ti faci textele publice, cine pretinde altceva e ipocrit. Scriitorul de cărţi sau de editoriale are în plus faţă de un blogger dorinţa de a vinde, de a trăi din asta. Dacă îşi face blog şi îşi foloseşte numele propriu, tot ăsta e scopul până la urmă, sporirea popularităţii. Orice cititor nou e bun, e un potenţial cumpărător. Dar un blogger care alege anonimatul şi scrie despre el fără a da nume şi date, ci apelând doar la întâmplări interioare (sau hai să spunem rezonanţe ale întâmplărilor exterioare în lăuntrul său), îşi permite un alt fel de egoism. Publicul oricum e restrâns, iar cei care rămân sunt şi mai puţini. Ştii cine rămâne, nu? Rămân cei compatibili nu cu tine, ci cu scrisul tău. Adică foarte, foarte puţini. Dar tocmai ei sunt, la Umma Ummei, cei care contează in contextul “pretenţiilor” unui autor de blog.

A.B: Îmi aminteşti de Viaţa pe un peron de Octavian Paler. Mergând pe aceeastă idee, eu văd blogul ca pe o gară prin care trec tot soiul de necunoscuţi cu viziuni şi ocupaţii diferite. Unii dintre ei te-au citit şi au plecat, uitând imediat de tine. Rămân doar cei, cum zici tu, compatibili cu scrisul tău. Conversaţi, comentaţi, te familiarizezi cu felul lor de a gândi. În acest mod, nu crezi că s-ar putea involuntar să te potriveşti lor, să deviezi treptat de la propria ta identitate de teamă să nu-i dezamăgeşti, să nu-i pierzi?

Umma: Ooo, ba da. Şi în virtual se fac compromisuri. Când începi să scrii despre tine, pentru tine, eşti exact ceea ce-ţi trece prin cap. Ce-ţi trece prin cap nu e asociat decât cu nick-ul tău, în spatele căruia numai tu ştii ce se află. Dar omul e animal social, nu se poate abţine să nu îşi împartă cu realii lui bucăţica de virtual. Pe de altă parte, curiozitatea ne împinge să scormonim dincolo de ce spune textul unui necunoscut. Ne facem cunoştinţe noi, care ne pot deveni prieteni sau inamici. Ne aducem prietenii vechi în casa noastră construită din vorbe şi stări, le deschidem noi uşa pe care nu ar avea cum s-o deschidă singuri, pentru că nu ştiu unde e clanţa. Am avut momente când am crezut că e o greşeală să amestec realul cu virtualul, dar şi alte momente, în care m-am bucurat că am făcut-o. Cu un necunoscut vorbesc lejer, nimic din ce aş spune nu l-ar răni şi nu l-ar înrăi. Când însă e vorba despre un prieten sau despre un om pe care am început să-l cunosc cumva, vorbele nu mai vin atât de uşor, mă gândesc că le-ar putea interpreta greşit. Sau, cine ştie, poate că le-ar interpreta corect, ceea ce e la fel de periculos în economia unei relaţii, de orice natură ar fi ea. Mi s-a întâmplat şi mie să mă trezesc ca după unele texte "de bine" să vină un amic şi să-mi spună bucuros că s-a recunoscut acolo. Dar acestea sunt cazuri fericite, pentru că dincolo de fâstâceala momentului în care nu ştii dacă să-i spui sau nu că de fapt aveai pe altcineva în minte, nu e nimic care să pună frâne relaţiei respective. S-a întâmplat însă şi să mă pomenesc cu oameni furioşi, care să-mi reproşeze că am făcut referiri la ei în alte texte, mai puţin "amabile". Şi nimic nu-i mai neplăcut pentru un creator (fie el şi numai scriitor de blog) decât să fie pus în situaţia de a explica ce a vrut să spună. Deci da, există şi situaţii când, din delicateţe sau doar politeţe, mă abat de la drumul pe care îl aveam în minte la începutul scrierii unui text. Uneori e frustrant, dar asta e doar o altă diferenţă inevitabilă între mine, bloggerul, şi mine-le celălalt, de posibil scriitor-şi-atât.
Întrebarea ta conţine şi ideea de "pierdere" a unui om, simplu cititor sau prieten. Păi nici aici nu-i altfel decât în viaţă, pierzi un om atunci când îl dezamăgeşti iremediabil, nu? Şi, ca să rămânem în zona blogurilor (deşi tentaţia de a ieşi din ea e uriaşă), am să spun că sunt unii bloggeri care se descoperă treptat pe ei inşişi şi reuşesc sa-şi surprindă mereu cititorii cu ceva nou, nebănuit. Alţii sunt egali cu ei insişi şi cu propriile însemnări, iar vizitele în blogurile lor seamănă cu o placută întoarcere acasă. Alţii însă îşi dau măsura talentului la început, poate chiar în prima însemnare. Oricât ai aştepta, oricât de răbdător şi tolerant ai fi, îţi va părea rău când vei vedea că niciunul din textele respectivului nu se va mai ridica la nivelul primului. Şi atunci ori pleci, ori îl treci şi pe el în folderul cu "cei mulţi" şi-l mai vizitezi doar din întâmplare, ca să-ţi umpli timpul. Pierzi un cititor atunci când îi creezi un sistem de aşteptări în întâmpinarea cărora nu poţi ieşi cu textele tale următoare. Pentru că, fatalitate, şi tu eşti tot om, nu zeu, deci inegal şi inconstant.
“Pierderea” asta nu se petrece însă mereu din vina autorului. Sunt, de exemplu, cititori care vor sa treacă dincolo de virtual, dincolo de ce vrei sau poţi tu să le oferi, iar daca le refuzi realul, renunţă şi la virtual.

A.B: Înţeleg că există totuşi acea sensibilitate la numărul de vizitatori şi la comentariile de pe blog. Dragă Umma, să revenim la literatură. Aduci pe blog fragmente din tine, de regulă postezi cu toată sinceritatea intimităţi ştiute şi trăite doar de tine, expuneri care trădează o persoană cu-n talent scriitoricesc indubitabil. Dincolo de celebra şi suspicioasa afirmaţie „scriu doar pentru mine însămi”, dincolo de anonimat, de verificarea propriilor idei prin expunerea lor pe blog, la ce bun acest inepuizabil exhibiţionism în faţa unor necunoscuţi? Să te laşi în permanenţă comentată, lăudată, admonestată de nişte indivizi în inteligenţa cărora ar trebui să ai încredere? Nu e mai simplu să scrii un roman, să-l semnezi Ummagumma, şi să-l editezi, ca eventual să te laşi comentată, lăudată etc. de profesionişti în ale literaturii?

Umma: Blogul e o joacă. E simplu să-l construieşti… nici să-l închizi nu e foarte greu, în ciuda faptului că poate te-ai legat de nişte omuleţi şi ţi-ai creat nişte deprinderi pentru cafeaua de dimineaţă sau pentru timpul acela, numai al tău, de dinainte de culcare. “Meşterul Manole – bloggerul” nu jertfeşte şi nu se jertfeşte pe altarul blogului. Dacă ai însă pretenţia că faci literatură, nu-ţi mai permiţi să-ţi laşi scrisul să-ţi fie doar hobby, el devine un mod de viaţă. Pe de altă parte, demersul literar nu presupune numai scris, ci şi alergătură multă, nervi, drumuri la edituri, aşteptări. Scriitorul devine om de afaceri. Omul de afaceri nu e blând, nu are cum. Nu-şi permite să rămână artist decât dacă e masochist şi-i place să pedaleze în gol şi să dea vina pe morile de vânt. Sunt două lucruri care se bat cap în cap, sintagma “artist pragmatic” e al naibii de oximoronică, cel puţin pentru mine, care sunt femeie, să nu uităm. Probabil că dacă ar fi venit cineva, atunci când aveam 17-18 ani şi nu-mi închipuiam viaţa mea fără scris, şi mi-ar fi spus: “tu scrie, Ummo, că de restul mă ocup eu”, acum aş fi avut câteva cărţi publicate. Poate că acesta e motivul pentru care sunt mai mulţi bărbaţi care răzbesc în lumea artelor, ei sunt mai dornici să încerce să împace caprele cu verzele şi, în plus, mai toţi au în spatele lor sau alături de ei câte o femeie care-i ţine să nu cadă. Iar femeile… femeile care nu-şi propun să fie bărbate ori rămân personaje în literatura scrisă de bărbaţi, ori devin Ane jertfite, zidite în numele idealurilor vreunui Manole ambiţios. Sau îşi fac blog… hahaha.

A.B: Păi tot mai mulţi scriitori îşi fac blog. Cum vezi tu această nouă comunicare a scriitorului cu cititorii săi? Dacă pe timpuri scriitorul era considerat un alchimist al cuvântului, o persoană ceva mai discretă, azi scriitorul-bloggerul scrie jurnale direct online, îşi divulgă lecturile la rubrica “ce mai citesc”, mulţi dintre ei îşi structurează viitoarea “carte” în faţa tuturor celor care nu se obosesc să le viziteze “casa” meşterită. Nu ţi se pare că în acest mod se pierde interesul pentru autorii respectivi, sau, şi mai rău, după toate astea ţi se rupe în general de literatură, de scriitori, de ş.a.m.d.? Ori, dimpotrivă, prin asemenea “tertipuri şi mecanisme” literatura devine mai popularizată?

Umma: Păi hai să ne gândim. În trecut erau puţini cei care aveau acces la educaţie, mersul la şcoală era un privilegiu, iar, dintre ei, şi mai puţini erau dăruiţi cu talent. Câţiva scriitori, câţiva artişti plastici, câţiva muzicieni… Nu era greu să devină cunoscuţi. Dacă vorbeai de elite, aveai în minte o mână de oameni. Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel, cultura generală e aproape la îndemâna tuturor, la fel şi mijloacele de exprimare. Pe lângă cei cu şcoală, există extrem de mulţi autodidacţi, iar acest lucru are şi avantaje, şi dezavantaje. Pe de o parte, e un câştig faptul că cei care altădată nu ar fi avut şansa unui public au acum posibilitatea să arate ce pot. Dar, pe de altă parte, educaţia asta făcută nu în şcoli, ci pe internet, la televizor, în grupul de prieteni sau pur şi simplu pe stradă este înşelătoare. Mă uit în jur, toate fetiţele vor să devină cântăreţe sau dansatoare. Trupele apar ca ciupercile după ploaie, e un amalgam de prost gust care, din păcate, devine model. Sau arta vizuală… câţi "artişti" nu bântuie pe internet, singurul lor merit fiind acela că s-au jucat puţin în photoshop? Chiar galeriile de artă au fost invadate de neaveniţi şi, ceea ce e mai rău, aceşti falşi artişti au de multe ori parte de cronici favorabile. De ce? Pentru că şi criticii de artă trebuie să trăiască. Poţi să-i condamni că se prostituează? Doar dacă eşti ipocrit. Necazul, unul cu care trebuie să ne învăţăm să convieţuim, este că cei foarte tineri nu mai au cum să discearnă între calitate şi non-calitate. E un paradox aici, cenzura înseamnă dictatură, ea se opune democraţiei, dar lipsa cenzurii duce până la urmă la o dictatură a mediocrităţii şi imposturii. Economia de piaţă încurajează, din păcate, pe acel "nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie", ca justificare şi încurajare a Marii Hărpăieli, care se numeşte consumerism.
Întorcându-ne la bloguri, hai să ne uităm puţin în jur, să mergem din link în link. Vom găsi multe bloguri scrise frumos, multe dintre ele cu pretenţia că fac literatură. Şi unele chiar fac. O mare parte dintre bloggerii ăştia, însă, sunt ca nişte diamante neşlefuite, au condei, dar cultura lor haotică (uneori împreună cu graba şi/sau suficienţa) îi împiedică să scrie ceva cu adevarat valoros. Alţii sunt prea şlefuiţi, dar le lipseşte scânteia. Comentariile favorabile sunt şi ele înşelătoare, un "voaaai, ce bine scrii!" poate să vină din partea unuia care e la fel de extaziat şi în faţa ultimei manele apărute pe piaţă. Dar autoamăgirea e cea mai dulce şi cea mai ieftină hrană, nu? O altă problemă ar fi că mai toţi sunt preocupaţi să producă literatură, nu să consume, dar ăsta e deja un alt subiect.
Scriitorii care îşi fac blog? Te referi, probabil, la scriitorii deja cunoscuţi, nu la aspiranţii la faimă. Nu mi se pare anormal să-şi facă bloguri, pentru că oamenii ăştia sunt bolnavi. Bolnavi de scris. Scrisul e viciul lor. Că au sute de cititori pe zi sau unul singur? Ce contează? Mai sunt şi cei care se folosesc în mod deliberat de blog şi adoptă diferite strategii pentru a-şi spori şi a-şi uimi publicul. Unii stau de vorbă cu cititorii, făcându-i să se simtă importanţi sau, dimpotrivă, călcându-i în picioare, alţii rămân în turnul lor de fildeş, publică doar însemnarea şi nu răspund la comentarii, lăsându-i pe cititori să se certe între ei. Unii îşi pun măşti fioroase, de hiene, alţii măşti blânde, de căprioare. Unii îşi fabrică diferite identităţi pentru a-şi testa puterea de convingere şi capacitatea de a intra în pielea diverselor personaje, alţii sunt ei înşişi, considerând că propriul personaj, cel real, are destule resurse pentru a-şi menţine publicul curios. Dacă se pierde sau nu interesul pentru autorii respectivi depinde doar de ei, de harul lor, de "tertipurile" alese şi, evident, de publicul ţintă. Eşecul unei strategii nu înseamnă neapărat împuţinarea cititorilor, ci şi alterarea lor: scrii pentru o categorie şi te trezeşti adulat de alta. E tot succes la public, dar unul care nu-l bucură absolut deloc pe scriitorul onest cu el însuşi.

A.B: Scrii undeva: “Să ne închipuim că am fost cu adevărat, nu e nevoie de altare. Vocile se ridică din caldarâm (iată un cuvânt care mă face fericită) şi nu ne trebuie tavane, ecoul n-are decât să urce gol şi să se piardă unde îi e lui destinat.” Deci, putem vorbi, deja, despre o generaţie online, onlooker, hot dog, literaturobloggosferică, digitală, despre o generaţie fară generaţie, fără altare, fără tavane?

Umma: Da, o generaţie fără generaţie, o generaţie universală, o lume unde chipurile, intenţiile, crizele, vârstele se dizolvă. Nu mi-aş fi închipuit acum câţiva ani că pot comunica la fel de bine cu un copil de cincisprezece ani şi cu un adult de peste cincizeci. Ba, mai mult, nu aş fi crezut că mă pot împrieteni cu ei, prietenia asta presupunând şi ieşirea din virtual. Stările noastre devin fenomene ale naturii, suntem nişte supereroi, nişte supermuritori.

A.B: „Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura…” Şi totuşi, cine e Umma Gumma? De ce Umma Gumma?

Umma: Evident, asta e întrebarea la care mi-e cel mai greu să răspund. De ce Ummagumma? Poate pentru că uneori simt că cel mai bine mă identific cu o onomatopee, ea nu spune, ci exprimă. Aşa, doar existând, doar rostogolindu-se, nu pentru că şi-ar propune, ci pentru că ăsta e rostul ei. "Ummagumma" e cel mai experimental album Pink Floyd, trupa mea de suflet şi de minte. O colecţie de sunete, o colecţie de stări, de frânturi. E un album dublu, un disc live, iar celălalt imprimat în studio: impuls, primitivism, alături de raţiune şi meşteşug. Coperta albumului e şi ea importantă în context: sunt acolo nişte ferestre care se deschid unele în altele, cu patru personaje care fac schimb de locuri, deşi poziţia rămâne în general aceeaşi. Tablou în tablou în tablou în tablou… poveşti în poveşti în poveşti în po… Ummagumma, deşi, argotic, denumeşte raportul sexual, nu are sex şi nu are direcţie. În latină se pare că denumeşte o specie de fluturi, iar in limba rusă (asta o ştiu de la tine), “um” inseamna minte, spirit. Dacă rupi numele în două, cuvintele işi opun din nou înţelesurile: Umma e feminin şi oarecum docil, Gumma e şmecher şi neîmblânzit. Bine, aşa le "aud" eu. Într-o zi de leneveală m-am jucat pe Google şi am aflat că există şi o planetă cu numele Umma, iar locuitorii ei, ummiţii, sunt înţelepţi, chiar dacă sunt blonzi. Haha… o fi ştiind Google-ul ăsta ceva. Dincolo de umma, de gumma şi de ummagumma, e un om normal, aşa cred. O femeie.

A.B: Dragă Umma, îţi mulţumesc mult pentru interviu.

Umma: Şi eu iţi mulţumesc, Alexandru, pentru că m-ai provocat, pentru că m-ai tras de mânecă şi de cuvinte.

Iulie 2007