Monthly Archives: Iulie 2008

Bunul simt e old fashioned

Asa mi-am spus cand tiganul de la parter, intr-un acces de furie, a taiat vita de vie, singurul element de recuzita din fata balconului care ma ajuta sa ma mint frumos in legatura cu imprejurimile (nu si cu imprejurarile, pentru astea am alte unelte). „Eu am pus-o, eu o tai”, a strigat animalul, invartind toporisca deasupra capului. Cartile care te invata sa gandesti pozitiv recomanda sa-l invelesti in iubire pe cel care face rau, sa nu dai voie sentimentelor negative sa rabufneasca, dar de data asta chiar nu mi-a iesit. Nu i-am turnat apa oparita pe chelie, asa cum mi-a venit sa fac in primul moment, dar i-am urlat din tot sufletul un „BOULE PROST!!!”, ceea ce m-a transformat intr-un mahalagiu ordinar, dar m-a si racorit. Acum ascult Porcupine Tree din sase boxe, iar razbunarea se va desavarsi la doua noaptea, cand voi da cu aspiratorul, dupa care voi asculta niste Pink Floyd, cu sonorul la maxim. Albumul Ummagumma, desigur. Maine urmeaza Wagner, Amurgul zeilor.

Anunțuri

mind the gap

N-am trait stari poetice in Londra, poate pentru ca n-am avut ragazul contemplarii, pentru ca au fost drumuri multe si ore limita. Sau poate din cauza globalizarii, a puzderiei de turisti, a faptului ca vanzatorii, barmanii, ospatarii, receptionerii erau negri, indieni sau chinezi. Mai nou, polonezi si romani. Londra pe care am vazut-o eu nu e Londra aceea din carti. Intr-o zi m-a prins ora 17 pe London Bridge, in zona gulerelor albe, asadar. O turma de roboti imbracati business a inceput sa se scurga inspre case, am avut senzatia ca ma aflu intr-un videoclip psihedelic, ar fi trecut prin mine, daca nu m-as fi lipit de parapet. Intr-o alta zi, totusi, am rupt o felie de timp, am insfacat-o egoist si am plecat in Kensington Gardens sa caut statuia lui Peter Pan. Undeva, sub un copac, doi omuleti se iubeau:

Din insemnarea cu sandalele am anticipat: drumul trebuie parcurs singur sau cel mult in doi, deturnarile celorlalti uneori nasc aventuri care te fac sa razi sau macar sa te bucuri simplu, dar de cele mai multe ori ajungi sa simti ca ti s-a furat ceva, ca ti s-au fragmentat stari. Unuia ii este foame, altul are nevoie urgent la toaleta, unul vrea shopping, altul catedrale. Pentru mersul inainte al lumii nu e mai importanta nevoia mea decat nevoia ta, dar pentru mine chiar e, zau. Nu-mi da nimeni inapoi orele in care am asteptat, am ascultat sau am dat din picior, iar daca nu mai vreau sa merg pe traseele marcate cu pixul pe harta din mana ta nu inseamna ca nu te respect. Divaghez? Da, si? Pentru mine sunt importante ratacirile, o calatorie in care nu m-am ratacit deloc e o calatorie fara revelatii. Lipsa de respect pentru drumurile tale ar aparea tocmai daca te-as insoti uitandu-ma la ceas si oftand, minimalizand importanta pasilor tai si augmentand pasii mei de sacrificiu. Harta mea nu are trasee, ci stradute intamplatoare, abia la sfarsit unesc punctele.

Din fiecare loc in care am fost imi raman cateva fasii prinse cu bolduri pe simeze. Parisul anilor 90 m-a uimit prin toaletele publice curate, Venetia inseamna pentru mine noaptea in care mirosea a cald si vinul rosu baut langa casa cu trepte verzi, Bruxelles se asociaza cu gustul fructelor de mare pe care abia atunci il descopeream, Amsterdamul e o Toyota nebuna, dragoste si servetele rosii, Praga e caldaramul batut de bocancii albastri si porcul roz al lui Waters, Atena inseamna setea de pe Acropole si traficul dement, Lindos e casa alba a lui Gilmour si puiul de caracatita eliberat, Barcelona e metropola acoperisurilor colorate si a muzeului Miro, cu gradina aceea in care copacului ii cresteau pungi cu apa pe ramuri, iar focul aprins sub umbrele, pe o ploaie torentiala, imi va aminti mereu de „canionul rosu” al Apusenilor. Vama Veche e o sticla de Sangria bauta la 5 dimineata pe nisipul rece, intr-o singuratate benefica, Munchenul are gust de biscuiti, iar Viena e Sissy. Londra, in momentul in care dau sa zic „hai sa-ti povestesc”, se compune din semne si insemne intalnite pe strazi sau la metrou, unele utile, altele hilare. La trecerile pentru pietoni, in ciuda sagetilor insotite de explicatii, ma uitam tot in stanga prima oara, iar in ultima zi nu mai stiam care-i stanga si care-i dreapta, la propriu, a trebuit sa fac apel la intrebarea din copilarie, aia cu „care-i mana cu care mananci?” Iar semnul care avertizeaza soferii ca urmeaza o denivelare in carosabil (una mica-mica-mica!) nu poate decat sa starneasca rasul unor romani obisnuiti sa circule prin rapi si gropi adanci, printre guri de canal descoperite sau inaltate mult peste nivelul soselei, fara nici un „take care”, „mind the gap” sau macar un „sorry” de convenienta.

Sandalele mele s-au intors acasa usor nemultumite, nu prea ai cum sa te ratacesti in Londra, cu atatea semne si sageti, eventual poti sa-ti pierzi putin capul si sa-ti golesti cardul la „monumentul” cu sute de intrari numit Harrods. Dar eu nu! :))

L-am cam privit in

adica in

si

dar n-am avut voie sa fac decat fotografia asta:

pe urma puteam sa-mi cumpar un album gros cu multe, multe poze, dar am dat dovada de prgmtsm (şşş!) şşşi i saved the money for suşşşi.

una pe care am tinut-o minte pana azi, ce bine ca am gasit-o pe google, acum pot s-o uit:

(Doamne, acest blog tinde sa devina foarte, foarte colorat!)

Despre sandale si alti pasi

Mi-am luat incaltari noi: negre si galbene. Pe galbene nu pot sa le port inca, pentru ca negrele au fost mai smechere si mi-au colorat talpile. Iluzia exclusivitatii, da, da, dar maine culoarea din piele va disparea, e de ajuns un pliculet de sare de lamaie. Si de acum va stiu, negrelor, va voi incalta asumandu-mi murdarirea, in zilele de umblet senin.

Nu, nu confunda detasarea cu indiferenta. Detasarea e constienta si, daca persisti in ea, iti aduce zambetul ala aproape fericit, enervant pentru unii, care te-ar vrea captiv in inversunare si demonstratii. Indiferenta, in schimb, nu aduce nimic.

Noapte de nesomn, noapte cu zvarcoliri si dureri de cap.

Si inca o pereche de sandale, sandale de mers mult. Chiar asa am cerut: aveti sandale pentru mers mult? Asta imi doresc acum, sa bat in lung si-n lat strazi inguste dintr-un oras imens. Cu fiecare pas sa mai uit o incruntare, sa mai calc un rid. Tacerea adevarata e iubire, tacerea adevarata si senina si interactiva e opusul lui angst.

Iar dupa ce ma voi fi intors din orasul cel mare, voi cauta pretexte sa port cat mai des sandalele astea. Mersul lung si vorba scurta, ne intelegem din pasi. Piciorul meu drept e primul care cauta ritmul. Ma voi potrivi pasului tau, dar sa stii ca obosesc mai mult atunci cand pun frane dese. O ora tu, o ora eu: in ora mea inaintam si ne minunam, in ora ta ne invartim si ne minunam. Linie, cerc, linie, cerc, linie, linie, as putea sa trisez ducandu-te pe strada care da ocol statuii.

Am citit azi intamplarile de pe Camino, pana la urma s-au despartit, era de asteptat. Pentru ca fiecare are misiunea proprie si motivatia proprie de a calatori. In calatoriile initiatice e sau nu e loc de compromisuri? Pai eu nici in mall nu ma simt bine daca sunt cu mai mult de o persoana.

Revenim la sandale, de ele am habar, pe cand despre drumurile altora putem doar sa emitem supozitii si teorii. Sandalele mele, insa, pe mine ma poarta. Eu si tu, intotdeauna un eu si un tu pot sa-si potriveasca pasii fara sa se puna problema compromisului. Insa orice alt el si orice alta ea intalniti pe drum schimba ritmul, schimba sensul, deturneaza povestea. E tentant, stiu, dar ce te faci cand te trezesti cautandu-ti undo-ul? Sau cand iti dai seama ca stangul nu il mai urmeaza pe dreptul? Sau ca ti-ai potrivit pasul dupa niste sandale de plastic care dau in gropi?

Mersul e o constructie, stii? Oamenii se tem de el, se tem de libertatea pasului. Si atunci, de frica, se chircesc si asteapta. Exista o voluptate a asteptarii, am trait-o si eu candva, dar la capatul ei e, de cele mai multe ori, nimicul. Libertatea pasirii e frumoasa tocmai pentru ca poti alege tot timpul: dreapta, stanga, treapta spre sus, bordura coboratoare, uneori cate o pirueta. Daca mergi inseamna ca esti viu. Si orice alegere este de fapt o amanare a mortii. Dar atentie! Tu, fiinta sociala, nu te poti sincroniza decat cu o singura persoana odata. Un grup care merge cu acelasi pas face instructie, dincolo de zid sunt mame care se tem anticipat de scrisoarea venita de pe front: ne pare rau, dar fiul dumneavoastra… Sau marionete: stang, drept, stang, drept! E si asta o alegere, zici? Alegerea de a nu mai vibra, de a te lasa purtat de atze de catre un papusar care intr-o zi se va plictisi si-si va fauri alte papusi din carpa si lemn.

Iar acum uite finalul ala inaltator care implineste insemnarea: insfaca-te, pune-ti sandalele de mers mult si hai, fa pasi!

Ce pisicii tai

Iubita mea, oaia fantastica, ma scoate pe strazi, vrummm, cand mai sunt 59 de kilometri pana la destinatie, scot capul pe geam (care geam?) si zic: e fara 59, ma foarte iubeste, ce tristi trebuie ca sunt cei care vin din sens invers.

Cand oamenii sunt bine dispusi, sunt mai altruisti. Negociem: eu dau un kilometru, tu un zambet catre oamenii care nu au unde sa plece. Dar cei care nu au DE unde sa plece? Hai sa le dam si lor ceva: secunde, o hora de secunde:
Melc berc, / iesi din cerc.
Iluzia lui afara, nu-i asa ca in secunda doi ai fost un pic fericit?

O pisica moale, de plastelina, sade cum o pui si are ochii mari. M-a muscat pe furis de sanul stang, am dat-o mai incolo, acum linge floarea galbena de pe cearsaf. Un motan caruia i-am descoperit antidotul: dopuri pentru urechi. Motan indiferent, posesiv si tampit, pot sa rad ziua, daca am apucat sa dorm cateva ore cand era intuneric. E ca un titlu de cantec. Antidopul, hehe.
Doamna

si vagabondul

BestFest, rock the rest

Eh, parca ieri am vazut pe un blog anuntul: Manic Street Preachers au confirmat ca vor fi prezenti la B’estival. Si de la un „wow” pe care mi-l aduc aminte intreg, vocala cu semivocala, iata-ma acum in forma de emoticon de-ala visator, cu barbia in pumni, macinand ieri-urile. Pai sa spun cum a fost. In afara de muzici, ca astea se simt acolo, la fata rockului, nu se povestesc. In primul rand mi-a fost foarte foame, tot timpul mi-a fost foame. More input, more input, zicea subconstientul inconstient, fara sa-i pese ca se va ingrasa de atatea ciocniri tralala asezonate cu aroma de pastrama si mici. Am mancat si de-astea, eu, necarnivora, mi-am facut vant cu evantaiul, cand nu aveam mainile in aer, am tipat in cutia americanilor, am schimbat jetoane galbene pe multe pahare de plastic si betty-ice-uri.

Ziua 1 (sau cum am introdus ilegal in incinta Romexpo o chifla de la Springtime)

Deci da, am reusit. Chifla frauduloasa a avut parte de o fluturare de bratara roz, de thirst potolit sub umbrele verzi, de fatzaiala intre scene, de intalniri surprinzatoare, de NSK (doar doua piese, e prea devreme si prea cald pentru muzica electronica), apoi de o plimbare printre fanii lui Apollo 440 (Mack, daca te-am imortalizat cumva, sa stii ca intentia a fost buna). De fapt, asta ma fascineaza pe mine la festivaluri: multimea preumblatoare pe fundal sonor care gadila in mod placut scarita, nicovala si ciocanelul. Sa ma pierd printre oameni necunoscuti, dar care imi seamana. Cred ca asta mi-a placut la inceput si in blogosfera, dar pe vremea aia nu se numea asa, nu se numea nicicum si tocmai asta o facea fermecatoare. Eh…

Pe grasuta Miss Platnum am ratat-o, pe motiv de pastrama si dureri de talpi. Dar ups, ce fund i-a crescut si lui Alanis Morissette. Am citit in Sunete (cred) ca n-a avut pretentii prea mari de la organizatori, a cerut doar ca din zona ei sa nu lipseasca florile proaspete, strugurii fara samburi si morcovii. Deci e la dieta. Apoi am avut de ales intre Cypress Hill si Unkle. Am ales Unkle si nu mi-a parut rau.
Pozele sunt intunecate, asa ca in loc de Alanis si Unkle, niste picioare spectatoare:

Ziua a doua (sau cum mi-am cumparat trei esarfe si le-am purtat pe toate odata)

Desi portile lu’ Romexpo s-au deschis la 14:00, noi am ajuns acolo la 17:30. Motivele au fost doua: restaurantul libanez, dupa folosirea caruia ai nevoie de o siesta prelungita, si faptul ca era musai sa gasesc o esarfa albastra cu galben, care sa se asorteze cu rochia. I-am prins pe bulgarii de la Shangri La taman cand covereau „Another Brick in the Wall”. Mi-a fost oarecum mila ca aveau public putin si am ramas pret de o bere si-o cola, am trecut putin pe la The MOOoD, dar ne-am intalnit cu unul, cu altul, asa ca habar n-am cum si ce canta copiii aia; printre „ce faaaaaci” si „vii la judas prieeeest” parca se auzea un soi de indie, dar nu bag mana in foc. In schimb, declar cu mana pe 3 (trei!) esarfe ca vocalista de la Deluka are o voce fantastica.

Urmeaza… da! Manic Street Preachers! Motorcycle Emptiness deschide recitalul si appetite-ul for distrAction, hihi.

Abia astept sa ascult „Ocean Spray”, poate prind si un culoar printre mainile fluturande, sa pot sa filmez ummpic. Ooo, daaa! Sonorizarea nu-i grozava, insa ce mai conteaza? Camera mea (foto) e micuta, dar de prieteni plina…
It’s easy to see, it’s easy to see
To see only white where colour should be
It’s easy to feel, it’s easy to feel
But it’s not good enough, even though it’s real

Oh please stay awake
And then we can drink some Ocean Spray
Oh please stay awake
And then we can drink some Ocean Spray

Si iar jetoane galbene, (par)fum de mici si bla-bla-uri, tururi lente, din cauza talpilor sedentare supuse dintr-o data la prea mult efort. Niste Nouvelle Vague cu public predominant feminin si unduitor. Barbatii prezenti au priviri so-fis-ti-ca-te, nu’sh de ce am zis asta, asa mi-a venit. Pustii exaltati sunt la cealalta scena, unde Kaiser Chiefs fac spectacol (ce nebun e Ricky Wilson!)

Ziua a treia (sau cum m-as fi folosit de inelul Arabelei pentru a transforma un idiot cu maini uriase intr-o broscuta cu labe scurte)

Idiotul cu pricina avea bratara alba, pe care scria Service. Deci nici macar n-a platit bilet. Ghici cine e! A fost batut pe umar, pe rand, de toti nefericitii care au avut ghinionul sa nimereasca la Stereophonics in spatele lui si al mainilor lui uriase. Iote (Colturino, asta trebuia sa fie cado pentru tine, fara mmm-uri pe fundal, dar cu maini, uoff):

In afara de Stereophonics nu prea am mai auzit mare lucru in ziua a treia. La E.M.I.L erau niste pusti care faceau pogo, la terasa am ramas fara umbrele, din cauza fricii de furtuna a angajatilor, pe nonconformista Roisin Murphy am pierdut-o, a intarziat foarte mult si n-am mai asteptat-o, am plecat la Manu Chao, care a reusit sa creeze o atmosfera incendiara, dar nu e genul de muzica despre care sa spun ca ma copleseste, iar la Nelly Furtado deja eram prea obosita sa ma mai bucur de show. Oricum, Nelly ramane una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am vazut in viata mea. Si ea s-a ingrasat, am constatat, muscand fara pic de vinovatie din castravetele murat de langa frigaruia de pui.

Have a nice day, have a nice year!

Silent Lucidity

If you open your mind for me
You won’t rely on open eyes to see
The walls you built within
Come tumbling down, and a new world will begin
Living twice at once you learn
You’re safe from pain in the dream domain
A soul set free to fly
A round trip journey in your head
Master of illusion, can you realize
Your dream’s alive, you can be the guide but…

I- will be watching over you
I- am gonna help to see it through
I- will protect you in the night
I- am smiling next to you… in Silent Lucidity.

Pentru piesa asta m-am dus, de fapt, la Queensrÿche. Si tot pentru piesa asta i-am iertat de-adevaratelea pentru cele aproape doua ore cu care au intarziat concertul. Alte cuvinte nu prea mai am acum, atunci, in noaptea aceea, as fi scris mult: despre umeri, despre figurile (re)cunoscute, fapte si idei, bloggeri si femei, despre familia N.ebuna si misto, despre banca de dupa, despre boschetarul care stie mai multa muzica decat un redactor muzical de la radio, despre cuplul imbratisat cu alta banca, despre grasa cu chip mai frumos decat fundul, care s-a asezat pe tricourile mele. despre… si ce-as mai fi scris. Dar daca a trecut starea! Au ramas pozele, filmuletele si Silent Lucidity.
Poate despre BestFest voi putea mai mult. Sau despre pisici. Despre ratze. Despre milioanele de sandale pe care le-am cumparat. Despre un „in curand” cu pod. Despre scafandri si cotoare de mar. Despre masini fugite in lume, suparate pe un Ice tea. Despre balansul intre take care si du-te, ma.
(ma duc sa mai incarc cate ceva pe you tube)

… in Silent Lucidity.