O zi normala,

cand plec dimineata devreme spre serviciul unde trebuie sa vorbesc si sunt din ce in ce mai departe de vorbele mele, le rostesc mecanic, zambindu-le asa cum am invatat pe de rost, la vorba asta merge zambetul acela injumatatit, dincolo colturile gurii se indeparteaza mai mult unul de altul, aici mana dreapta se cere ridicata, privirea o urmeaza in timp ce glasul rosteste teatral o regula noua, un fel de to be or not to be mult mai pragmatic, pentru ca  mana mea, vocea mea, zambetul meu au mereu un scop acolo, in drumurile de dimineata, nu-si permit sa existe pur si simplu, ca poeziile, ca randurile din blog, din carnetelul care anul acesta are o dunga aurie.
 
Mi-am dat seama ca n-am mai terminat demult un caiet, nu l-am mai scris pana la ultima pagina, pe care, din tristetea disperata a unui alt sfarsit, sa fac litere din ce in ce mai mici, siruri din ce in ce mai inghesuite si un punct mare si gras acolo unde chiar n-ar mai fi incaput nimic altceva. Un caiet pe care sa-l bocesc la ultima pagina si sa simt ca nu-l voi putea inlocui prea curand, un caiet pe care sa-l tin minte si sa-l caut peste ani, convinsa fiind ca voi gasi o varsta inchisa acolo, ca voi intelege ce eram, cine credeam ca voi fi, cu totul altceva si altcineva decat in caietul de dinainte sau din cel ce totusi urma de fiecare data, devenind si el the one, pagina cu pagina, pana la punctul ala gras, inghesuit in dreapta jos, jos de tot, acolo unde dintr-o data as fi pus atat de multe cuvinte care in alta parte n-ar fi avut rost, iar acolo nu mai aveau loc. In punctul ala din fiecare caiet plin stau toate nespusele care m-ar fi definit atunci si numai atunci si pe care mi le amintesc mereu, cand deschid dulapul in care miroase a hartie ingalbenita si care ma face mai intai sa stranut, apoi sa nu-mi mai pese de toate altcevaurile pe care le voiam facute in ziua aceea. Caietele ultimilor ani sunt foi razlete, sunt litere de taste si mai ales ganduri ramase captive in clipa lunga, pe care uneori am ales s-o traiesc in loc s-o scriu, stiind ca n-am cum s-o uit, punctul mare si gras a ramas in spatele pleoapelor, in indoitura genunchiului, in  fila sifonata a vreunei carti pe care am adormit, in replica pe care zambetul, rictusul, capul aplecat au dat-o cate unui personaj de film.
 
Eu nu m-am uitat pe niciuna din mine, de-aia nu ma mir cand oamenii se schimba sau cand fac lucruri pe care s-ar fi jurat ca ei niciodata, ei nu. Si tot de-aia normalul de azi e la fel de normal ca cel de ieri, desi e atat de altul. Usa fumoarului se deschide cu acelasi scartait, aceleasi chipuri patrund spre desfraul inca legal, le cunosc, le recunosc umbletul, le observ cizmele noi, tunsorile, lumina unei impliniri sau umbra unei suparari, dincolo de ritualuri sunt controversele fiecaruia, nebunia de a-si dori sa iasa macar o data din cerc. Si ma bucur pentru ei cand citesc printre gesturi micile victorii nerostite, ma intunec pentru ei atunci cand ii vad meschini in spatele declaratiilor triumfaliste, ma chircesc in locul lor  cand generozitatea cerseste favoruri, ma umflu in pene pentru ei cand le simt piciorul gandului care transcende necesitatea imediata. Sunt oameni pe care nu i-am ales, dar alaturi de care traiesc zilnic ore, oameni profunzi sau imbecili, oameni care se dau la o parte sau se inghesuie sa intre primii, oameni pe care pot sa-i ignor sau in privirea carora pot cauta aprobare atunci cand omul din mine, cel pe care ei nu l-au ales, dar cu care traiesc zilnic ore, e nesigur sau pur si simplu prost. Oameni iritati de refuzul meu de a vorbi despre muraturi sau pe care ii vad ingrijorati atunci cand plec la un control  medical si care n-au nevoie sa intrebe cum a fost, vad zambetul si pur si simplu stiu ca e bine si ca peste cinci minute voi spune ca da, cred voi veni si eu la munte in weekend. In timp ce impartim cafeaua, covrigii, apa de la dozator, bancurile, gardianul cel bagacios si trecerea in alta si alta ora, ne desprindem de ziua de azi, inaintam spre maine si…
Iti dai seama ca esti cu sapte minute mai aproape de moarte? intreaba  Anda, stingand tigara care i-a insotit povestea rostita pe fuga despre mama ei, care niciodata nu i-a spus ca e frumoasa, care nu i-a laudat nici macar lenjeria noua de pat, cea cu patrate, habar n-ai ce deprimata vei fi cand te vei da jos din culorile astea dimineata, fata mamei. Fata mamei are 34 de ani si, daca ar avea un copil, i-ar spune in fiecare zi ca e cel mai frumos si cel mai destept din lume. 
 
Azi la pranz avem cinci capsule de Spirulina de Hofigal, ies pe usa mica,  din stanga, ocolesc santierul si intru in cladirea unde ieri am lasat pe birou inca trei povesti, iar inainte de ceaiul de musetel fierbinte impac o Mihaela cu o Luminita si ma intreb ce replici n-am rostit niciodata, as face intr-o zi o lista.  Imi dreg vocea si brusc nu ma mai doare spatele, pot din nou sa ma sprijin in cotul stang, total nesanatos pentru curbura cervicala si nu numai, mintea ti-o ia si ea razna cand te fulgera in piept, cand durerea aluneca pe brat, ajunge in varful degetelor si alterneaza cu amorteala.
 
In timp ce combin faxuri oficiale si iepurasi, mi se face dor de o piesa a lui Weird Al Yancovic, aia cu Yogi Bear, si rad singura inchipuindu-mi-l pe domnul cel impozant, care face sedinte lungi, incheind una dintre ele cu un cantec vesel, I’m a wanker bear, I’m a wanker bear, everytime I’m on my own, I’m a wanker bear. S-ar legana de pe un picior pe altul, ar scutura artistic varful pantofului la fiecare balans, ar canta gros si rar, iar aplaudacii l-ar acompania cu batai din palme si ar zambi mai mult tamp decat fericit, cu recunostinta umila ca au mai sfarsit cu bine un episod de team building. 
 
Apoi pornesc spre casa, cobor scarile, ma ciocnesc cu Sorin, vrea sa plece in Anglia, imi povesteste, iar eu privesc cladirea asta din care in curand nu voi mai pleca, in locul careia vor construi niste calfe si zidari o alta, ma voi obisnui s-o privesc de la departare pe cea noua, ne luam la revedere, eu si Sorin, acum schimbam amabilitati, altadata schimbam confesiuni, si ies pe poarta mare, din fier, care si ea va fi daramata, ma urc in masina si parcurg drumul cunoscut, pe care, dupa ce fac la stanga pe langa casa cu gard rosu, ma intalnesc cu acelasi caine cu spate negru si piept alb, il stiu de trei ani, uneori doarme pe bordura, alteori alearga inaintea rotilor si ma obliga sa pun frana. Nu l-am mangaiat niciodata, dar intr-un fel m-am atasat de el, in zilele in care nu-l vad ma intreb daca nu cumva i-a venit de hac vreun vitezoman, iar alteori imi imaginez cum ar fi sa dau chiar eu peste el intr-o dimineata in care ma grabesc. Si eu ma grabesc in toate diminetile, mereu sunt in intarziere, mereu imi propun sa plec mai devreme, dar asta continua sa nu se intample, inca cinci minute, imi zic, inca o tigara, inca o gura de cafea, inca o privire in oglinda, inca un, inca o. As fi putut sa-l lovesc si in dimineata aceea in care lasasem patru eprubete de sange la clinica, dimineata aceea cand am condus cu ochii aproape inchisi, la intersectii semnalizand doar, fara sa ma asigur, atunci cand n-am auzit nici claxonul camionului, nici fluierul politistului, dimineata aceea in care glasul a rostit, mainile au gesticulat, intonatia era cea potrivita, tot stiuta pe dinafara, dar eu nu eram acolo. In timp ce parchez masina in fata blocului, ma hotarasc sa nu ma duc totusi in weekend la munte. A rasarit luna portocalie.
 
O jumatate groasa de luna imi lucea acum doua toamne asa cum niciodata n-o mai vazusem, pacatoasa si aroganta si suficienta, iar minele de atunci imi deschide winampul de azi si ma obliga sa ascult o piesa cu Echo and the Bunnymen, apoi eul din urma cu noua toamne imi vorbeste despre o lume minunata in care vei gasi numai copii, se numeste Promiseland, ba nu, Internet, ma inghiontesc eu de acum, stiind vreo doua adevaruri in plus, oprindu-ma pentru a nota o idee pe o factura veche, pe care oricum o voi arunca intr-o zi la cos, fara sa citesc cele cateva randuri scrise cu gel verde, randuri care poate contin solutia salvatoare pe care acum doar o intuiesc, fara s-o constientizez, fara s-o inteleg. Asa probabil ca mi-am aruncat la gunoi viitorul de multe ori, toate posibilitatile care doar si-au sticlit promisiunea, desi gestul aparent inconstient, mototolirea, inchisul ochilor, neatentia ar putea fi de fapt chiar o alegere, alegerea.
 
Incet, ziua se termina si incepe o noapte normala. O noapte foarte, foarte normala. Din boxe se aude: "my heroes have always been crazy", dar acesta este desigur doar un cantec, doar un cantec.

25 responses to “O zi normala,

  1. iiiiiiii🙂 umma povestitoarea

    fara scufundari in mediocru, aroganta si ignoranta, imunizatoare impotriva decadentei

  2. Fara, fara, e ceva absolut NORMAL.🙂

  3. O seara minunata, Umma!

    Pummpici }}{{

  4. "Sunt oameni pe care nu i-am ales, dar alaturi de care traiesc zilnic ore, oameni profunzi sau imbecili, oameni care se dau la o parte sau se inghesuie sa intre primii, oameni pe care pot sa-i ignor sau in privirea carora pot cauta aprobare atunci cand omul din mine, cel pe care ei nu l-au ales, dar cu care traiesc zilnic ore, e nesigur sau pur si simplu prost. "
    corect! subscriu🙂
    si zici tu ca e o zi normala?🙂
    }}}}}}}}}}}}}}}{{{{{{{{{{{{{{{
    o seara placuta!

  5. Azi te citesc si-mi spun ca uite cum se poate scrie perfect despre noi cei care suntem, care suntem colegi de "celula" cu altii la fel ca noi, adica umani, cu bune si cu rele, si fiinte traind in noi insine ,lasand si cate o urma intr-un caiet nou..Dau stelutze, trec nr 1 la top…

  6. Vai, cat e de normala! Cainele a supravietuit si in seara asta.😀

    Buna seara, Misty, buna seara, Lady! Buna seara normala, evident! :))

  7. Multumesc pentru instelutare, Iscoditorule! Te-am notat in "caiet".🙂

  8. buna sa va fie inima🙂
    propunere (nu rade, ca ma doare capul..e tot ce pot scoate inteligent in seara asta din neuron) : pune pe caine o vesta reflectorizanta…macar sa-l vezi sa nu dai peste el😛😛😛

  9. Colturi, iar au stiut drumurile drumul?🙂

    Lady… vesta reflectorizanta, auzi la ea. :))

    Dar daca m-as opri sa-l imbrac, ar trebui sa-l si mangai, poate ca l-as imblanzi si as strica magia intalnirilor intamplatoare. Hmmm!

  10. O zi normala poate fi in realitate o insiruire de lucruri ciudate. Unul dintre marile adevaruri despre care ai scris, pe care l-am simtit si eu zilele trecute: noi nu mai stim sa scriem cu pixul pe hartie.

  11. sunt secvente in ziua ta in care ne regasim…
    sunt ganduri ce au trecut prin mintea noastra dar nu am stiut sa le dam importanta sau culoare asa cum faci tu…
    ai ummanizat o zi ce parea banal de normala
    o noapte linistita iti doresc

  12. uite asa trece viata:"inca un, inca o"
    sigur,ar fi si versiunea:inca unu’,inca una…

  13. sweetdreams, e un exercitiu interesant, sa stii. Poate intr-o zi am sa scriu si o scrisoare, ca pe vremuri, s-o pun in plic, sa-i lipesc timbru… eh!

    Thelma, a fost asa de scurta noaptea mea "normala", noroc ca a venit weekendul.🙂
    Sunt lucruri aparent mici, pe care ne-am obisnuit sa le ignoram cu un ridicat din umeri, dar sunt ale noastre, din orele noastre, care ne compun si care trec.

    m2, inca un u, inca un a… litere pe care le scriem sau care ne scriu ele pe noi.

  14. Superb si incomentabil!!!

  15. ma gandesc la "dimineata aceea" in care ai lasat "patru eprubete de sange la clinica"…
    esti o femeie puternica, de admirat, model. eu nu ma vad la volan: in general, sunt o dezorientata in timp si in spatiu. si…lesin, la vederea sangelui.

  16. Lasa, Silvico, mi se inmoaie si mie picioarele la altele.🙂

    Sangele si masina au fost si ele fobii, dar le-am infrant. Bine, pe cea cu masina numai pe jumatate, iar pe cea cu venele dupa experienta unei serii de perfuzii. Dupa ce m-am obisnuit, incepuse chiar sa-mi placa. :))
    Dar pana acum vreo cinci ani, numai cand auzeam "vene" simteam un fior pe sira spinarii.

  17. Foarte frumos umma, multumesc Si multa sanatate pentru tine de la cel ce ti-o poate da.

  18. Acesta este un test. Comentariul pe care vreau să-l pun aici nu îl încarcă. Îmi spune eroare de încărcare. Şi vreau să văd dacă e ceva în neregulă cu comentariul meu ori e o bubă la calculatorul meu. Hai să vedem!

  19. Bebitu, ai tinut minte am-ul.🙂 Multumesc si eu ca nu l-ai sters cu gumma.

    Elena, sanatate sa fie, mai ales la neuroni, ca ei, saracii, ne sunt atacati din toate partile. Multumesc.

  20. Am observat cu tristeţe că strîngerea la teşcherea a tot mai multe zile, anotipuri, a tot mai mulţi ani mi-a tocit, tot mai mult, sensibilitatea, spiritul de observaţie, capacitatea de a mă uimi, de a vibra. Lumea a devenit, încetişor, pe nesimţite, tot mai vagă, mai ternă, mai banală, mai lipsită de surprize. Mai… "normală". Prima oară am constatat asta cînd cea mare s-a minunat în extaz în faţa unei zile de toamnă pe care eu nici n-o băgasem de seamă. Şi mi-am dat seama că pe ochii mei se aşeza rutina de a trăi, elevul de anul I de liceu oprit inmarmurit în curtea şcolii privind, la fel ca cea mare, ziua de toamnă şi frunzele de viţă sălbatică ruginite într-o beţie de culori şi spunîndu-şi că imaginea aceea trebuie să o ţină minte pentru cînd va fi bătrîn şi nu va mai avea alte bucurii, elevul acela a murit de mult. Fantoma lui, uimindu-se în faţa banalului, mă bîntuie tot mai rar.
    De aceea (dar nu numai) mi-e dragă această adolescentă în bascheţi, pe ochii căreia nu s-a aşezat vălul rutinei de a trăi şi care, cu o generozitate cutremurătoare, ne lasă să privim lumea prin ochii ei vii, făcîndu-mă să mă simt iar puştanul de altă dată.
    Sărut-mîna, umma.

  21. AM. tinut minte, ca de o vreme si eu folosesc cuvinte care raman nerostite iar spatiile dintre ele le umplu cu’tui mama masii,asa ca ne raman cuvintele amintiri.

  22. Regal, sunt INMARMURITA (fara diacritice, se pare ca ele sunt dusmanii blogosferei :)) ). Mi-ai scris prea frumos si nu stiu sa-ti multumesc cum se cuvine.

    Bebitzu, am_intiri, nu? Cam multe nerostite pe la tine prin blog, totusi. Sau cei care umbla la propriu cu capul in nori nu mai au vreme sa si spuna cum e acolo, sus?🙂

  23. Da, absolut normal la tine, ti-ai adaugat si altele la lista ta de "AM..",multumim ca le impartasesti si cu noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s