Despre pacat, despre oameni

 

Ieri am fost rugata de un copil sa-l ajut sa scrie un eseu despre o poezie a lui Arghezi. N-am zis nu, ba chiar m-am bucurat, pentru ca intalnirile cu "bubele" lui, nascatoare de frumuseti noi, m-au fascinat intotdeauna. O poezie, "Adam si Eva", in care un Doamne-Doamne plictisit ii creeaza pe stramosii nostri si-a gasit continuarea in alta, "Pedeapsa." Barbatul lenes si somnoros, plictisit si el, ca si creatorul sau, avea nevoie de un tovaras care sa-l trezeasca. Mai trista decat singuratatea este lipsa posibilitatii de a crea… ce sa fi creat Adam cel trandav si zbanghiu si singur? In doi, insa, se poate, dar mai intai de toate e joaca, e frumusetea si nevinovatia. Cei doi, mai intai frati si prieteni, se iau de mana, se motiveaza unul pe celalalt intru zburdalnicii – doi copii care in joaca lor isi mai zdrelesc genunchii, dar se ridica si alearga mai departe. Mici, sovaitori si, de ce nu, fericiti. Doar ca fericirea nu exista daca nu poti s-o compari cu nefericirea, nu constientizezi stanga, daca nu ai dreapta ca punct de reper. Gradinile sunt minunate doar daca ai cunoscut abruptul colturos. Copilaria vesnica ar fi absurda, te bucuri de anii tineri doar pentru ca undeva, ascunsa, exista frica de imbatranire. Chiar si intr-o relatie, pretuiesti inceputurile frumoase si tragi de ele sa tina cat mai mult, tocmai pentru ca stii ca minunatul intotdeauna se transforma: mai intai in rutina, iar apoi chiar in blestem si suferinta.

 

Copiii insa cresc, devin din ce in ce mai curiosi, iar curiozitatea ii impinge ca din poznasi sa devina vinovati. Curiozitatea copilului care creste este o binecuvantare si totodata un blestem: inhibarea ei ar duce la frustrare, iar satisfacerea ei  la cunoastere, doar ca a cunoaste presupune a vedea si uratul alaturi de frumos. Omul are de ales intre doua nefericiri: aceea de a ramane in ignoranta si aceea ce urmeaza dupa deschiderea cutiei Pandorei – intalnirea cu Raul, socul, constientizarea lui.

 

„Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot / Nu se-aşteptau că Domnul vede tot.” Crezand ca nimeni nu-i vede, nimeni nu-i simte, cu smecherie zambitoare si aproape inocenta, primii oameni, aidoma copiilor, incearca sa-si pacaleasca Parintele si gusta din fructul interzis. Sunt, bineinteles, descoperiti, dar mai au o sansa, aceea de a-si marturisi greseala si de a si-o asuma. Fapta lor ar putea fi iertata, justificata fiind prin curiozitate si pofta. Niciun Dumnezeu nu ne vrea tampiti, daca omului i se deschide o usa, el trebuie sa cerceteze ce se afla dincolo de ea. A cerceta, a incerca sa intelegi… nu, Raul nu e aici. Dar nici Raiul nu mai e. Si daca e ispita, iar omul ii cade prada, poate fi intr-adevar gresit, dar greseala mai are pana sa se transforme in pacat. Greseala este experienta, este poate calea spre invatare. Fapta devine pacat abia atunci cand nimeni nu-si asuma partea lui de vina, ba, mai rau, partasii se invinuiesc unul pe celalalt. „Adam pe Eva lui o a pârât / Eva pe şarpe, care s-a târât. / Nici unul n-a voit s-aleagă, / Să-şi ia asupra-şi vina lui întreagă.”

 

Nu, nu e rau ca omul sa tanjeasca la ceea ce i se interzice. Nu furtul e de condamnat, ci miselia.  Ticalos nu devii cand, manat de foame sau de pofta, intinzi mana si te hranesti, ci atunci cand te lepezi de propria vina si il impovarezi pe altul. Abia atunci Domnul cel intelegator si tolerant devine aspru si neinduplecat, abia atunci dulcele si tihna se indeparteaza, devenind un ideal, o rasplata, si nu un dat. Inocenta se pierde o singura data, dar tu, omule, ai inca liberul arbitru, ai propria constiinta si accesul la cunoastere. Tu, omule, copilule, singur sau impreuna cu semenii tai, vei merge prin furtuna in care se invalmasesc bunele si relele, uratele si frumoasele, si intr-o zi, cine stie, poate vei descoperi drumul care iti zdreleste genunchii din ce in ce mai putin, din ce in ce mai putin, din ce in ce…