Capete de afis

Piesele cu actori mari pe care le vad de cativa ani incoace nu sunt decat terenuri de joaca pentru ei, regizorii imi dau senzatia ca ar fi timorati in fata unei Olga Tudorache, unui Mitica Popescu, in fata unui Hossu, a unui Repan, a unui Marin Moraru, a unei Florina Cercel sau a lui Florin Piersic. Piesele care mizeaza doar pe capetele de afis sunt acte ratate: personalitatea monstrului (sacru, cum altfel, deci si al naibii de mofturos) fie sufoca imaginatia, creativitatea regizorului, fie „garanteaza” succesul si atunci pentru ce sa-ti mai bati capul cu subtilitati? Vine monstrul pe scena, publicul lesina de placere si isi lasa vigilenta sa faca nani. Rosteste monstrul monologul final, sala apauda in picioare minute in sir, cu zambetul ACELA intepenit pe chip. Sovaielile, balbele monstrului sunt iertate pe loc, plictiseala cu care „isi face treaba” e ornata cu trucuri profesionale, debitate mecanic. Spectatorul, la urma urmei, e acolo pentru a-si umple timpul liber cu ceva demn de mentionat asa, in treacat, a doua zi, la birou, deci e dispus sa vada numai ceea ce-i convine. Piesele cu actori mari sunt de obicei niste povesti simple, construite simplu, abordate simplu, pentru ca nu cumva booblicul sa indrazneasca sa se extazieze la altceva (d)in afara marelui, nemaipomenitului actor.

Dar nu, eu nu ma duc la teatru sa vad o poveste, ci un spectacol. Poveste, regie, interpretare, miscare, voci, decoruri, muzica, toate puse impreuna intr-un mod armonios. Nu ma duc la teatru in timpul liber pentru a vedea alti oameni in timpul liber. Nu ma duc la teatru pentru a scrie cronici sau pentru a ma imprieteni cu actorii. Nu ma duc la teatru nici cu aroganta criticului sau a colegului de breasla, nici cu umilinta muritorului care face plecaciuni in fata oricarei firimituri divine. Ma duc la teatru pentru a vedea teatru, nu susanele.
Eu-spectatorul, asadar, e dezamagit. Dar eu-optimistul, ca de fiecare data, improvizeaza zi zice: hei, poate ca ai nimerit tu numai la astfel de piese in ultima vreme, unde ti-ai pus intuitia, huh? Hai ca ma mai duc si maine. Sper sa nu mai vad „ursuleti” (balanganeala aceea de pe un picior pe altul pe care un viitor actor invata s-o evite inca din anul intai de facultate), sper sa nu mai aud hohoho-uri de Mos Craciun din gura unei femei care se doreste a fi fatala, sper sa aplaud la sfarsit nu doar convingator, ci si convinsa ca am ce. Un spectacol.

9 responses to “Capete de afis

  1. Se pare ca nici „monstrii” sacri, nici scriitura si nici macar talentul nu pot garanta Spectacolul. E nevoie de mai mult. Uneori suflet – am vazut Un tramvai numit dorinta pus in scena de trupa de teatru din Bacau… nu a avut nevoie de niciun monstru…

  2. Si mie imi place trupa din Bacau, am vazut „Requiem” recent.🙂
    Si vad cu placere spectacole facute de si cu tineri. Prospetimea si bucuria de a fi pe scandura versus harseala si plictisul „monstrilor” care vin la serviciu si atat.

  3. „monstrii de afis”. de fapt, ei au mai multe capete. merge si „capete de afis”😛

  4. Ce bine le-ai mai punctat pe toate! Am zambit in mod special, aici: „hohoho-uri de Mos Craciun din gura unei femei care se doreste a fi fatala”.

  5. Esc, deci sunt ontopic si pe insemnarea ta: monstrii din afis, hraniti cu aplauze. Si dupa ce le-au crescut (sau le-am crescut) atatea capete, cum sa mai poata gandi cu toate? :))

    Silvia, am si exagerat putin. Il iubesc pe „monstrul” Mircea Diaconu, iar Malaele m-a dezamagit doar o data, intr-o parodie de comedia del’arte.🙂

  6. intotdeauna am spus ca un actor isi da adevarata masura a talentului pe scena. nu pe ecran, unde e ajutat de zeci de artificii, mici dar eficiente. scena e o provocare si -in acelasi timp- o incercare. pentru ca devine martor, nu numai al talentului, ci si al omenescului. aici se vad mai usor si oboselile si lehamitea si bolile.

    cunosc gustul dezamgirii despre care vorbesti. el vine intotdeauna cu alt gust, al culpabilitatii. pentru ca eu, spectatorul, am niste „asteptari” de la el, „actorul”, uitind adesea ca si el e om.
    dar trece, stii? pentru ca vin alte spectacole si el va avea sansa sa ma bucure. si sa ma surprinda din nou.
    de aceea il iert. mereu.

  7. Daca m-as supara pe el pentru ca e om, l-as putea ierta dupa aceea.🙂
    Deranjante sunt de fapt compromisurile pe care le face o echipa intreaga de dragul sau in numele unui „monstru” care nu mai are nimic de spus, nimic de dovedit, pentru care rolul nu mai reprezinta o provocare si atunci isi permite sa joace prost. Sau, chiar daca joaca bine, in jurul lui nu e un spectacol, ci un gol menit sa-l scoata pe el in evidenta.

    Poate delasarea, compromisul mizeaza tocmai pe iertarea de care vorbesti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s