Interviul (g)ummi(p)lastic din Contrafort

Intalnirea cu Alexandru a fost o alta intamplare frumoasa a acestei veri. Din vorba in vorba, la inceput in joaca, s-a nascut un interviu despre lumea in curand inlocuitoare, cea clickaita de milioane de degete, pe milioane de tastaturi. Raspunsul la prima intrebare e mai curand o culegere de fragmente din cele doua bloguri ale mele. Alexandru le-a cules, iar eu doar le-am pus cap la cap. Si apoi a venit alta intrebare, alta intrebare, iar raspunsurile la ele s-au transformat intr-un joc interesant pentru mine, care sunt obisnuita sa iau interviuri, nu sa dau. Si uite-asa am devenit noi doi echipa lunii iulie. Interviul a aparut in revista Contrafort, cea mai importanta revista de cultura din Republica Moldova. Ma onoreaza prezenta acolo si ma bucura faptul ca in paginile revistei m-am intalnit cu o alta cunostinta de pe weblog, Silvia Caloianu, una dintre bloggeritele-scriitoare dragi mie.  In curand va aparea si varianta electronica a numarului din iulie, poate chiar saptamana aceasta.
Inainte de a publica interviul, trebuie sa spun cateva cuvinte despre Alexandru Buruiana. El face parte din valul de scriitori tineri din Moldova, a castigat acum cativa ani Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, pe vremea cand scria poezie. Acum scrie teatru. Ii tin pumnii pentru concursul la care s-a inscris si, cu voia lui, intr-o zi voi pune aici una din piesele sale.
 
 
*
 
“Într-o zi mă voi lăsa de ronţăit unghii. Atunci poate că îmi vor plăcea napolitanele şi talk-show-rile. Atunci poate voi învăţa să puţin… Mă numesc Ummagumma şi fac cu mâna vrabiilor. Am două balcoane, unul spre vest, altul spre nord … Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura… îţi povestesc, dizolvându-i pe ceilalţi în segmente, în mine, în blegi apropouri, sunt toată un ghem de semne mnemonice, rostogolindu-se, deviind… nu puteam singură, din egoism mă adresam ţie, oho, dacă m-ai fi putut auzi, dar erai eroul ştiut doar de mine, habar n-aveai ce voi hotărî să faci mâine… Şi nici măcar nu încerc să-mi închipui cum am murit eu în tine.”

Ummagumma

http://ummagumma.weblog.ro
http://umma-gumma.blogspot.com

IDENTITATE ONLINE

Alexandru Buruiană: Ummagumma, faci parte din miile de bloggeri români care şi-au găsit un loc în lumea virtuală a internetului. De unde această tendinţă sau care crezi tu că sunt motivaţiile pentru crearea şi scrierea unui blog personal?

Umma: Am încercat, în câteva însemnări, să-mi explic în primul rând mie de ce scriu un blog sau, mai bine spus, de unde vine nevoia asta de a te spune pe tine, de a te turna în ochi şi minţi străine. Când am început să scriu pe weblog, în unul dintre primele texte ziceam cam asa: "Exhibiţionism. Jurnal pe care ştii că ţi-l poate citi oricine. Poţi să fii sincer până la capăt? Neeeee. Dar poate nici nu e ăsta scopul care-l mâna-n luptă pe mai tânărul sau pe mai puţin tânărul plasator de cuvinte. Sau poate o jumatate de om (cealaltă jumătate se zbate să rămână virtuală…) omenească şi uneori bleagă, pe care încearcă să şi-o apere scri-i-to-rul de posturi / articole, moare de curiozitatea de a şti cum o percep ceilalţi. Şi de-aia se expune, şi de-aia uită uneori să se ascundă după figuri de stil sau glumiţe, şi de-aia poate şi eu… Ba nu. Eu sunt aici pentru nişte prieteni, recunosc. Îmi exhib stările şi prin alte părţi, iar aici încă nu mă simt acasă. Dimpotrivă, simt că trădez ceva.”
Astăzi blogurile sunt trendy, dar ieri erau scorburi. Ceilalţi bloggeri? Ce aş fi avut de împărţit cu ei la început, ce ar fi avut de împărţit cu mine? Bloggingul nu era atunci un fenomen, din punctul meu de vedere, mi se părea că descoperisem locul ideal în care să fiu aşa cum îmi plăcea: înconjurată de oameni, totuşi atât de singură. Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mai toţi cei care au acces la internet au şi blog, serviciile de blogging se dezvoltă rapid, se fac bani din asta şi au apărut deja companii care angajează bloggeri, oameni care ştiu să scrie, sa deseneze, să traducă, să facă fotografii si asa mai departe. Termenul “blogosfera” e deja consacrat şi am ajuns să-l folosim si noi, cei care ne-am distrat la inceput pe seama lui. Peste un timp ni se va părea normal ca, atunci cand intrebăm pe cineva unde lucrează, să primim următorul raspuns: “Aaaa, sunt blogger la firma X.”
În ceea ce mă priveşte, întrucât eu am rămas încă fidelă conceptului de blog personal, neasociat ideii de afacere, ci de aventură a minţii, am să spun că probabil blogul e o sumă a mea, a tuturor acelor chipuri de dincolo de masca socială. Unii vor comunicare, alţii limpezire, unii vor să-şi găsească marea iubire sau doar un one night stand, alţii vor să se descarce. Bănuiesc că eu nu vreau decât să mă adun. De ce în ochii lumii? Pentru că faptul că ştii că ai cititori te obligă să fii coerent, să cauţi să exprimi ceva-urile proprii într-un fel "citibil" pentru un grup, unul restrâns, ce-i drept. Aşteptările lor ajută consecvenţei tale. Că blogul chiar e un experiment? Da. Dar un experiment cu mine însămi, să văd cât de mult pot să spun despre mine fără să spun de fapt nimic despre mine. Suntem de fapt atât de puţin din ce se vede când ne arătăm în carne şi oase.

A.B: Prin urmare ne luăm un pseudonim, de exemplu Umma Gumma, şi stăm cuminţi fără pretenţii între “pereţii” blogului nostru în ciuda faptului că la un moment dat cineva ne spune că scriem bine şi că ar trebui să edităm cărţi cu tot ce scriem pe blog? Sau poate, fără să ştiu, în realitate, Ummagumma e una dintre acele scriitoare care mor de curiozitatea de a şti cum le percep ceilalţi?

Umma: Prin urmare ne luăm un pseudonim, dar nu stăm prea cuminţi. Putem să ne creăm un regulament propriu, care să servească scopurilor proprii. Fără pretenţii? Nu chiar. Dacă scrii fără pretenţii, nu-ti faci textele publice, cine pretinde altceva e ipocrit. Scriitorul de cărţi sau de editoriale are în plus faţă de un blogger dorinţa de a vinde, de a trăi din asta. Dacă îşi face blog şi îşi foloseşte numele propriu, tot ăsta e scopul până la urmă, sporirea popularităţii. Orice cititor nou e bun, e un potenţial cumpărător. Dar un blogger care alege anonimatul şi scrie despre el fără a da nume şi date, ci apelând doar la întâmplări interioare (sau hai să spunem rezonanţe ale întâmplărilor exterioare în lăuntrul său), îşi permite un alt fel de egoism. Publicul oricum e restrâns, iar cei care rămân sunt şi mai puţini. Ştii cine rămâne, nu? Rămân cei compatibili nu cu tine, ci cu scrisul tău. Adică foarte, foarte puţini. Dar tocmai ei sunt, la Umma Ummei, cei care contează in contextul “pretenţiilor” unui autor de blog.

A.B: Îmi aminteşti de Viaţa pe un peron de Octavian Paler. Mergând pe aceeastă idee, eu văd blogul ca pe o gară prin care trec tot soiul de necunoscuţi cu viziuni şi ocupaţii diferite. Unii dintre ei te-au citit şi au plecat, uitând imediat de tine. Rămân doar cei, cum zici tu, compatibili cu scrisul tău. Conversaţi, comentaţi, te familiarizezi cu felul lor de a gândi. În acest mod, nu crezi că s-ar putea involuntar să te potriveşti lor, să deviezi treptat de la propria ta identitate de teamă să nu-i dezamăgeşti, să nu-i pierzi?

Umma: Ooo, ba da. Şi în virtual se fac compromisuri. Când începi să scrii despre tine, pentru tine, eşti exact ceea ce-ţi trece prin cap. Ce-ţi trece prin cap nu e asociat decât cu nick-ul tău, în spatele căruia numai tu ştii ce se află. Dar omul e animal social, nu se poate abţine să nu îşi împartă cu realii lui bucăţica de virtual. Pe de altă parte, curiozitatea ne împinge să scormonim dincolo de ce spune textul unui necunoscut. Ne facem cunoştinţe noi, care ne pot deveni prieteni sau inamici. Ne aducem prietenii vechi în casa noastră construită din vorbe şi stări, le deschidem noi uşa pe care nu ar avea cum s-o deschidă singuri, pentru că nu ştiu unde e clanţa. Am avut momente când am crezut că e o greşeală să amestec realul cu virtualul, dar şi alte momente, în care m-am bucurat că am făcut-o. Cu un necunoscut vorbesc lejer, nimic din ce aş spune nu l-ar răni şi nu l-ar înrăi. Când însă e vorba despre un prieten sau despre un om pe care am început să-l cunosc cumva, vorbele nu mai vin atât de uşor, mă gândesc că le-ar putea interpreta greşit. Sau, cine ştie, poate că le-ar interpreta corect, ceea ce e la fel de periculos în economia unei relaţii, de orice natură ar fi ea. Mi s-a întâmplat şi mie să mă trezesc ca după unele texte "de bine" să vină un amic şi să-mi spună bucuros că s-a recunoscut acolo. Dar acestea sunt cazuri fericite, pentru că dincolo de fâstâceala momentului în care nu ştii dacă să-i spui sau nu că de fapt aveai pe altcineva în minte, nu e nimic care să pună frâne relaţiei respective. S-a întâmplat însă şi să mă pomenesc cu oameni furioşi, care să-mi reproşeze că am făcut referiri la ei în alte texte, mai puţin "amabile". Şi nimic nu-i mai neplăcut pentru un creator (fie el şi numai scriitor de blog) decât să fie pus în situaţia de a explica ce a vrut să spună. Deci da, există şi situaţii când, din delicateţe sau doar politeţe, mă abat de la drumul pe care îl aveam în minte la începutul scrierii unui text. Uneori e frustrant, dar asta e doar o altă diferenţă inevitabilă între mine, bloggerul, şi mine-le celălalt, de posibil scriitor-şi-atât.
Întrebarea ta conţine şi ideea de "pierdere" a unui om, simplu cititor sau prieten. Păi nici aici nu-i altfel decât în viaţă, pierzi un om atunci când îl dezamăgeşti iremediabil, nu? Şi, ca să rămânem în zona blogurilor (deşi tentaţia de a ieşi din ea e uriaşă), am să spun că sunt unii bloggeri care se descoperă treptat pe ei inşişi şi reuşesc sa-şi surprindă mereu cititorii cu ceva nou, nebănuit. Alţii sunt egali cu ei insişi şi cu propriile însemnări, iar vizitele în blogurile lor seamănă cu o placută întoarcere acasă. Alţii însă îşi dau măsura talentului la început, poate chiar în prima însemnare. Oricât ai aştepta, oricât de răbdător şi tolerant ai fi, îţi va părea rău când vei vedea că niciunul din textele respectivului nu se va mai ridica la nivelul primului. Şi atunci ori pleci, ori îl treci şi pe el în folderul cu "cei mulţi" şi-l mai vizitezi doar din întâmplare, ca să-ţi umpli timpul. Pierzi un cititor atunci când îi creezi un sistem de aşteptări în întâmpinarea cărora nu poţi ieşi cu textele tale următoare. Pentru că, fatalitate, şi tu eşti tot om, nu zeu, deci inegal şi inconstant.
“Pierderea” asta nu se petrece însă mereu din vina autorului. Sunt, de exemplu, cititori care vor sa treacă dincolo de virtual, dincolo de ce vrei sau poţi tu să le oferi, iar daca le refuzi realul, renunţă şi la virtual.

A.B: Înţeleg că există totuşi acea sensibilitate la numărul de vizitatori şi la comentariile de pe blog. Dragă Umma, să revenim la literatură. Aduci pe blog fragmente din tine, de regulă postezi cu toată sinceritatea intimităţi ştiute şi trăite doar de tine, expuneri care trădează o persoană cu-n talent scriitoricesc indubitabil. Dincolo de celebra şi suspicioasa afirmaţie „scriu doar pentru mine însămi”, dincolo de anonimat, de verificarea propriilor idei prin expunerea lor pe blog, la ce bun acest inepuizabil exhibiţionism în faţa unor necunoscuţi? Să te laşi în permanenţă comentată, lăudată, admonestată de nişte indivizi în inteligenţa cărora ar trebui să ai încredere? Nu e mai simplu să scrii un roman, să-l semnezi Ummagumma, şi să-l editezi, ca eventual să te laşi comentată, lăudată etc. de profesionişti în ale literaturii?

Umma: Blogul e o joacă. E simplu să-l construieşti… nici să-l închizi nu e foarte greu, în ciuda faptului că poate te-ai legat de nişte omuleţi şi ţi-ai creat nişte deprinderi pentru cafeaua de dimineaţă sau pentru timpul acela, numai al tău, de dinainte de culcare. “Meşterul Manole – bloggerul” nu jertfeşte şi nu se jertfeşte pe altarul blogului. Dacă ai însă pretenţia că faci literatură, nu-ţi mai permiţi să-ţi laşi scrisul să-ţi fie doar hobby, el devine un mod de viaţă. Pe de altă parte, demersul literar nu presupune numai scris, ci şi alergătură multă, nervi, drumuri la edituri, aşteptări. Scriitorul devine om de afaceri. Omul de afaceri nu e blând, nu are cum. Nu-şi permite să rămână artist decât dacă e masochist şi-i place să pedaleze în gol şi să dea vina pe morile de vânt. Sunt două lucruri care se bat cap în cap, sintagma “artist pragmatic” e al naibii de oximoronică, cel puţin pentru mine, care sunt femeie, să nu uităm. Probabil că dacă ar fi venit cineva, atunci când aveam 17-18 ani şi nu-mi închipuiam viaţa mea fără scris, şi mi-ar fi spus: “tu scrie, Ummo, că de restul mă ocup eu”, acum aş fi avut câteva cărţi publicate. Poate că acesta e motivul pentru care sunt mai mulţi bărbaţi care răzbesc în lumea artelor, ei sunt mai dornici să încerce să împace caprele cu verzele şi, în plus, mai toţi au în spatele lor sau alături de ei câte o femeie care-i ţine să nu cadă. Iar femeile… femeile care nu-şi propun să fie bărbate ori rămân personaje în literatura scrisă de bărbaţi, ori devin Ane jertfite, zidite în numele idealurilor vreunui Manole ambiţios. Sau îşi fac blog… hahaha.

A.B: Păi tot mai mulţi scriitori îşi fac blog. Cum vezi tu această nouă comunicare a scriitorului cu cititorii săi? Dacă pe timpuri scriitorul era considerat un alchimist al cuvântului, o persoană ceva mai discretă, azi scriitorul-bloggerul scrie jurnale direct online, îşi divulgă lecturile la rubrica “ce mai citesc”, mulţi dintre ei îşi structurează viitoarea “carte” în faţa tuturor celor care nu se obosesc să le viziteze “casa” meşterită. Nu ţi se pare că în acest mod se pierde interesul pentru autorii respectivi, sau, şi mai rău, după toate astea ţi se rupe în general de literatură, de scriitori, de ş.a.m.d.? Ori, dimpotrivă, prin asemenea “tertipuri şi mecanisme” literatura devine mai popularizată?

Umma: Păi hai să ne gândim. În trecut erau puţini cei care aveau acces la educaţie, mersul la şcoală era un privilegiu, iar, dintre ei, şi mai puţini erau dăruiţi cu talent. Câţiva scriitori, câţiva artişti plastici, câţiva muzicieni… Nu era greu să devină cunoscuţi. Dacă vorbeai de elite, aveai în minte o mână de oameni. Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel, cultura generală e aproape la îndemâna tuturor, la fel şi mijloacele de exprimare. Pe lângă cei cu şcoală, există extrem de mulţi autodidacţi, iar acest lucru are şi avantaje, şi dezavantaje. Pe de o parte, e un câştig faptul că cei care altădată nu ar fi avut şansa unui public au acum posibilitatea să arate ce pot. Dar, pe de altă parte, educaţia asta făcută nu în şcoli, ci pe internet, la televizor, în grupul de prieteni sau pur şi simplu pe stradă este înşelătoare. Mă uit în jur, toate fetiţele vor să devină cântăreţe sau dansatoare. Trupele apar ca ciupercile după ploaie, e un amalgam de prost gust care, din păcate, devine model. Sau arta vizuală… câţi "artişti" nu bântuie pe internet, singurul lor merit fiind acela că s-au jucat puţin în photoshop? Chiar galeriile de artă au fost invadate de neaveniţi şi, ceea ce e mai rău, aceşti falşi artişti au de multe ori parte de cronici favorabile. De ce? Pentru că şi criticii de artă trebuie să trăiască. Poţi să-i condamni că se prostituează? Doar dacă eşti ipocrit. Necazul, unul cu care trebuie să ne învăţăm să convieţuim, este că cei foarte tineri nu mai au cum să discearnă între calitate şi non-calitate. E un paradox aici, cenzura înseamnă dictatură, ea se opune democraţiei, dar lipsa cenzurii duce până la urmă la o dictatură a mediocrităţii şi imposturii. Economia de piaţă încurajează, din păcate, pe acel "nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie", ca justificare şi încurajare a Marii Hărpăieli, care se numeşte consumerism.
Întorcându-ne la bloguri, hai să ne uităm puţin în jur, să mergem din link în link. Vom găsi multe bloguri scrise frumos, multe dintre ele cu pretenţia că fac literatură. Şi unele chiar fac. O mare parte dintre bloggerii ăştia, însă, sunt ca nişte diamante neşlefuite, au condei, dar cultura lor haotică (uneori împreună cu graba şi/sau suficienţa) îi împiedică să scrie ceva cu adevarat valoros. Alţii sunt prea şlefuiţi, dar le lipseşte scânteia. Comentariile favorabile sunt şi ele înşelătoare, un "voaaai, ce bine scrii!" poate să vină din partea unuia care e la fel de extaziat şi în faţa ultimei manele apărute pe piaţă. Dar autoamăgirea e cea mai dulce şi cea mai ieftină hrană, nu? O altă problemă ar fi că mai toţi sunt preocupaţi să producă literatură, nu să consume, dar ăsta e deja un alt subiect.
Scriitorii care îşi fac blog? Te referi, probabil, la scriitorii deja cunoscuţi, nu la aspiranţii la faimă. Nu mi se pare anormal să-şi facă bloguri, pentru că oamenii ăştia sunt bolnavi. Bolnavi de scris. Scrisul e viciul lor. Că au sute de cititori pe zi sau unul singur? Ce contează? Mai sunt şi cei care se folosesc în mod deliberat de blog şi adoptă diferite strategii pentru a-şi spori şi a-şi uimi publicul. Unii stau de vorbă cu cititorii, făcându-i să se simtă importanţi sau, dimpotrivă, călcându-i în picioare, alţii rămân în turnul lor de fildeş, publică doar însemnarea şi nu răspund la comentarii, lăsându-i pe cititori să se certe între ei. Unii îşi pun măşti fioroase, de hiene, alţii măşti blânde, de căprioare. Unii îşi fabrică diferite identităţi pentru a-şi testa puterea de convingere şi capacitatea de a intra în pielea diverselor personaje, alţii sunt ei înşişi, considerând că propriul personaj, cel real, are destule resurse pentru a-şi menţine publicul curios. Dacă se pierde sau nu interesul pentru autorii respectivi depinde doar de ei, de harul lor, de "tertipurile" alese şi, evident, de publicul ţintă. Eşecul unei strategii nu înseamnă neapărat împuţinarea cititorilor, ci şi alterarea lor: scrii pentru o categorie şi te trezeşti adulat de alta. E tot succes la public, dar unul care nu-l bucură absolut deloc pe scriitorul onest cu el însuşi.

A.B: Scrii undeva: “Să ne închipuim că am fost cu adevărat, nu e nevoie de altare. Vocile se ridică din caldarâm (iată un cuvânt care mă face fericită) şi nu ne trebuie tavane, ecoul n-are decât să urce gol şi să se piardă unde îi e lui destinat.” Deci, putem vorbi, deja, despre o generaţie online, onlooker, hot dog, literaturobloggosferică, digitală, despre o generaţie fară generaţie, fără altare, fără tavane?

Umma: Da, o generaţie fără generaţie, o generaţie universală, o lume unde chipurile, intenţiile, crizele, vârstele se dizolvă. Nu mi-aş fi închipuit acum câţiva ani că pot comunica la fel de bine cu un copil de cincisprezece ani şi cu un adult de peste cincizeci. Ba, mai mult, nu aş fi crezut că mă pot împrieteni cu ei, prietenia asta presupunând şi ieşirea din virtual. Stările noastre devin fenomene ale naturii, suntem nişte supereroi, nişte supermuritori.

A.B: „Sunt o minciună, o împotrivire şi-un hohot… la Umma Ummei, totul e o scorneală, e fum, nu se poate pipăi, deci nu se poate fura…” Şi totuşi, cine e Umma Gumma? De ce Umma Gumma?

Umma: Evident, asta e întrebarea la care mi-e cel mai greu să răspund. De ce Ummagumma? Poate pentru că uneori simt că cel mai bine mă identific cu o onomatopee, ea nu spune, ci exprimă. Aşa, doar existând, doar rostogolindu-se, nu pentru că şi-ar propune, ci pentru că ăsta e rostul ei. "Ummagumma" e cel mai experimental album Pink Floyd, trupa mea de suflet şi de minte. O colecţie de sunete, o colecţie de stări, de frânturi. E un album dublu, un disc live, iar celălalt imprimat în studio: impuls, primitivism, alături de raţiune şi meşteşug. Coperta albumului e şi ea importantă în context: sunt acolo nişte ferestre care se deschid unele în altele, cu patru personaje care fac schimb de locuri, deşi poziţia rămâne în general aceeaşi. Tablou în tablou în tablou în tablou… poveşti în poveşti în poveşti în po… Ummagumma, deşi, argotic, denumeşte raportul sexual, nu are sex şi nu are direcţie. În latină se pare că denumeşte o specie de fluturi, iar in limba rusă (asta o ştiu de la tine), “um” inseamna minte, spirit. Dacă rupi numele în două, cuvintele işi opun din nou înţelesurile: Umma e feminin şi oarecum docil, Gumma e şmecher şi neîmblânzit. Bine, aşa le "aud" eu. Într-o zi de leneveală m-am jucat pe Google şi am aflat că există şi o planetă cu numele Umma, iar locuitorii ei, ummiţii, sunt înţelepţi, chiar dacă sunt blonzi. Haha… o fi ştiind Google-ul ăsta ceva. Dincolo de umma, de gumma şi de ummagumma, e un om normal, aşa cred. O femeie.

A.B: Dragă Umma, îţi mulţumesc mult pentru interviu.

Umma: Şi eu iţi mulţumesc, Alexandru, pentru că m-ai provocat, pentru că m-ai tras de mânecă şi de cuvinte.

Iulie 2007

78 responses to “Interviul (g)ummi(p)lastic din Contrafort

  1. Felicitari pentru interviu, draga mea.

    M-am regasit suta la suta in citeva din cuvintele tale:
    " … un experiment cu mine însămi, să văd cât de mult pot să spun despre mine fără să spun de fapt nimic despre mine. Suntem de fapt atât de puţin din ce se vede când ne arătăm în carne şi oase"

    Ma mai intorc eu la insemnarea asta. Desi stiam despre interviu si citisem deja citeva din gindurile ce le-ai asternut acolo, sint prea emotionata ca sa scriu mai mult.

  2. omul, animal social..relevant relevant desi

  3. am citit pana la sfarsit🙂

    stiam eu de ce iti spun mai usor gumma decat umma🙂

  4. Multumesc pentru ca ai parasit presuletul, Lali. Si pentru vorbe iti multumesc, si pentru stele, dar mai ales pentru tine.🙂

  5. Desi-urile sunt citibile cu ochiul din frunte, Viciule. Sau din ceafa, dupa caz.🙂

    Perm, esti un erou daca ai reusit.
    Da. Dar mie imi place mai mult cand pot sa fiu umma.🙂

  6. Satra mea tembela si draga… :))

  7. lali draga, eu tembel si permaa??

  8. :)))
    Perma… aaaa… escavator in permastraturi.

  9. da voi nu dormiti la ora asta?! Ia hai la culcare cu totii!

  10. umma, in deplasare esti umma :))

    sa stii ca nu port nicio vina pentru ca am citit pana la sfrasit😛 autoarea tre pusa la wanted apoi pus ain lanturi si legata cu sarma de "desi"uri :))

    aferentuleee repede sari sa furi titluri :))

    tembelodragilor

  11. Alexandru…🙂 E ora la care abia ne facem frumosi sa iesim pe stradute, bloggerul nu doarme, nu, el vegheaza. Trebuie sa-ti faci si tu blog, sa scapi de obiceiurile astea mic burgheze. Auzi la el, somn.🙂

  12. ps

    viciosu fura titluri (eu am muncit mai mu;lt ca tine pt titlul ala dA? :))) ) si omenoasa imi fura citatele si trairile, iar gummoasa ideile.

    clar tigani. am zis !!!😛

  13. mi-a placut enorm…umma in japoneza e cal…n-am mai citit demult un interviu cu atata subtex.bravo!

  14. Perm, io nu fur, domnule, nimic, doar imi dau drumul pe canalele comunicante, ca pe tobogan. Vrrrrrr! Dar pana si kaprele se mai intalnesc pe aceeasi podisca. :))

    In LANTURI ai zis? Ce ontopic esti!🙂

  15. Tanya, cal? Asa se explica trop-trop-urile.🙂
    Multumesc.

  16. sa stii ca e…galopurile st frumoase cind le simti din sa si nu privind in urma calaretilor.ai urcat bine si galopezi sublim…te salut din japonia si te voi mai urmari,sper sa si ne cunoastep…poate iesim la trap…

  17. nu inteleg care-i treaba cu titlurile!!!

  18. Ba eu iti multumesc tie. Las` ca stii tu de ce. Umm de suflet care-mi esti.

    Da da, tigana mi-s. Fur tot de la satra mea. Pentru satra mea. Clar?

    Dragotemebelilor!!!

  19. Yoku irasshamashita, Tanya. Si konban wa (ca e seara aici). Traiasca Google! :)) Trop!

    Alexandru, e vorba de titlurile de noblete "drag" si tembel", e batalie mare pe ele. :))
    Niste securisti toti, iti zic sincer. :))

  20. Lali, bine ca recunosti tu ca furi. Recunoscatoare, ce mai incolo-ncoace? :))

  21. Esti o pretioasa, draga ummagumma!
    Sunt in totalitate de acord cu ce-ai zis tu in interviu.

  22. asa-i?! e pretioasa!

  23. Adica umblu cu pretiozitati, nu? Bineeee!
    😀

  24. Nuuuuuuuuu aia, aialalta. :))

  25. ba si aia si ailalta si cealalta si si…

  26. umma. definitely umma. poate altii prefera sa vada doar gumma din tine, dar TU… Tu esti Umma. sau cel putin eu asa te vad :))))

  27. Tu, Alexandrule, sa nu mai spui niciodata ca esti intrus pe blogul meu, bine?🙂 Niciodata. Tu esti cel care te-ai implicat mult in aparitia acestui interviu in revista, te-ai luptat cu prejudecatile unora si altora si acum te simt putin necajit ca in loc sa vorbim despre interviu, batem campii.

    Stii cum e? Cativa oameni care se citesc unii pe altii de mai mult timp isi dezvolta un jargon, la fel ca elevii din aceeasi clasa sau ca prietenii din fata blocului. Inside jokes, apropouri la lucruri deja discutate si paradiscutate. Tocmai asta e farmecul, ca nu suntem niste nick-uri, suntem oameni. Nu ramanem reci, renuntam la obiectivitate in favoarea caldurii. Dar asta doar la comentarii, dupa cum vezi.

    Si intre noi doi a fost apropoul la diacritice si la securisti. Stiu ca pentru cine intra prima data aici asta poate parea suparator, adica ce? V-ati facut o gasca si vorbiti cifrat? Get a (chat-)room, eeee! :))

    Si mai e ceva: mie nu-mi prea place sa vorbesc despre insemnari (ale mele sau ale altuia), sa le judec, omul care le-a scris a pus acolo convingerile lui, trairile lui, cine sunt eu sa vin si sa spun ca ceea ce simte sau crede el e fals si ca eu stiu mai bine? De aceea "deturnez", caut, adica, portite in insemnarea respectiva, a altuia, spre alte carari, tangente sau paralele, care sa nasca alte idei.

    Deci nu intrus, prieten. O cafea, o tigara, vorbe in noapte…🙂

  28. cultul "mainii care se misca" se dezvolta vertiginos in blogosfera :)))))))))))))))

  29. Ummule, chiar nu mai am nimic de adaugat la insemnarea asta. Comentariile sunt de prisos.
    Multam. E perfect asa. }{

  30. uimirea si bucuria mea a fost atat de mare, sa aflu de ummagumma in Contrafort – si inca nu stiam ca e asa: "nedezvirtualizata" -, incat…se stie cum am tipat pe blogul meu!🙂

    nu stiu de ce acum ma simt somnoroasa si nu mai pot spune nimic, daca tot nu am vazut, noaptea trecuta, ce se face pe aici!

  31. (Re)cunosc ca sint o (re)cunoscatoare (re)cunoscuta printre (re)cunostintele mele:)

    Acum, mai in gluma, mai in serios, sa revenim la "lanturi", adica la ideea de blog si ceea ce implica el, dincolo de scris.
    Noi ne consideram o "satra", noi, cei care ne citim mult, de multa vreme, (ne) comentam, glumim, (com)patimim. Oare ne-am ales pentru ca ne asemanam sau ne asemanam pentru ca ne-am ales?

  32. Arpeges, comentariile sunt si in "nespuse". Multumesc ca ai facut drumul din pub pana haaat, tocmai pe weblog.🙂

    Silvico, inventatoare de cuvinte ce-mi esti… nedezvirtualizata :)) ce-mi place!
    "alergica la fericire", huh?🙂

  33. felicitari! incantata sa citesc interviul! cu drag, te imbratisez.

  34. Eu cred ca un blog personal se cladeste in timp. Si nu o faci singur, ci impreuna cu cei care te citesc. De aceea, comentariile sint importante. Vorbesc acum din perspectiva blogului meu.
    Imi place sa am comentarii. Pentru mine, asta inseamna ca, prin rostire, am trezit ceva, am zgindarit altceva. Pe la inceputuri, acum vreun an si jumatate, ma necajeam tare cind nu aveam comentarii. Dar, incet-incet, mi-am dat seama ca problema asta a comentariilor, e un cutit cu doua taisuri (cel putin doua, citeodata trei)
    Abia cind am inceput eu insami sa las comentarii, am inteles ce inseamna asta. Eu citesc citeva bloguri. Intre cele citite, mi-am format "satra". Sint vreo trei-patru, nu mai multe. Satra s-a format pe afinitati si compatibilitate. Ei bine, acolo las mai mereu comentarii. Unele sint la subiect, altele nu. Mi se intimpla citeodata sa nu stiu ce sa spun. E cite o insemnare frumoasa, rotunda, pai comentariul meu ar fi in plus. Mai sint si insemnari scrise la misto si iar nu stiu ce sa spun. Sau citeodata nu inteleg. Atunci salut, pur si simplu, sau folosesc un termen de argou (cuvinte care doar pentru noi inseamna ceva, folosite cine stie cum prin cite o insemnare)
    In celelalte bloguri pe care le citesc, tot putine, nu las defel comentarii.Dar le citesc pentru ca imi plac. Gasesc intrebari sau raspunsuri care ma framinta. Imi place cum se scrie si/sau ce se scrie acolo. Dar nu las comentarii.
    Nu prea stiu de ce, poate e timiditate, poate mi-e suficienta lectura textului, poate simt ca nu doreste comentarii.
    Abia asa am inteles eu ce-i cu comentariile. Si nu m-am mai necajit ca, desi pagina mea e accesata de o suta, de doua sau de trei sute de ori pe zi, destul de putini sint cei care lasa comentarii. Raspunsul l-am avut abia cind am devenit si eu cititor de bloguri.

    Ar fi multe de spus aici, dar risc sa ma abat de la subiect si sa construiesc lanturi de rationamente care sa depaseasca, totusi, spatiul ingust al unui comentariu.

    Hehe, atita m-am straduit sa ma pastrez on topic, incit nu m-am lasat pina n-am zis "lant"
    Asadar, orice ati zice, io mi-s on, clar?🙂
    Astept o felie de pepene.
    Galben, multumesc.
    🙂

  35. Intrebare intrebatoare? Ce-a fost prima data, oul sau gaina?
    Da’, mai conteaza? Important e ca ne-am asemanat asemanandu-ne, si ne-am ales alegandu-ne si ne place sa ne jucam impreuna.🙂

  36. Sotron si elasticul, umma. eram buna la sarituri. si acum mai sunt.

  37. Umma si lali au spus tot ce as fi vrut sa spun si eu despre un blog. Acelasi lucru l-am simtit si eu asupra comentariilor si asupra celor ce-mi citesc blogul. Se infiripa anumite afinitati intre blogheri si ajungem, pana la urma, sa citim doar acolo unde ne face placere.
    Alexandru, nu trebuie sa-ti fie teama ca jignesti pe cineva cu insemnarile sau comentariile tale. Tocmai asta-i placerea unui blog. Sa scrii ceea ce-ti place si sa te citesca cel ce te place. Cel ce gandeste asemeni tie nu se simte jignit de gandurile tale si invers.

  38. Multumesc, Alma.🙂

    Lali, tocmai ai executat nu o deturnare, ci o ramificare cu dublu surub. Si niciun pas saltat la aterizare. :)) Meriti un pepene intreg, nu o felie.

    Alexandru a fost mai interesat, in interviu, de relatia blogger-scriitor. Lumea scriitorilor e lumea pe care o cunoaste si in care ii place sa traiasca. Despre bloggereala-si-atat ar fi fost mult mai multe de spus, s-ar fi terminat paginile revistei inainte sa ajungem noi la jumatate.🙂

    Despre comentarii… ai dreptate, sunt insemnari care parca se cer intregite de comentarii, in care autorii lasa mai multe usi deschise si e chiar pacat sa nu intri, dar sunt si altele pe care eu una simt ca le-as strica daca mi-as da cu parerea. Sau sunt subiecte despre care nu pot sa vorbesc, din motive personale. Sau subiecte care nu-mi plac, care-mi activeaza niste stari pe care nu le iubesc. Sau insemnari prea personale, care se cer doar citite, nu si comentate. Sau… sau… si tot asa. Dar imi place, tare imi place sa citesc oameni. Mai mult decat imi place sa citesc carti.🙂

  39. de ce nuspuneti adevarul apropo d ecomentarii. voi faceti intrecere. 56 – 54 :)))

    ma duc sa dausi dindcolo ca sa raman imponderabil impenetrabil impersonal impetuos siimpartial.😛

  40. Natura oamenilor e aproximativ aceeasi. Nu stiu unde am citit asta. Nu stiu pe cat e de adevarat asta. Dupa treizeci si ceva de comentarii non comment, ne-am amintit de interviul de mai sus, postat cu suflet de catre Umma!!! Bravo Lali! Intr-adevar, poate nu mai e nimic de spus. Desi, schimburile de pareri constructive se pot transforma treptat in distructive. Si tocmai de aia poate e mai bine asa cum este, adica nu un club literar cu critici "importanti". Iar Umma tot tace si tace. Poate chiar exista planeta ummitilor, tara oamenilor intelepti? Buna dimineata, Tara!

  41. Mie nu-mi spune ce merit, spune-mi ce-mi dai:P
    Pentru ca, fix acum, simt ca merit nu un pepene, ci o tarla intreaga. Mai devreme m-am ars la mina stinga: buricele aratatorului si mijlociului. Asa ca acum tastez doar cu degetele de la mina dreapta.
    [Haha, mi-am amintit un banc, ala cu un tip care fuge dupa tramvai, se urca pe scara, cade, ii taie tramvaiu un picior, el fuge din nou, se urca, iar cade, ii taie alalalt picior, se tiraste in miini, se urca in sfirsit in vagon si spune fericit: Biletele la control, va rog:))]
    Asa ma simt acum la subiectul asta. Daca ma mai ard si la dreapta, voi tasta cu degetele de la picioare, dar tot zic ce am de zis:)

    Deci, tu stii ca eu citesc o insemnare o data, uneori de doua si chiar de trei ori. Si imi atrag atentia lucruri care pot sa para marunte altora. Pentru mine insa sint importante, pentru ca ma framinta. Asa si cu cititorii. Mi s-a intimplat sa inchid comentariile, ba chiar mi-am parolat blogul. Nu intelegeam ce tot citeste atita lumea si nu zice pis (adica pas, ma`ntelegi dumneata:) Ca doar n-oi fi eu vreun cobai sau vreun caz patologic, nu? Vin, se uita, stau, se intorc, iar se uita, dar nu zic nimic.
    Eu scriu pentru a ma limpezi si pentru a impartasi. Daca nu aveam comentarii, mi se parea insemnarea ratata. Dar nu-i asa si mi-a luat timp sa inteleg asta. Pentru ca am citit insemnari foarte faine (din punctul meu de vedere), fara comentarii. Asa cum am vazut si insemnari slabe cu zeci de comentarii. Odata ce am inteles cum comenteaza oamenii (pentru ca banuiesc ca si altii fac ca mine), m-am impacat cu gindul ca pot trai si fara comentarii.
    DESI (:))) continua sa-mi placa sa am comentarii. Si o spun cu mina pe inima: am avut comentarii mai bune decit insemnarea mea care le-a provocat. Alea m-au bucurat cel mai tare, pentru ca m-au obligat sa gindesc, sa reconsider, sa redefinesc. Chiar daca m-am ales cu cucuie pe creier.
    Pentru ca inca sint convinsa ca ginditul e un soprt extrem:)))

  42. Uite, eu ajut. Punctez aici, DESI [ntz, nici vorba, nu te gindesti bine] risc sa fac basici si la dreapta de la atita … comunicare. M-am speriat eu pe moi, ce ditai comentaroiu am lasat mai sus🙂
    Ma duc sa imi tratez basicile

  43. 59 :))
    Precizare: primul comentariu i se adreseaza Ummei, al doilea, lui Perm.
    Din cauza de durere, am facut economie la tastat si nu v-am mai spus pe nume. Sper ca s-a priceput, da?

  44. Nu stiu daca am fost pe planeta ummitilor sau in alta parte, nu-mi amintesc decat ca ma durea capul si m-am intins putin pe canapea.🙂 A fost cumva luna plina? Poate stie Alma.

    Lully, cred ca esti si tu vrajitoare. Mana care hipnotizeaza.🙂

    Colturi, bine ai venit din lumea lui Don Quijote! Ne-ai adus mori? Ne-ai adus vant? Ne-ai adus castele?🙂

  45. Lali, ziceam mai devreme de vasele comunicante. Probabil ca e vorba de "chemarile" alea, de (re)cunoasterea de asemanari in proportie mai mare decat deosebirile. Piese de puzzle, asta suntem. Nu ne potrivim perfect, dar in urma unor alaturari repetate, se mai tocesc colturile (nu Colturinna, ea nu trebuie sa se toceasca), ne slefuim unii in altii. Si toate "desi"-urile care ne deosebesc devin zale in lanturile cu care ne legam de bunavoie.

    Acadea, care-i jocul copilariei de care iti e cel mai dor? Nu stiu ce-mi veni.🙂

    Alexandru, comentariile non-comment, cum le zici, sunt mai pline decat pare. Eu le inteleg (le si pricep🙂 ) si mi-e tare drag de ele, pentru ca vin din partea unor oameni care si-au lasat spre deslusit adancurile, nu suprafetele. Si poate ca ne stim unii pe altii mai bine decat ne stiu cei care ne stiu.🙂

    In cluburi literare n-am mai pus piciorul de pe la 20 de ani. De vina sunt tocmai pretiozitatile si chipurile care nu se potrivesc "vocilor" ("vocile" despre care a scris Lali mai demult).🙂

  46. ei, imi place sa traiesc in lumea scriitorilor! Umma!!! Da, sunt interesanti atata timp cat te trateaza de la egal la egal, atata timp cat sunt predispusi sa-ti povesteasca lucruri pe care ei le-au trait, insa majoritatea traiesc in lumi fictive, drame inventate si din momentul in care sesizez asta, incep sa ma plictisesc, nemaivorbind sa-i citesc pe respectivii. Insa sunt si scriitori care stiu sa se faca interesanti, aia care complet isi rup camasa in fata lumii, pentru ca vor sa fie ascultati, pentru ca au ce sa spuna, asa cred ei, pentru ca nu fac literatura de dragul literaturii sau a faimei care repede se evapora. Nu poti vorbi convingator despre o stare oarecare atata timp cat n-ai trait-o.
    Sotron si elastic, bubite la degete, lipsa comentariilor, o felie de pepene… tigari si cafea… apropo va place filmul – tigari si cafea?… stari, stari, senzatii… Uneori am placere sa-i ascult pe aurolaci (in Republica Moldova, boschetarii sunt total diferiti decat cei din Romania, nu-ti zic "da/mi si mie zece mii, da-mi si mie zece mii, da’ o tigara imi dai?, ca dupa aceea sa te trimita in p… ma-ti)… astia, de aici iti pot povesti chestiuni impresionante… sau vagabonzii din Petersburg! Majoritatea sunt cititi, mai cititi decat unii scriitori cu carticele pe rafturile librariilor, scriitori care, cu-n aer important fixat pe moaca, vorbesc in sedinte despre literatura …
    vagabonzi petersburghezi care candva erau oameni bogati sau intelectuali ai orasului sau oameni simpli, ei dimpotriva te intreaba cum iti merge, si daca ii ceri lui o tigara sau ceva banuti, iti da si te mai intreaba cu ce ar putea sa te ajute… si cand cerseste prin metrou, cere mii de scuze ca miroase de la el si ca te deranjeaza…
    vreau sa zic ca e veridic doar ceea ce experimentat, asta-i parerea mea pur personala. Si aici, nu stiu de ce, imi amintesc de filmul Cast Away cu Tom Hanks, cum aprindea si stingea el bricheta, veioza dupa ce a stat singur, multi ani la rand, pe o insula…. sau cum se uita el la caracatitele de pe masa fastuoasa organizata cu ocazia faptului ca a fost gasit viu dupa ce toti l-au considerat mort… gata, m-am saturat sa scriu.
    Buna seara! Doreste cineva o tigara?

  47. sorry, n-am spus-o cu-n gand rau.

  48. Stiu, stiu, lasa sorry-ul, ca si-asa trebuia sa lamuresc "deturnarile".🙂

  49. AB, vrei sa ne luptam pentru pretiozitatea ummei?
    Afla ca e nasa mea si deci, suntem inrudite. Am un punct. :))

  50. Hai sa incerc sa lamuresc eu ceva, daca imi permiteti.
    Voi aici sunteti o familie, va cunoasteti deja bine, si iata am aparut eu ca un intrus cu pretentii pretiozitate si va stric placerea de a discuta despre ale voastre. De fapt nu am avut si nici nu am aceasta intentie. Nu, Umma, n-o sa-mi fac blog niciodata. Nu e vorba de obiceiuri mic burgheze. Sau de aroganta. Sa ma scuzati, va pup in frunte pe toti sau unde vreti voi, drept dovada ca va iubesc chiar daca habar nu am cine sunteti! Tocmai de asta si nu vreau blog. Probabil si din cauza ca as putea rani pe cineva. Absolut involuntar. Si dupa aia imi pare rau. Uneori nu-ti controlezi cuvintele, e ca si cum ai fi beat… scrii aiureli, observatii, in fond faci literatura pe monitor pentru ca asta iti place sa faci, negandindu-te ca la celalalt capat e cineva, e un om viu la fel ca tine si tu il agresezi cu tampenii de doi bani, tampenii care se vor drept pretioase. Si lumea crede. Crede in ceea ce tu singur nu crezi. Cam la asta se reduce si toata literatura. De aici, parerea mea e ca, toate criticile criticilor sunt inutile. Gusturile nu se discuta. Fiecare cititor cu scriitorul sau si fiecare scriitor cu cititorul sau. Compatibili, incompatibili, cum spui tu, Umma. Dincolo de aceasta, toate certurile, supararile, nu mai conteaza. Iar blogul… blogul… uite chiar in momentul acesta, e ca si cum as sta la bucatarie, la o cafea si o tigara, cu prietenii cu care am baut aseara. Si ne simtim bine, apoi fiecare se retrage la problemele lui cotidiene, urmand, intr-o zi frumoasa, sa ne intalnim din nou, si sa ne dam suturi ca intre prieteni sau ca intre simple cunostinte pentru a ne trezi unul pe celalalt la realitate. Si aici, in blog, nu e o planeta cu locuitori virtuali, Umma, suntem reali cu totii, iar uneori vrei o vorba dulce, asa s-o simti, si stii ca o meriti, si aceasta vorba intarzie sa vina pentru ca… pentru ca nu stiu de ce… Suntem importanti cu totii, ti-am cantat asta si ieri…
    S-a realizat un interviu, despre care, eu cred, merita sa se discute. Sau sa discutam despre muraturi sau despre apa multa la moara, ca mor de sete!!!
    Dragotemebelilor!!! Inca o cafea, o tigara, o foita, ceva?

  51. io n/am nici un punct.

  52. Eheeei, pretiozitatile mele nu se afla in dictionarul de maxime si cugetari, ci intre oameni. Asa ca nu va bateti, ca mi se rupe siragul, ce naiba?🙂 Acadeaua are puncte, Alexandru are diacritice.

    Luly-truly, si ce te razi cu 4(patru) paranteze? :p

  53. exact, diacritice. am ceea ce tu nu ai!

  54. Dar eu am mai multe virgule, recunoaste!

  55. recunosc… echilibrata… ce sa zic.

  56. ca am inceput asa vehement cu definitely si am terminat intr-un ton vacarescian "parerea mea! hic"

  57. hihi, ui..astea is momentele in care imi place mie si mai tare de voi, si bineinteles ca nu gasesc cuvinte sa scriu aici…nici nu trebuie

  58. lully du/te si te uita la poza ta, ia fii atent ce faci cu mainele!

  59. Merit si eu un pepene rosu, pentru cele doua gauri in vena pe care mi le-au executat aia de la Urgenta. Deci tigari in noaptea asta NU, numai pepene. Daca nu dau coltul pana dimineata, ma razbun si va comentez de nu va vedeti!😀

    Lali, cu degetele de la picioare, metoda oarba, nu?
    Alea de la maini, care au dat din buric(e) deasupra focului, is acum hot…😮

    Perm, imp-urile alea (de la impartial, impersonal etc) sunt de fapt menite sa ne aminteasca despre un imp_arat. Ce m-am prins! :))

    Acadea, si mie tot elasticul imi placea mai mult. Si acum la fel.🙂

    Alexandru, ma gandeam eu ca ai sa spui ca nu-ti place lumea scriitorilor in intregime, voiam sa bag un "desi" acolo, dar n-am mai avut timp, din cauza de Urgenta.
    Dar lumea cersetorilor chiar ca e fascinanta. M-as teleporta acolo sa cunosc cativa. Mai sunt si in Romania batrani scapatati, care cersesc, dar au camasa alba-alba, chiar daca sifonata. Si ei isi cer scuze pentru conditia lor. Dar mai multi sunt tiganeii cu "taaaaa ji miiiun paaaan!"
    Ai vazut Filantropica?

  60. Coffee and cigarettes… se pare ca nu mai am voie decat filmul cu acelasi nume.😐 Vai, viciile mele "care" le-am avut, au bagat perfuzii in ele, de-aia le-am pierdut.

    Silv, n-am vazut nimic. :)) Inteleg perfect profitoarea din tine. Si uite-asa, citindu-ne unii pe altii, facem si transfer de gargauni.🙂

  61. Ai dreptate, Xenuto, numai dimineata la cafea te citesc (am ajuns la 15 pe zi+ tigarile aferente) si seara inainte de culcare(tot biroul mi-e numma un pat, maine cauta-ma la agentia de somaj) :))
    Ti-as spune cat a meritat insemnarea asta, daca nu ar fi alte multe insemnari sa-mi dea spusele peste cap. In doua jumatati.
    La mai mare!!! ( bondocelaki:)))

  62. Eu zic ca la insemnarea asta, ceea ce conteaza cu adevarat, e ea. Adica interviul.
    Restul, vorbe si stari adunate in comentarii si in lipsa lor, vor trece si, pina la urmatoarea insemnare, vor fi deja uitate.

    Uite ca mai exista minuni. Mari si mici. Intilnirea voastra si rezultatul ei stau marturie.

  63. vaaai!, ce ditamai dezacord mi-a scapat in expresia de ieri! a nu se observa!😀
    cred ca azi sunt mai putin somnoroasa, hai sa mai zic ceva: nu ma consider scriitoare, sunt numai o pasionata si…o profitoare!, da, ma folosesc de scris, ca de un preot sau ca de un psihoterapeut🙂

  64. ok, articolul l-am vazut, astept peisaje inseninate (insirenate)🙂
    blogul o fi cel mai democratic mod de a publica, cu plusurile si minusurile specifice democratiei. au loc o multime de netalentati, nesimtiti, pervertitori ai bunului gust, dar isi fac loc si oameni talentati, sensibili care nu sunt dispusi sa strabata lungul drum al publicarii clasice. oricum, toti scriitorii ar trebui sa se obinuiasca cu mediul electronic, ca nu prea mai sunt paduri de taiat pt carti tiparite.

  65. La mai mare, Guliveraki, Ing_erimea ta! La mai mare ziua, sa ajunga pentru toate blogurile si sa-ti mai ramana si tie un timp numai al tau.🙂
    Multumesc pentru toate gandurile alea asa de frumos puse in cuvinte!

    Lali, cam da. Minuni, intalniri…🙂

    Anot, ecologistule, multam ca ai mai scos capul dintre site. Vin si sirenele, vin, cu pixeli pe aripioare.🙂

  66. mi-e tare draga umma🙂

  67. Lamaitz! acum e satra completa.🙂

  68. felicitari pentru interviu si tie umma, dar si lui alexandru. echipa lunii iulie sa faca bine sa mai colaboreze, ca o face bine, iar tu umma… stii ce ai de facut

  69. 🙂 Multumim, multumim.

  70. Ştii ce mi se pare cel mai interesant? Lista celor care NU au scos un singur cuvinţel la însemnarea asta a ta dar se gudură mai mereu pe lingă alte texte alte tale…
    Şşşşşşştiu, sssssînt rău…
    🙂

  71. Cine se gudura, Cobrule? Am io prieteni guduraciosi?

    Eu nu-sssss rea si zic asa: or fi fossst si oameni ocupati, care n-au avut timp de prostii de-astea. Ca doar si tu ai intrat cand ai putut. :)))

  72. ;;)
    Ai de toate. Că eşti un om gospodar. Şi mai gudurăcios ca mine n-ai să găseşti nici cu lampa lui Diogene!
    Ce să-i faci, măi dragă, cîhîm, cîhîm, dacă noi, berbanţii, nu putem intra tot timpul… că de! mai un meci, mai o bere cu gaşca (Doreleee!!!), mai o dragoste filosofică… Şi în timp ce nevasta ne crede la amantă, iar amanta ne crede la nevastă, noi plutim pe vrăjitele vorbe ale ummei şi visăm!!! şi visăm!!! şi visssssssăm……………

  73. Am primit o poza c-o marmota adevarata, vrei s-o vezi? :))

  74. Ssssssssssssssigur că da!
    🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s