Cummm de fapt

Acum, ca mi-am terminat aproximativ treburile pe azi, ar trebui sa scriu textul sau textele pentru numarul al doilea al revistei WBN. In loc sa ma gandesc la asta, insa, in timp ce spalam vasele, ma tot intrebam de ce scriu eu pe blog. La inceput au fost cateva texte jucause, da, aveam jucarie noua, apoi a venit momentul in care, in felul meu, imi asezam in patratul alb niste ganduri ale mele, niste revolte, niste drag. Nu aveam in minte cititorii, desi ei erau acolo si ma obligau sa scriu oarecum coerent. Cred ca fiecare are nevoie de public, fie ca publicul asta se numeste prieten, psiholog sau necunoscutul dintr-un bar ori dintr-un spatiu virtual. Cand esti singur cu tine esti dezorganizat, simturile iti sunt dezlanate, gandurile imprastiale, iar publicul este cel care te forteaza sa pui cap la cap bucatile din tine. Efortul, la urma urmei, nu-l faci pentru altul, ci tot pentru tine; incercand sa potrivesti piesele de puzzle, ajungi tu insuti sa te intelegi. Explicandu-te, cautandu-te. Tot ce ai aici sunt cuvintele, nu-ti folosesc la nimic ochii frumosi, gleznele fine, banii din cont, hainele de firma, la fel cum nu te incurca lipsa banilor, gaura din ciorap, picioarele butucanoase ori cosul de pe nas. Ca toate astea transpar din cuvintele pe care le scrii, in fata unui ochi antrenat sa vada dincolo, e alta poveste. Doar cuvintele. Cu ele poti sa povestesti, sa iubesti, sa urasti, sa rasplatesti, sa cuceresti, sa te razbuni, sa manipulezi, sa abandonezi, sa te ascunzi, sa te descoperi, sa razi, sa visezi, sa te joci. Dar pentru tine scrii, orice ai scrie. Si cand te adresezi altora, tot pentru tine o faci. Nu cred in scrisul de caritate, nu cred in scrisul fara scop, nici chiar cand scrii un banc. Poate doar cand semnezi un cec, dar cum textul asta este despre scrisul pe blog, n-am sa divaghez. Nu prea tare.

Pentru mine, blogul acesta a devenit in scurt timp un experiment. Neputand sa imi spun in gura mare povestile, le-am strecurat in niste texte care, aparent, nu spun mai nimic despre mine. Dar de fapt spun totul. Cui? Mie. Da, da, a fost un experiment cu mine insami: hai sa vad cat pot sa rezist sa spun totul despre mine, fara sa spun de fapt nimic despre mine. Nu mi-am pus cap la cap intamplarile, ci am decupat din ele niste stari. Asta a fost puzzle-ul meu, unul facut din stari.

Acum simt ca am ajuns la un capat de drum cu blogul asta, probabil ca ar trebui sa-l inchid si sa-mi gasesc alt loc, unde s-o iau de la capat, cu alt nume, fara sa stie nimeni cine se ascunde in spatele lui, nici chiar eu. Si sa descopar, treptat, alte invaluiri, alte exprimari, alte mistere din si dintre oameni. Si totusi mi-e greu s-o fac, pentru ca Umma asta mi-a devenit draga, se apropie cel mai mult de mine. Fiinta din spatele nick-ului nu e mereu senina, dar ar vrea sa fie. Nu e mereu diplomata, dar tare i-ar placea sa fie. Nu, Umma nu e o glumma, dar nu sunt eu, e altcineva care as vrea sa fiu uneori, iar alteori ma bucur ca nu. E partea frumoasa si fraiera din mine, pe care o daruiesc, in speranta ca voi primi la randul meu partea frumoasa din ceilalti. Omul din spatele nick-ului vede si uratul din oameni. Chiar si din copii. Omul din spatele nick-ului mai si injura, iar in ultima luna a luat premiul intai cu coronitza la cinism. Dar omul din spatele nick-ului, la fel ca personajul principal al blogului astuia, nu le poate spune altora adevaruri care i-ar durea. Numai ca in loc sa pretinda ca asta ar fi o virtute, o recunoaste ca pe o infioratoare ipocrizie.

Acceptand sa intru in proiectul initiat de Contrasens am acceptat implicit sa-mi dau jos niste masti. Personajul meu si-a facut datoria, era momentul sa-i dau branci. Nu a fost cel mai bun moment, se pare, dar cum nu exista un buton Undo in toata povestea asta, imi asum alegerea si merg mai departe. Nu, nu-mi iau jucariile si nici nu-mi pun mastile inapoi. Doar ca raman deocamdata aici, in patratul alb asupra caruia detin controlul. Am butoanele, nu ma deranjeaza foarte tare cursorul care sare din cand in cand la inceputul textului, am oamenii care s-au obisnuit sa acceseze uneori pagina asta, fie ca sunt prieteni, fie ca sunt necunoscuti. Daca voi scrie altfel decat pana acum si nu le va placea, vor pleca la fel de discret cum au venit si nu-mi vor cere socoteala. Si nici eu lor. Nu vor fi nici primii, nici ultimii. Iar daca voi hotari intr-o zi sa-mi inchid blogul, motivele nu vor avea cu siguranta nicio legatura cu oamenii de aici.

In ce priveste proiectul WBN, daca el pica atat de usor, nu pot sa spun decat ca da, a fost doar un moft. Ne-am jucat frumos, ma copii!

19.02.2007

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s