The Man from Earth

- Am arătat unele adevăruri pentru ca să fie mai bine.
- Crezi că doar la asta se referă religia? Vinde speranţă pentru supravieţuire?
- Vechiul Testament vinde frică şi vinovăţie, iar Noul Testament e un
cod nou de etică. Pus în gura unor poeţi sau filosofi mai deştepţi decat
mine, nu înseamnă nimic. Mesajul nu e niciodată folosit. Frica a
construit biserici. 

 

Am uitat sa recomand filmul asta, The Man from Earth, un film pe care unii l-ar putea considera blasfemiator.

 

As fi scris mai mult despre el, dar n-am avut timp. Am gasit insa un comentariu pe IMDB care spune cam ce as fi spus si eu, asa ca l-am (tr)adus aici:

 

"Filmul este o abordare EXTREMA a credintei, filosofiei,
tehnologiei, a felului in care invatam, in care gandim , a modului in
care percepem lucrurile, bazandu-ne pe logica noastra si pe
cunostintele acumulate. Nu am citit cartea inca, dar categoric o voi
face, chiar si numai pentru a ma pune la curent cu restul de discutii
si argumente care nu apar in film. Am ezitat mult daca sa vad sau nu
filmul si am facut-o doar pentru ca nu aveam altceva mai bun de facut.
Dupa cateva minute, am fost captivat si nu m-am mai putut desprinde. Cineva scria ca filmul reuseste sa te faca sa-ti doresti sa fii si
tu unul dintre personaje si sa-i adresezi propriile intrebari
personajului principal. Avea dreptate. Aceasta productie nu are scenele de
actiune, de sex sau de violenta pe care ne asteptam sa le gasim la un
film si care uneori ne plac. Tot ce avem aici e o poveste. O poveste care te
face sa pui la indoiala tot ce credeai ca stii. Ma indoiesc ca acest
film  "iti va deschide ochii" catre un nou fel de a gandi  sau ca iti
va produce o revolutie in creier, dar garantez ca si in eventualitatea
in care nu-ti va placea deloc, tot vei dori sa discuti indelung despre
el dupa ce se termina, mai ales daca il si vizionezi impreuna cu
cineva." 

 

 

 

Mie mi-e dor

Mie mi-e dor sa urc un munte si sa fie vara cu ploaie, sa am hanorac si umbrela lunga pe care s-o folosesc drept baston.

Mie mi-e dor sa nu mai scriu pe blog, sa nu mai am blog deloc, ca pe urma sa mi se faca dor sa am.

Mie mi-e dor sa merg mult si sa beau apa din sticla, mi-e dor ca
gleznele mele sa nu-si mai intinda tendoanele catre ambreiaj si
acceleratie.

Sa fac parte dintr-un sir indian care urca un munte, am mai spus
asta, inseamna ca e un dor  mai vechi si iata ca-l recunosc, semn ca
sunt pregatita sa mi-l vindec.

Intr-un sir indian nu poti s-o iei la goana, esti limitart, uite
un r rrratacit in cuvant, il las aici, gleznele celui din fata,
miscatoare, intinzatoare, ascuse in margini inalte de bascheti sau,
dimpotriva, dezvaluite intre tenisi si colanti, numai atat cat ochii
mei sa aiba motiv sa numere zvacnirile pasilor, ridicate in tendoane si
muschi, devin un tablou cinematic care ma fascineaza. Sa uit de febra
musculara in febra numaratorii, cand numeri, nu te gandesti la nimic,
asa imi pacalesc si frica de avion. Cu celelalte frici e mai greu, ar
trebui sa numar pana mor.

Mie mi-e dor de o frica noua, de frica de a nu deveni prea
ordonata marsaluind in sirul indian. Intre dor si frica as face o
multime de lucruri, as umple nenumarate sertare cu teancuri de foi si
dosare, iar cand momentul fricii ar veni, as incepe sa le numar si pe
ele, n-ar ramane nenumarate. Vezi, deja am antidotul, nu ramane decat
sa-mi iau inima in dinti si bocan… nu, ar fi vara. 

Mie mi-e dor de vara, de fapt, asta venisem sa spun, rostirea e o
masura radicala atunci cand ai nevoie de limite. Neiesind din sir, n-as mai da pe-afara, mi-as potrivi pasul dupa cei
din fata mea, iar cei din urma ar fi dependenti de mine, as fi monotona si riguroasa. Limita
radicalului este egala cu radicalul limitei, imi sufla un eu mai vechi,
care stia terorii cu siruri. Eul de azi stie mai bine nudul lui
Duchamp, coborand scarile, insirandu-se,  desirandu-se, desprizandu-se
de sine si cautandu-se in pasul urmator.

Mie mi-e dor sa urc un munte si apoi sa-l cobor. 

 

 

Oscaruri din nou cu deturnari personale

Se apropie, se apropie, ce repede trece timpul pe bloguri, prin
bloguri, ma uit prin propriile insemnari si ma gandesc ca, daca nu m-as
cunoaste cat de cat, as zice ca pfffff, iote si la asta, nu face decat
sa leneveasca, sa umble teleleu prin lume, sa se uite la filme si sa
zambeasca politicos, adica ipocrit. Dar sa trecem peste.

Daca ar fi fost nominalizat si filmul lui Mungiu la Oscar, am fi
avut si noi parte de oarece emotii, palpitatii, asteptari. Dar The
Movie e greu de inteles si in Europa, in tarile care n-au avut parte de
regim comunist, daramite in tara tuturor cainilor cu covrigi in coada.
Am incercat sa vad cat mai multe din filmele lui 2007, cand am ajuns la
No Country for Old Men, fusese deja nominalizat la Oscar, dar eu
il pandeam de mult timp, de cand citisem pe imdb opinia cuiva. Zicea ca
acesta e un film atat de bun, incat cu siguranta se va afla in top 2 al
productiilor cinematografice ale anului, iar daca asta nu se va
intampla inseamna ca 2007 se va dovedi a fi un an al naibii de
productiv in ceea ce priveste filmul. Ei bine, l-am vazut, dar cred ca
ar fi trebuit sa fiu si eu made in U.S.A. ca sa-mi placa si sa sa
inteleg efluviul de elogii. Adica, cinstit vorbind, m-a plictisit: o
poveste cu multi morti, cu o valiza de bani pe care o vaneaza tot felul
de rai, cu un fel de personaj principal care nu e nici bun, nici rau,
adica e un om aproape normal, ceva mai curajos decat mine sau decat
tine, ceea ce oricum nu-i foloseste la nimic. Poate tocmai asta e
ideea, ca de fapt nu exista super-eroi. O prietena zicea ca filmul asta "e foarte plictisitor si cretin si statut, n-am
inteles absolut nimic din el, oricum nu-mi plac fratii Coen, insa asta
mi se pare cel mai naspa…"  Dar are cele mai multe nominalizari. 

Dintre filmele vazute anul acesta, o parte deja au ajuns in recycle bin, adica le-am uitat pe loc, dar sunt si cateva carora le-as da cate o statueta, una faurita din vorbe si in forma de barbie ingropata in pumni in fata ecranului.

 

Across the Universe – e un film care va atrage cu siguranta
un nou val de fani Beatles.. Mi-a amintit in acelasi timp de Hair, de
Zabriskie Point, de Jason Pollock, de Andy Warhol, de Janis Joplin, de
Piata Universitatii, de Jack Kerouac, de Vonnegut, de Woodstock,  de
revolta care demonteaza sisteme, de nesabuinta de a darama fara sa stii
ce vei pune in loc, de visul american, de turme, de sovaiala artistului
in fata provocarii de a se ancora in social. Si m-a facut sa ma intreb
daca generatiile noi vor fi in stare sa iasa din ghinda in care
mistourile sunt singura arma impotriva alienarii. (In film apar si Bono
si Joe Cocker.) 

 

Atonement – mi-a lasat un gust amar atunci cand aveam
nevoie de dulce. Ceea ce numim alegere personala nu ramane doar in
cercul nostru stramt, se propaga in vietile celorlalti si le poate
distruge. Iertarea de sine nu e niciodata deplina si, vorba cantecului,
"ce-ai omorat omorat ramane".   "Gestul de bunatate" al eroinei vine
tarziu, prea tarziu pentru a mai conta, atat pentru ea, cat si pentru
ceilalti, le daruieste victimelor sale nemurire si dragoste eterna, dar
nu sunt decat cioburi lipite cu super-glue literar. Minciuna este un
evantai pentru un orgoliu marunt, racoreste pe moment, dar condamna pe
termen lung. Pe tine, spunatorul, dar si pe altii. 

 

Reign Over Me -   un film despre durere, despre fuga de realitate
intr-un univers de jucarie, despre incercarea, ca si in Atonement, dar
in alt registru, de a repara un rau mic iar si iar (schimbarea la fata
a bucatariei) pentru a nu-l mai vedea pe cel mare si ireparabil. Un film in
timpul caruia nu poti sa nu te intrebi daca amestecul in viata
altcuiva, o viata stricata si greu de dus, nu face mai mult rau decat
bine. Si daca exista pericolul ca celui pe care vrei sa-l repari sa-i
strici si farama de lume imaginara in care durerea e mai suportabila,
ce faci, risti?

 

Juno – o poveste delicata despre adolescenta, despre cum
esti tentat, la 16 ani, sa bagi varful piciorului in maturitate. Adica
un pic de sex, sa vezi cum e. Pai nu prea e, ca de fapt tu ai mai mult
chef sa-ti faci o trupa de rock decat sa faci copii. Sau sa-ti dai
ochii rimelati peste cap. Deci nu ti-i dai. Dar dupa ce ai bagat varful
piciorului undeva, iar monstrul, care se numeste viata de adult si care
e cah, a facut hap, poti sa-ti bagi picioarele (de tot)? Si cum fac
oamenii normali? Intai se indragostesc si abia dupa aia se reproduc sau
invers? Eu i-as da un Oscar lui Ellen Page (o stiu din Hard Candy),
iar pe Michael Cera l-as astepta sa ma creasca. Coloana sonora mi-e
tare draga, cateva zile am tot fredonat "you’re a part-time lover and a
full-time friend"…

 

Away From Her – dupa o casnicie de 44 de ani, sotia (Julie
Christie – cum a trecut timpul peste ea de la "Doctor Zhivago" pana
acum!) se imbolnaveste de Altzheimer. Se preface, vrea sa-l pedepseasca
pentru ceva din trecut, sau boala e reala? Sotul are ocazia de a da la
o parte cateva cortine ale propriei constiinte. "Nu m-ai iubit
niciodata", ii spune ea. Oare? 

 

Zilele trecute ma tot inghiontea o insemnare care avea ca punct de
plecare moartea lui Heath Ledger, dar n-am mai apucat sa o scriu. Pe
scurt, in aceeasi zi in care am aflat vestea am vazut un film care il
avea in rolul principal pe Heath, habar n-aveam care e distributia, dar
"asa merg lucrurile", vorba lui Vonnegut, si te trezesti cu cate o
coincidenta care te lasa perplex. Ei bine, in filmul asta (Candy,
din 2006), Heath joaca rolul unui narcoman, e o scena chiar la inceput
in care iubita lui e gata sa moara din cauza unei supradoze, dar el e
acolo si o salveaza. Ma gandeam, in timp ce urmaream filmul, nu numai
la faptul ca pe el n-a avut cine sa-l salveze, ci mai ales la faptul ca
omul nu invata niciodata din greselile altora, nici macar, in cazul lui
Ledger, din greselile personajelor interpretate.

 

Dintre filmele lui 2008 as recomanda Irina Palm, cu
Marianne Faithfull in rolul unei bunici al carei nepot e pe moarte. Pana unde esti dispus sa mergi
pentru a salva pe cineva drag? Si daca ceea ce pare sacrificiu facut pentru
altii e tocmai ceea ce te salveaza pe tine?

Recunosc, am o slabiciune pentru Marianne Faithful – cantareata,
actrita, fosta dependenta de droguri si fosta iubita a lui Mick Jagger,
prima actrita care a rostit cuvantul "fuck" intr-un film. Din cand in
cand, "The Ballad of Lucy Jordan" imi completeaza playlist-ul, e
povestea unei femei de 37 de ani, sotie si mama, care, in timp ce face
curatenie, se gandeste ca niciodata nu s-a indreptat spre Paris intr-o
masina sport, cu vantul jucandu-i-se prin par, asa ca se urca pe
acoperisul cladirii in care locuieste si… isi implineste visul. Nu-s
cinica, asa e piesa. Si uite cum de la film am ajuns din nou la
muzica, asa ca dau o tura si pe You Tube, sa caut Balada din 1979.

 

Poveste in loc de cadou

La multi ani, Oagamaga si Cobra_regala! Pentru ca a venit vorba despre Micul Print in comentariile de la insemnarea precedenta, mi-am amintit de povestea asta a lui Andersen, pe care am imprimat-o vara trecuta pentru niste copii. V-o daruiesc acum voua, Varsatori de vorbe si fapte bune ce-mi sunteti.
 

 

Melcul si tufanul de trandafir

 

de Hans Christian Andersen

 

 

Povestea aici.

Bocanci albastri si alte umbre

 

De o vreme eu nu mai traiesc in ganduri. Revelatiile nu mai vin la
tigara, nici la dush. De o vreme tresar doar pe drumuri, facand,
vorbind, nicidecum zacand in cotul stang. De-aia acum nu ma mai doare
in cot, durerea s-a mutat in dreapta, mi-a cuprins dosul palmei, e
acolo, sub cele doua degete cu care apuc, cu care tastez sau pe care le
ridic politicos atunci cand stiu raspunsul si nu vreau sa vorbesc
neintrebata.

 

De o viata imi doresc sa spun: iubesc iarna! Dar nu-mi iese, tata
ma ridica mai demult in brate dimineata si-mi spunea: uite, a nins, ce
ma mai bucuram atunci. Dar atunci e tare departe acum, e o viata. Deci
de o viata-mi doresc sa.

 

Nici macar de la geam nu-mi place iarna, daramite cand imi bag
picioarele in ea. Picioarele mele au multe perechi de  cizme si vreo
trei perechi de bocanci. Dintre toti bocancii cel mai mult tot pe aia
albastri ii iubesc, au mai fost personaje de blog, cu ei am urcat cele mai multe scari, ei mi s-au
parut cei mai usori atunci cand am dat jos monstruozitatile alea cu
care oamenii care iubesc iarna se cocoata pe schiuri. Eu am carat
schiurile in spate de sus pana jos, in loc sa alunec lasam perechi de
urme adanci in zapada si ma gandeam la bocancii albastri si  la vinul
fiert. Si cel mai putin imi place iarna cand e fara cinci si parbrizul
e inghetat, atunci racai gheata in doua locuri mici si plec asa,
grabindu-ma incet. 

 

Cand voi ajunge intr-o zi la piramidele aztece, la Teotihuacan, va
fi vara si alte incaltari vor invata sa urce trepte. De
vreo 10 ani zic ca trebuie sa le vad, pana la urma cred ca il schimb pe
“trebuie”
cu “vreau” in lista de viitoare bilanturi. Daca le-as numi planuri
le-as ignora cu abnegatie si m-as concentra la tot felul de altcevauri
incantatoare. Pana atunci, pana in ziua aceea in care voi urca si imi
voi aminti intamplari din alta viata, contruiesc in continuare piramide
mici din vorbe si drumuri. Quetzalcoatl, sarpele cu pene, o forma
hibrida a zborului si a
taratului, asta suntem, marsaluind inspre Hunab Ku, pantecele
Universului, cand pe sus, cand pe jos, cand pe deasupra lucrurilor si
oamenilor, cand pe dedesubt, fiindu-ne uneori centru noua insine, buric
al pamantului sau al cerului, alteori margine, alteori umbra.

 

po(e)mul de iarna

po(e)mul de iarna s-a daramat,

a venit … si l-a luat.

vom face altul? pe (b)rau in jos?

unul mai trainic? nu, mai frumos.  

 

                             rudolph elan poe(m)

 

Leapsa de demult: scrisoare imaginara pentru copiii mei

E de asta-vara, de la Viciu, atunci cuvintele aveau cozi scurte. E o tema grea. Ce le-ai spune copiilor tai? Pai nu prea le-as spune. In loc sa le dau sfaturi, as prefera sa ma joc cu ei. Sa le strecor tot asa, in joaca, principiile mele, fara sa ma astept sa le respecte, dar dorindu-mi sa si le construiasca pe ale lor. Sa-i ascult cand au nevoie de asta, sa-i las in pace cand n-au chef de vorbe. Sa-i laud pentru ce fac bine in loc sa-i critic pentru ce fac rau. Sa-i fac sa se simta importanti, dar nu buricul pamantului, sa-i ajut sa-si recunoasca defectele si slabiciunile si sa nu se rusineze de ele, apoi sa descopere domeniul in care pot fi buni. Nu neaparat cei mai buni. Sa evite extremele. Sa nu vada monstri in oglinda. Sa gaseasca oameni ca ei. Sa nu fie sterpi. Asa as vrea.

Dragii mei copii (cum altfel ar putea incepe o scrisoare, fie ea si imaginara?),

De mine nu va veti aminti cand veti simti miros de cozonac. Nu va veti aminti nici ca m-am certat cu profesorii vostri pentru vreo nota nedreapta. Nu. Pe mine veti da vina atunci cand va veti trezi neajutorati intr-o jungla in care nu veti sti sa va adaptati. Poate ca nici nu veti dori sa va adaptati, pentru ca veti crede si voi ca singura abordare fireasca a lumii este politetea si singura abordare a jocului este corectitudinea. Eu voi fi nefericita atunci, imi voi spune ca ar fi trebuit sa va invat legile minciunii, ale datului din coate, ale strigatului, batutului din picior si injuraturii. Ar fi trebuit sa va duc la petreceri unde oamenii beau si arunca bani in manelistul de pe scena pentru inca una de-aia, de suflet fara numar. Ar fi trebuit sa va interzic sa cititi si sa ascultati muzica depresiva. Sa va fi adus, in schimb, un televizor in camera, ar fi fost un profesor mai bun decat mine, v-ar fi invatat de mici sa dati din buric, sa grohaiti la Vacanta mare, sa va fraieriti colegii de clasa vanzandu-le chinezarii cu eticheta schimbata, sa calcati pe muribunzi si cadavre, sa-l pocniti pe cel slab doar asa, pentru ca puteti. Tu, Mihai, ai fi ras zgomotos cand ai fi vazut-o pe Mirela, colega ochelarista, patata de sange menstrual, iar tu, Ioana, n-ai simti pic de vinovatie cand l-ai seduce pe iubitul celei mai bune prietene. Ai fi doar curioasa, ce-i rau in asta? La urma urmei, Mirela e o tocilara, n-o sa-si taie ea venele pentru o gluma si-un hohot colectiv, iar prietena aia cea mai buna oricum nu-l facea fericit pe baiatul acela. Iar daca afla si nu iarta inseamna ca n-a fost, de fapt, cea mai buna prietena, ci o ipocrita intoleranta. Si, nu-i asa, mai bine sa planga mamele lor decat mama voastra.
Imi cer iertare, dragii mei, pentru ca v-am incurajat sa fiti creativi si utopici in loc sa va bag pe gat texte despre eficienta, organizare si cantitate. Imi cer iertare pentru ca nu v-am spus niciodata ca vi se cuvine totul. Imi cer iertare pentru anii de suferinta care vor urma, pentru petrecerile de la care veti pleca, pentru ca va vine sa vomitati din cauza muzicii, pentru hainele cu sclipici, pe care le veti considera kitsch si nu le veti purta, facandu-i pe copiii din cartier sa va considere niste ciudati. Imi cer iertare pentru ca v-am invatat sa recitati “Gandacelul” si “Moartea caprioarei” in locul “versurilor” de la “eu si prietenele mele avem bani, avem lovele” si “suna telefoanele ca dracii si vin milioanele cu sacii, sunt inteligent, inteligent.” Nu v-ar deranja cand le-ati auzi in fiecare seara de la vecinul de deasupra, iar sambata chiar de la discoteca din parc, frecventata si de odraslele angajatilor de la Protectia mediului, copii adaptati la lumea in care traiesc, nu ca voi. Imi cer iertare pentru ca v-am recomandat filme stranii in loc sa va las sa va uitati la episodul 1693 din “Elodia se intoarce”, ca sa aveti subiect de conversatie a doua zi, la scoala.
Si imi mai cer iertare pentru ca n-am stiut mereu sa va iau in brate si sa va spun ca o sa fie bine, ca uneori am fost trista si n-am ascuns asta, ca alteori am fost capricioasa, ca am scris, am citit sau m-am uitat in gol in loc sa fac sarmale, ca nu v-am promis niciodata ca rezolva mama si cu Testele Nationale, si cu Bacul, si cu admiterea la facultate.
Imi pare rau, dragii mei, pentru ca nu v-am invatat ca oamenii sunt obiecte de consum si pentru ca nu v-am contrazis atunci cand sustineati ca iubirea e ceva care nu se termina niciodata. Pentru ca am insinuat ca sexul e bun numai atunci cand nu ai dori sa fii cu nimeni altcineva in momentul ala, pe cuvantul tau de onoare. Ca altfel isi pierde din valoare si din magie si ajunge curand sa se confunde cu urinatul la gard. Imi pare rau pentru toate deziluziile care vor veni, pentru toate revelatiile urate, pentru toate tradarile si bolovanii din cosul pieptului, dar daca ar fi s-o iau de la capat, as face la fel. Iar si iar.

Pe campul cu viorele

In loc de paranoia, ne-am dat nume si irisi. Era o dupa-amiaza de toamna dintr-un alt an. 

- Cum, nu ti-am spus niciodata ca…, am intrebat-o.

- Nu, noi am inceput cu  partea hard, ne-a ocupat tot timpul atunci, acum umplem golurile.

 

Imi place sa umplem impreuna goluri, imi place ca pune intrebari
cu delicatete, imi place ca nu-si dovedeste prietenia doar dandu-mi
dreptate. Jocurile de cuvinte vin firesc, ca niste pauze intre teorii
grele, iar la telefon intrebam in acelasi timp, pisicos: ce faci, bunny, ea, si ce faci, copilut,
eu.. E o viteaza la volan, o admir fara invidie, fricile noastre sunt
complementare, eu ma duc printre oameni, ea printre masini. Si e asa
frumoasa, i-ar fi fost de ajuns chipul, n-ar mai fi fost nevoie de
noblete. Cele doua frumuseti n-o fac fericita, am impresia ca mai mult
o incurca, daca ar fi urata, viata i-ar fi mai plictisitoare, dar si
mai usoara, ar putea sa se planga, oamenii ar intelege-o, ar da din
cap, i-ar spune fara convingere ca frumusetea interioara e mai
importanta, iar ea, sub umbrela unei amagiri scuzabile, ar putea fi
adesea rea si acra. 

Scrisul ei parca ar sta cu bratele incrucisate, ca sa nu primeasca
energii din afara, desi ea de fapt seamana mai degraba cu o fata
dintr-un videoclip, care merge pe strazi cu o inima uriasa in brate.

- Ce te faci cu nebunii, ce te faci?

- Ii iubesti, ce altceva sa faci?  

Cand schimbam  muzici, ne entuziasmam feminin, cu gura pana la urechi: ce triiiist, ma! Si ce frumooos!
Muzica intra imediat in heavy rotation si devine miere si otrava care
se scurg dinspre boxe inspre urechile pregatite pentru orice si totusi
surprinse mereu. Toxina boxulinica. 

In dimineata in care m-am trezit cu falfaitul in urechi, mi-a explicat pe loc motivul: e de la altitudine, ca tu esti mereu cu capul in nori. 
Iar cand m-am intors cu o diploma de la un curs, s-a minunat cat pot fi
de "diplomata". Atunci m-am gandit ca as fi preferat sa fiu eclera, dar
tot ea m-a convins ca nu e buna dorinta asta, pentru a fi ecler ai
nevoie de filling-feeling, iar eu atunci aveam alte treburi, care nu
suportau amanare. Fillingul cu feeling stie sa puna piedici perfecte,
caderea e placuta, adevarat, dar pana te ridici, pana te dumiresti pe
unde te afli, vin aia din urma.

- Poate ca uneori ne doare in piept pentru ca
ne strange viata in brate, protector, mi-a zis in alta zi campul meu cu
viorele. Era ziua cu ekg agatat la rever.

- Da, copilut, doare, doare tare si ceea ce ar trebui sa ne faca fericiti. Nu raneste, dar doare.

Apoi, firesc, vorbim despre rani:

- Nu e ironic ca ni le aratam doar celor care
tin la noi si care credem ca nu ne vor rani, dar ajungem sa ii ranim pe
ei? Si ei fug, pentru ca nu mai pot duce, iar noi sfarsim suferind ca
i-am pierdut.

- Ca sa nu ii piarda pe cei dragi, unii ajung sa
presteze si in fata lor aceleasi clovnerii, punandu-si mastile de
strada, masti menite a fi aratate doar strainilor. De teama sa nu-i
piarda pe cei dragi, unii ii transforma in straini.

- Uneori iti vine sa cauti oameni carora sa nu
le pese de tine si care sa te asculte fara niciun risc. Dar ce rost ar
avea sa le vorbesti, daca nu le pasa ?

 

Cand obosim de paradoxuri, mai tacem, mai umplem
goluri nepericuloase, ne mai cumparam ceva nou, ne mai uimim cu o
piesa, cu un citat dintr-o carte. Uimirea nu e insa decat startul unui
nou sir de intrebari, de teorii, de paradoxuri. De la o gluma despre
cafeaua mocca ajungem la victime:

- Exista victime devenite agresori si mai exista…
victime si atat. La cei din prima categorie deplang victima, dar il
urasc pe agresor.

Pana la urma le gasim o scuza chinuitilor care
bantuie doar neintentionat, ajungem la concluzia ca toti suntem mai
mult sau mai putin suferinzi, iar cine nu recunoaste ala e, si devenim
din nou minunat de superficiale. Apropo, ce rau imi pare ca nu mi-am
cumparat si pantalonii aia negri. Data viitoare… 

 

In the Mood for Love

Am gasit pe You Tube un epilog al filmului, unul la care a
renuntat regizorul Kar Wai Wong. Nu te uita la el inainte de a vedea
filmul.

 

E un film perfect, stii? Povestea aproape nespusa, culoarea,
unghiurile, muzica lui Umebayashi, tot. Dar stiu si eu ca ce e perfect pentru mine
poate fi imperfect pentru altcineva.   

 

- M-ai sunat?

- Nu-mi aduc aminte. 

 

 

Voyeur

Imi regasesc vorbele in scrisul altora, dar nu ma supar, probabil si eu imprumut fara sa-mi dau seama. Imi regasesc amintirile in povestile altora, dar nu-i bai, detaliile sunt ale fiecaruia. Imi regasesc linistea devenita toxina pentru altii, dar nu-i nimic, oamenii stiu sa caute singuri antidoturi si de cele mai multe ori le si gasesc. Imi regasesc ochii poposind asupra oamenilor din jur. Atunci cand ma odihnesc in locuri publice, crampeiele de gesturi, priviri, cuvinte nu-mi raman indiferente. Capitole, da. Fiecarui om pe care il privesc ii inventez o poveste. Indragostitii ma fascineaza, i-as tot privi, i-as tot inventa.

 

Vara trecuta, la Cluj, eram sus pe Cetatuie, cu un prieten. Ii tot suna telefonul, dar in loc sa ma enervez ca ne ciuntea contemplarea, am profitat de intreruperile dese pentru a privi un adolescent. Un baiat cu ochelari, blondiu, cu obrazul patat pe alocuri de cosurile varstei. Un profil frumos si cuminte. Statea pe o piatra, cu o carte deschisa in maini, citind cu pauze. Isi arunca ochii asupra panoramei, apoi se intorcea la cartea lui, dadea pagina, dar privirea ii zbura catre acoperisurile din zare.  Undeva, intr-o casa, era probabil o fata careia ar fi vrut sa-i citeasca din cartea cea groasa, careia i-ar fi facut loc pe piatra lui, langa care i-ar fi placut sa taca. Amicul meu isi tot cerea scuze pentru telefonul insistent; nu-i nimic, ii spuneam, iar vorbele despre bilanturi si comenzi ferme treceau pe langa mine, amestecandu-se in aerul dupa-amiezei, in zumzetul cald si calm si racoros al locului. La un moment dat, pustiul s-a ridicat, a facut cativa pasi, apoi s-a intors la piatra, s-a asezat si a pus cartea alaturi. A scos din buzunarul de la piept al camasii albastre telefonul, a cautat in memorie si a sunat. O suna pe ea, gandeam, dar timid cum este, va inchide probabil cand ii va auzi vocea. N-a fost asa, pustiul blond in albatru nu era timid, era doar cuminte. Ce faci, vii? Auzeam franturi, nu ma puteam abtine sa nu separ vocea groasa, in acelasi timp ferma si moale, a pustiului, de celelalte voci de oameni si frunze leganate de un vant lenes. E atat de frumos aici! Era, intr-adevar, atat de frumos, o frumusete simpla, in fata careia numai un nebun nu ar lasa garda jos. Amicul meu, incurcat, jenat, ar fi inchis telefonul. Nu, nu, rezolva-ti ce ai de rezolvat, eu ma uit la un film, i-am spus cand i-a sunat mobilul a 1000-a oara.

 

Pustiul isi tinea cartea in brate, era genul acela de asteptare care nu te lasa decat s-o traiesti cu toate simturile. Si deodata s-a ridicat – nestiindu-se privit, nu-si pusese nicio masca. Era fericire in stare pura: aparuse fata lui. Ea alerga in sus pe scari, el in jos. E chiar ca intr-un film, am zambit si am dat voie voyeurului din mine sa-si duca la capat curiozitatea. Alergau unul spre celalalt din ce in ce mai repede, ma gandeam ca atunci cand se vor intalni, se vor lua in brate si se vor strange tare-tare. Dar iarasi m-am inselat: pe treapta pe care li s-au intalnit alergarile, cei doi s-au oprit ca doua masini la semaforul care se face rosu, cu frana brusca. Stateau unul in fata altuia, se priveau si gafaiau de efort. El a apucat-o de amandoua mainile, a continuat s-o priveasca asa, stand fata in fata, in pozitie aproape soldateasca de drepti, pe urma i-a cuprins capul in palme, i-a apasat urechile, obrajii imbujorati, iar apoi i-a ridicat mana dreapta si i-a pus-o pe piept. Pe pieptul ei, cu palma lui deasupra. Pustiul cel cuminte si totusi atat de barbat ii simtea bataile inimii asa, peste mana ei, fara s-o atinga pe sanul stang. Asta e dragoste, a spus jumatatea mea romantica, triumfand pentru o vreme in fata jumatatii cinice. Si mi-am amintit de o iarna geroasa si de un baiat care m-a cucerit cu o portocala. Apoi de alta iarna, cu un alt baiat, care m-a intrebat in timp ce fumam dardait intr-un parculet: stii ce mi-as dori acum? Ce? Sa nu-ti fie frig. Prinsa in propriile reverii, n-am observat cand cei doi adolescenti din Cluj au urcat impreuna scarile, si nici cand s-au asezat pe treptele de la baza unei statui, a unui monument sau ce-o fi acolo, pe Cetatuie. E ciudat ca-mi amintesc mai mereu oamenii in detaliu, imi amintesc discutii si stari, dar uit obiectele de decor.  Prietenul terminase in sfarsit cu telefoanele si i-am povestit pe scurt filmul pe care il vazusem. Uite, uite. Cei doi isi balanganeau picioarele si povesteau. La un moment dat, fata si-a amintit ceva, si-a dat jos rucsacelul din spate si a scos de acolo o cutie rosie de tabla. Acum ii priveam amandoi, cu duiosie si drag. In cutie se aflau batoane de ciocolata. Dupa ce au mancat fiecare cate unul, el a sarutat-o pe obraz, iar ea a chicotit. Pe urma nu mai stiu, am iesit din povestea lor, se inserase.

Iubi meu mik shi drag, Kostelush,

   Itzi scriu k sati amintesc k amr 2 luni mari si late pana te liberezi. Trebuie sa rezisti, iubire, trebuie! Az noapte te-am visat si mi s-a facut klare toate zbuciumele tale kare le ai acolo, in armata. Stiu, Kostelush, plotonerul Mugurel tia sucit mintile, dar aceasta skrisoare a mea itz va deskide okii ca sa vezi cu ei k Mugurel are kelie, pui, spre deosebire de mine kre am vizionat pozele kare mi leai trimes cu meilu de martzea trecuta… atunci imi jurai dragoste eterna si la nemurire, itz amintesti? Ce s-a skimbat, pui, de martzi pana joi? Ai uitat de noptzile noastre fierbintzi kare era cool decat din cauza la inghetzata de la nonstop? Ai uitat poftele de nedescris cu kare ne iubeam muscand din aceiasi inghetzata? Si kand mai se topea inghetzata ai uitat kum ne shtergeam reciproc barbiile cu aceiasi bucatzik de hartie igenik de buda cu parfum inbatator de zanbile?  K trebuia sa facem economie, Kostelush, in numele la toate planurile noastre de viitor care urmam sa le inplinim prin sacrificii… Offf, puishor, kum sa lasi tu toate hepiendurile kre visam la ele sa se naruie si sa se ruineze? Tzi-am zis doar ca sfortzarile noastre nu avea sa ramana fara ajutor de la mamica…  Krezi k Plotonerul Mugurel te va iubi mai mult k mine sau macar la fel??? Nu, Kostelush, te va inshela in prima permisie, iar knd te vei libera, te va arunca k pe o masea stricata la coshul uitarii din neantul istoriei.

 

In sperantza k totusi ai sa te-ntorci barbat si ai sa treci peste toate intenperiile armatei fara ca sa te sinucizi sau sa ajungi sa-i furi rujurile lui sorta, dragul meu Kostelush, itz komunik k am vorbit cu mamik foarte serios si destul de klar despre k trebuie si ea sa se inplice in numele fericirii mele. La inceput a varsat lakrime amare si a zis k nu-mi pasa de visele kare lea avut ca sa ma marit si eu cu un om cu stare, nu ku un amarastean kre si la inghetzata tot eu trebuia sai fuck cinste, dar cred ca era cam de krokodil lakrimele, pentru ca atunci cand iam aratat hartia igenik de buda kare am pastrato de la plecarea ta in armata, Kostelush, shi-a dat seama ca fata ei stie ce inseamna respectul de sine si economiile, k era hartie de firma, Kostelush, kum kred ca itz aduci aminte. Si mamik a luat dekat o bukatzik cu care s-a shters shi la oki si la nas, k o podidise si mucii pe langa lakrimi.

 

Shi kum itz spuneam, Kostelush, mamika a promis ca are sa ne ajute si ea cu ce poate ca sa ne kladim shi noi cuibushorul nostru de nebunii. Ca care eu imediat am shi inceput sa visez cu ochii deschishi la ziua in care ne vom muta in garsoniera noastra, Kostelush… shi kum ma vei trece tu pragul in casutza noastra cu peretzi vernil shi lila si ma vei azvarli cat colo pe canapeaua cu covertura cu porumbei brodatzi si ku mult sklipici. Kuibushorul nostru trendi, Kostelush… kum am vazut eu la tv ca are si Krmen Sherban sau Vali Vijelie… mai itz aminteshti kum ne uitam noi amandoi la Rieliti Shou shi ne-am dat seama k dragostea noastra incepusera pe frumoasa melodie… melodia aia… Hello gagika. Astfel de lukruri nu se uita, Kostelush… shi akum imi vine sa plang kand miamintesk. Refrenul imi staruieshte inka in memoria mintzii si asha va ramane o veshnicie, adica pana la moarte, k de divortz nici nu vreau sa aud:

Hello gagika …hello iubita
Da-mi nr de telefon
Hello gagika …hello iubita
Da-mi nr ca nu am somn } bïs

 

Ce frumos ar fi, pui, sa vina Valy sa ne cante la nunta! Sa shtii k deja am fost ieri in Dorali si am pus okii pe nishte perdele grena cu berze aurii, o nebunie, nu altceva. Shi am komandat si la un mare piktor din Obor un tablou k sa se asorteze ku perdelele, ceva cu un rasarit de soare shi bineintzeles shi un cuib de berze, plus doi porumbei kre stau pe cumpana unei fantani si se iubesc veshnic. Gandeshte-te la asta, Kostelush, la dormitorul nostru deasupra karuia va domni tabloul kare tziam zis de el… gandeshte-te la viitorul nostru shi da-l dracului pe Mugurel, el nu-ti va umple niciodata garsoniera de obiecte de arta… casa noastra va fi ezact ca casa lui Adrian Nastase, idolul tau care eu nu lam votat, k nu te kunoshteam pe atunci, dar daca candideaza iar, in numele iubirii nemuritoare ce tzio port, Kostelush, ii voi akorda inkrederea mea si bineintzeles shi shtampila.

 

Ashtept raspuns urgent, Kostelush, dar daca nu-mi raspunzi pana sanbata viitoare, itzi promit ca am sa inghit toate diazepanele lui mamika, k sa ma ai pe constiintza. 

 

Ku nemasurata nerabdare, dragoste shi sinpatie, a ta pentru totdeauna,

Vanesa Viorica

 

P.S. Sa shtii, dragul meu, ca voi pleca putin in Turcia, intr-un sejur de weekend de miercuri pana vineri, k sa ma prajesk putin la soare, dar sa nu fi gelos, Kostelush, nam sa fak nimik akolo, dekat am sa fotografiez cu mobilul neste alge k sa le pun pe blog, cu dedicatzie pentru tine si pentru Alma, pretena mea virtoala de la Chitila. Iar daca sanbata kand mantork nu gasesc meil de la tine care accepti pozitiv sa te despartzi de Mugurel, inghit diazepanele imediat dupa masa de pranz, k mia promis mamika k face ardei unplutzi shi gogoshi special pentru mine shi nu pot s-o dezamagesk si sa las toate bunaciunile nemancate.

 

Hai Liberare!

……………………………………………………………………………………………………..

 

Aceasta mirobolanta scrisoare este o leapsa de la Alma si Suzi , intr-un si mai mirobolant proiect blogaresc anti-kitsch, intitulat Iubire si nemurire. Leapsa merge mai departe, ca vantul din Vama Veke, catre Lali si Permafustu’.

Putere

Sa fii puternic, paradoxal,  inseamna sa nu constientizezi ca esti si sa nu faci eforturi pentru a arata asta. Sa fii puternic nu inseamna sa pleci la razboaie de cucerire, pentru ca orice incercare de cucerire e de fapt un minus, o nevoie sa dovedesti, tie si altora, ca poti.  Sunt eu un om puternic? Cam asta e imaginea pe care am creat-o, uneori constatarea are iz de repros.  In momente de criza am ramas mereu cu capul pe umeri, cu mintea limpede, i-am tras si pe ceilalti dupa mine si n-am ingenuncheat decat pentru a trece prin tunelul care ramasese atunci singura cale de acces spre mai departe, dar ma intreb acum: chiar oi fi? Se poate sa nu fiu, pentru ca am numit intotdeauna tupeu acceptarea de a intra intr-un proiect, o afacere sau chiar o relatie despre care ai dubii, in care nu esti sigur ca poti fi cel mai bun, or, puternicilor nu le pasa, ei se arunca, risca, isi asuma un eventual esec. Sau se prea poate sa fiu, atata vreme cat nu mi-am pus niciodata problema ca trebuie sa fiu puternica, stiut fiind faptul ca fiecare e preocupat de partea sa cu hiba, pe ea tot o scoate la lumina, ca un handicapat care-si arata cioturile trecatorilor, nu pentru a starni mila, ci pentru a-si dovedi si a i se dovedi ca nu se vede, ca nu aia e adevarata problema, ca handicapul e unul fals sau unul peste care se poate trece. Hiba mea nu a fost puterea, n-am avut niciodata dorinta de a fi capitan de vas,  de a ocupa functii care sa-mi maguleasca vanitatea. Mi s-a intamplat uneori sa fiu capitan, leader, s-a intamplat pur si simplu, dar asta nu m-a facut nici un om mai bun, nici mai rau, nici mai increzator in el insusi, nici mai cu nasul pe sus. Chiar dimpotriva, de multe ori m-am simtit oarecum vinovata fata de cei care chiar isi doreau locurile alea si am facut pe dracu-n patru sa dovedesc ca altul le merita de fapt. Cine-si doreste ceva cu ardoare s-ar putea sa merite acel ceva mai mult decat cel care il obtine fara truda, fie macar si pentru ca e posibil sa pretuiesti mai mult un loc, o pozitie, un om la care ai ai ajuns prin rapi si gropi adanci. 

Asadar o fi adevarat ca sunt un om puternic. Si unui om puternic nu-i poti ierta oboseala, poticnelile, slabiciunile, nu-i asa? Pentru ca nu le-ai recunoscut niciodata ca facand parte din el. Slabiciunile unui om pe care-l consideri puternic nu pot purta decat un singur nume: mofturi.

Of, si Vonnegut

Acum am aflat. Kurt Vonnegut a trecut si el Dincolo. Vonnegut si Paler erau pentru mine mai mult decat niste scriitori, erau niste intamplari, erau parte din mine. Despre Paler n-am putut sa scriu, as fi fost patetica si plangacioasa. Caminante ramane pe noptiera mea, acolo ii e locul de ani de zile, de multi ani… daca as spune de ce ar fi ca si cum as defila in pielea goala in Piata Universitatii. Nici despre Vonnegut nu pot. Asa cum Pink Floyd imi este THE BAND, ei imi sunt SCRIITORII. Si s-au dus, aproape firesc, impreuna.

 

We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.

 

I tell you, we are here on Earth to fart around, and don’t let anybody tell you different.

 

Laughter and tears are both responses to frustration and exhaustion. I myself prefer to laugh, since there is less cleaning up to do afterward.

 

(K.V.)

 

 

 

Don Quijote nu exista la optsprezece ani. La optsprezece ani, cand isi face iluzii, omul alege un scop, nu o metoda. Viseaza un drum pentru viata, nu o cale de mantuire. In schimb, Don Quijote asteapta acolo unde iluzia e pe cale sa cedeze, inalta lancea si sulita cand dezamagirile risca sa castige partida.

Cine are sansa sa-l intalneasca va muri probabil iubind. Cei pustii si cinici n-au avut acest noroc.

Acest noroc sau acest curaj. Caci zeii n-au indraznit sa creeze o lume din iluzii.

 

 

A imparti cu cineva totul,

lacomia, o piine si ploaia,

a imparti vina, refuzul si noaptea,

teama si focul, mereu aminarile,

a imparti singuratatea

ca sa nu ne omoare,

a imparti…

 

(O.P.)

 

 

Chestii tehnice, o leapsa, oligarhi si un deget umflat

Weblogul mi-a facut pocinogul. Dupa ce cateva luni nu trimite notificari la insemnari noi, dintr-o data, cand imi vine si mie ideea sa schimb niste tag-uri, pac! Se apuca de nebun sa-mi anunte abonatii: insemnare noua in blogul ummagumma, insemnare noua in bl… de peste 30 de ori, how sweet! Mi-ar fi convenit mie sa pot scrie insemnare noua pentru acum un an, iar ea sa exprime realitatea schimbata dupa bunul meu plac, dar pentru asta as fi avut nevoie de inelul Arabelei, pe care, oricat l-am cautat, nu l-am gasit printre pietrele caldaramului praghez. Inelele mele din dotare nu fac vraji cand le invart pe degete, ba chiar pe unul dintre ele nu l-am mai putut invarti deloc, pentru ca am mancat sarat si mi s-a umflat degetul in asa hal, incat as fi aruncat cat colo inelul ala care ma strangea, daca as fi putut sa-l scot. Asa ca acum, in loc de sarat, ma desfat cu acru. Helasul lui Perma-frustul e in pericol, dar trebuie sa ma desumflu, e spre binele blogosferei, ce dra…

 

Asa. Deci daca n-am inel, am pestisor, ca tocmai ce m-am uitat pe Technorati si am vazut ca Alma m-a taguit acum ceva vreme, cand eram eu cu capul in nori la propriu. Apropo, Poesisa asta m-a speriat noaptea trecuta, cand a zis ca va muri in curand de cancer, brrrrrrr! Pai io-s paranoica, fata, si credula pe deasupra, ca sa nu mai spun ca ma panichez la comanda, asa ca nervii mei nu-s jucaria perfecta. Noroc ca serviciul meu incepea azi la 11, ca daca trebuia sa semnez condica la 8, te spammuiam intentionat.

 

Inainte de a ma achita de obligatie, trebuie sa mai spun ca leapsa asta cu Pestisoul de aur e ca blestemul lu’ Sfantu’ Anton. Daca imi zici ca am dreptul la trei dorinte, eu chiar cred ca ele se vor implini, doar ca ma blochez si nu-mi mai vine nimic in cap. Sau imi vin numai porcarele si ma fac de ras in fata Pestisorului. Odata gandite, ele devin deja dorinte exprimate si… ce ma fac? Creierul meu scoate porumbelul, mie mi se consuma dorintele si p’orma ciuciu alte oportunitati de vise come true moca.

Par examplu: singura dorinta care ma bantuie in secunda asta e ca as vrea sa vad un concert cu baietii astia de la Flaming Lips:

 

Pe urma, tzac-tzac, mintea imi zboara la piramidele din Mexic. Intr-o zi ma voi da cu piramidele si-l voi calari pe Quetzalcoatl, daaaa! Ups! Mi-am mai consumat o dorinta. Pentru a treia, rog Universul conspirator sa nu mi-l aduca in fata neuronului pe Basescu, Bombonel sau Vadim, ca imediat purced la dorinte cu oligarhi si alte napaste.

 

By the way, ce, crede cineva ca io nu fac politica? Ba bine ca nu. Uite mostra de messengereala: 

 

Umma: cu ocazia basescului suspendat m-am mai uitat si eu la tv

T: si io si io

T: e treaba f. putreda, ca-n 2004

Umma: am vazut-o aseara pe aia, aia cu mainile in sold, cum o cheama?

Umma: labe unuteve

T: care aia cu mainile-n sold? cristoiu?

Umma: nu, ca are si tzatze

Umma: de fapt si cristoiul are, dar mai lasate

Umma: aia cu gusha

Umma: cu tzatze si cosmin gusha

T: lavinia shandru

Umma: daaaaa, aia

T: e destul de aratoasa pentru o politicianca

Umma: pai da, dar nu tace

T: pacat ca-i isterica si proasta

Umma: n-are simtul masurii si al ridicolului

T: catzea

T: da cel mai tare ma enerveaza tot talkshowurile a la antena, cu cristoi si rosca-stanescu si mustaciosul ala isteric

T: stan

Umma: pe ala nu-l stiu

T: un bou de scrie si la jurnalul

Umma: atunci, daca-l vad, is de parere ca sa ma enerveze si pe mine!

T: azi n-a mai aparut editorialul lui cartarescu in jurnalul, l-or fi dat afara oligarhii

T: http://www.jurnalul.ro/articol_76654/blasfemator__f_r____354_ar____351_i_dumnezeu.html – asta-i valentin stan

Umma: adica asta-i ziarist?

T: asa il prezinta astia la emisiuni :(  

Umma: dupa ce ca-i mustacios, il mai ia si pe Mantuitor de-o aripa si-l flutura cu subiectivism extrem pe sub nasul cetitorilor

Umma: dupa moaca, are voce pitigaiata

T: are si si-o mai putigaieste special la emisiuni ca sa faca pe smecherul

T: cand citeaza din basescu

Umma: oare mustaciosii se plac intre ei? or fi toleranti unul cu altul?

T: mie nu-mi plac nici intre ei, nici separat

T: dar asta si cu mustacioasa de nevasta-sa s-or placea

Umma: cred ca-si lasa mustata ca sa nu li se vada parul din nas, altfel nu-mi explic

 

Deci nu, a treia dorinta nu-i nici cu politica, nici cu mustaciosi. O las pentru mai tarziu, sper ca nu se transforma si Pestisorul asta in Melc. Dar poate ca si Melcii indeplinesc dorinte.

 

Taguiesc pe Antimonius, pe Oama si pe Bebitzu. Nu ma injurati, rogu-va, mai mult decat m-or fi injurat astazi abonatii. Acum oricum n-o sa mai creada nimeni ca e insemnare noua pe bune.