eu, si de la oaste ma intorc ranita

O vanataie uriasa pe coapsa dreapta, una mai mica sub genunchi, doua zgarieturi lungi pe burta – de unde? Habar n-am. De pe campul de lupta, probabil, pentru ca (stii?) am fost stegar, trambitas, aruncator de grenade fumigene, sol de pace. Am avut doua picioare moi si trei nopti de nesomn, zece degete soptitoare, doua brate multifunctionale, patru plicuri cu servetele, un ceas de carton, opt pachete de Kent White, vocea asta. Hai, o sa fie bine, nu, nu asa, stop, inca o data, tu da, tu nu, of, am ga-sit, nu am gast, gata, acum. Diploma de merit e verde, sta pe coapsa vanata. Cea de excelenta, roz, e numai buna de acoperit cele doua zgarieturi. Premiul cel mare a plecat la cei 40 de ‘oti.
Acesta este un jurnal, iar acela, un ceas din carton, canta in doua limbi FIX ce-ti trece prin cap. La “glasul rotilor de tren”, sefii de gara isi oxigeneaza parul, la “hai sa dam mana cu mana”, sapte pitici se imprietenesc cu patruzeci de orci, la “i will try to FIX you”, juriul adoarme, iar publicul delireaza. Sufleorul imi infige unghiile in cosul pieptului, imi sufla de deochi. Ochi? Care ochi, baigui, cearcanele mele n-au ochi.

a ajuns chiar un jurnal blogul asta.

Pomeneam acum cateva insemnari de terasa de dupa. A fost ieri. Cu bucurie care, din politete, nu s-a strigat, nu s-a tropait, s-a scurs pe obraz din ochi mirati: chiar s-a intamplat? Sunt 8 ani de cand imping batiste spre nasuri mucioase si zic: lasa, la anul… Anul asta am spus doar multumesc, George.

As fi pus si niste poze, da’…

Si as mai fi scris despre:
- sampoanele si gelurile de dus din baie, niciodata consumate pana la capat;
- Bogdanul in costum elegant si bascheti;
- baschetii mei de data asta rosii, cu care am defilat pe scena cu v.i.p.-uri;
- femeile catele, care se hranesc cu resturile altora, imaginandu-se oaspeti de seama la festin;
- oameni bunirai (nu, nu buni rau);
- mirosul de vopsea care m-a intors in timp.

Iar sta sa ploua, vreau si eu maimutoi ca pe blogul lui Vidal, etc., etc., etc.

Capete de afis

Piesele cu actori mari pe care le vad de cativa ani incoace nu sunt decat terenuri de joaca pentru ei, regizorii imi dau senzatia ca ar fi timorati in fata unei Olga Tudorache, unui Mitica Popescu, in fata unui Hossu, a unui Repan, a unui Marin Moraru, a unei Florina Cercel sau a lui Florin Piersic. Piesele care mizeaza doar pe capetele de afis sunt acte ratate: personalitatea monstrului (sacru, cum altfel, deci si al naibii de mofturos) fie sufoca imaginatia, creativitatea regizorului, fie “garanteaza” succesul si atunci pentru ce sa-ti mai bati capul cu subtilitati? Vine monstrul pe scena, publicul lesina de placere si isi lasa vigilenta sa faca nani. Rosteste monstrul monologul final, sala apauda in picioare minute in sir, cu zambetul ACELA intepenit pe chip. Sovaielile, balbele monstrului sunt iertate pe loc, plictiseala cu care “isi face treaba” e ornata cu trucuri profesionale, debitate mecanic. Spectatorul, la urma urmei, e acolo pentru a-si umple timpul liber cu ceva demn de mentionat asa, in treacat, a doua zi, la birou, deci e dispus sa vada numai ceea ce-i convine. Piesele cu actori mari sunt de obicei niste povesti simple, construite simplu, abordate simplu, pentru ca nu cumva booblicul sa indrazneasca sa se extazieze la altceva (d)in afara marelui, nemaipomenitului actor.

Dar nu, eu nu ma duc la teatru sa vad o poveste, ci un spectacol. Poveste, regie, interpretare, miscare, voci, decoruri, muzica, toate puse impreuna intr-un mod armonios. Nu ma duc la teatru in timpul liber pentru a vedea alti oameni in timpul liber. Nu ma duc la teatru pentru a scrie cronici sau pentru a ma imprieteni cu actorii. Nu ma duc la teatru nici cu aroganta criticului sau a colegului de breasla, nici cu umilinta muritorului care face plecaciuni in fata oricarei firimituri divine. Ma duc la teatru pentru a vedea teatru, nu susanele.
Eu-spectatorul, asadar, e dezamagit. Dar eu-optimistul, ca de fiecare data, improvizeaza zi zice: hei, poate ca ai nimerit tu numai la astfel de piese in ultima vreme, unde ti-ai pus intuitia, huh? Hai ca ma mai duc si maine. Sper sa nu mai vad “ursuleti” (balanganeala aceea de pe un picior pe altul pe care un viitor actor invata s-o evite inca din anul intai de facultate), sper sa nu mai aud hohoho-uri de Mos Craciun din gura unei femei care se doreste a fi fatala, sper sa aplaud la sfarsit nu doar convingator, ci si convinsa ca am ce. Un spectacol.