jurnALul lui AL

ALambicat, a spus GAL.
FenomenAL, a chicotit zana buna.
EsentiAL, a adaugat, la misto, Jiminy.

(Jiminy nu e Jim Canepa, pe vremea lui era AL dracului de cALd, iar marea era sora cu luna. Pe vremea lui, pe vremea ta, usor bmw-urile treceau. Auzi, ALmanahe? Cineva a ajuns la mine in blog cu urmatoarea intrebare pusa lui Google: cine e Jim Canepa? ALmanahehe, hai deocamdata sa nu le spunem nimic. Insa am putea sa-i consolam pe curiosi cu dezvALuirea ALtui mister: locatia volanului din povestea intitulata “AgALe curg rauri de Toyote, dar ALbastruna-i numai una”)

AL s-a intors acasa. ALaltaieri dimineata aerul ii ramasese parca mic, nu mai incapea nici o litera acolo. AL a incercat un soi de exorcizare a ingustimii si a inceput sa fredoneze un cantecel vechi: ALfabetul nu e greu! Ba e greu, atarna greu, ia uite ce umeri chinuiti poti sa ai, l-a contrazis CALea Victoriei, care era de fata. ALeluia, si-a schimbat AL repertoriul cand a coborat din masina. Pe umeri ii crescusera deodata bALoane, aproape ca plutea, il tragea in jos doar ALunita de pe genunchiul stang. Aerul se umflase pana daduse pe dinafara, acum umbla pe strazi de capul lui, in ritm ALert, iar AL, coplesit, izbucni: a, bî, cî, dî, e, fî, gî, cu tot cu diacritice. ALarmati, piticii interiori ii iesira prin gauricile din epiderma si incepura sa numere, pentru a contracara puternica armata a ALfabetului: un gin, doua ALiteratii, trei povesti, patru ALintaturi. In acest rastimp, AL se prefacu bolnav de ALezie, dar ah, ce-ar mai fi ALcatuit el cuvinte din toata forfota aia de cifre, litere si note muzicALe! ALizeul se opri pana la urma, cifrele se ALiniara si devenira numere de telefon, literele se ALipira in ditamai discursul, iar notele muzicALe, ei bine, notele muzicALe isi aprinsera un Kent ALb si devenira tare infumurate. ALbatrosii si ALbinele din public purcesera la dat din aripi, iar dupa cateva minute li se ALatura si un fluture nou nascut din stomacul lui AL. ALl right, mi-e foame, zise eroul nostru si isi unse o felie de paine cu ALmete. CALm, Jiminy ii sopti atunci la ureche: pALmele vor rodi, dar nu reusi sa spuna ce vor rodi, pentru ca suna telefonul, era ALice. ALo, AL, imi poti face si mie moca cinsprezece planse color cu fluturi pana luni? ALtruist de felul sau, AL nu putu sa refuze, ba mai schimba cu ALice si ALte vorbe offtopic, pana ce fluturele cel mic si propriu se enerva si-i spuse, nu de la obraz, ca nu ajugea pana acolo, ci de undeva, din cosul pieptului:
- Bah AL, fluturi straini pe cinspe planse, ce ALienarea mea faci, ca mor aici de gelozie si ALean.
- Stai, ma FAL-fAL, nu te ALerta si cALm down, incerca AL sa-l linisteasca, tu ramai oricum fluturele ALfa, ce naiba! CeilALti sunt niste ALeatorii, ii gasesc pe Google si ii uit imediat ce-i printez. Si nu mai da atat de ALlegro din aripi, ca incepe sa ma manance esofagul din cauza de butterfly effect!
- ALl you need is o ALifie, adica love, adica io, conchise fluturasul, si fu aproape convingator.

Deasupra orasului isi facu simtita prezenta un ALtocumulus lunguiet si ALunecos, amiaza semana a seara. Un nor ALuziv, o rupere de ritm si AL intelese: traim din ALternante, e timp pentru toate. Timp de ALice Cooper si timp de ALifantis. Timp de odihna in pat ALuvionar, timp de ALtoit zboruri, timp de ALungari, timp de cautat ALternative si timp de ALinare. Intelegand vei dobandi, isi spuse AL cu vocea lui, fara pitici, gaze, aliteratii si alte efecte scenice. Am sa scriu ce mi se intampla, am sa scriu. Si se tinu de cuvant.

mi-i de premii mii sau jpeg frummos, cinste cui te-a castigat

Promisele jpeguri de ne-uitat sunt acele poze la care nu se cade sa te uiti, ci doar sa tragi cu coada ochiului. E timpul pentru ele, imaginile regleaza ritmul cuvintelor, sporesc frumusetea iluziei, iar tu, cel care te strecori printre litere si culori, lasi propriile senzatii sa-ti scrie si sa-ti deseneze cercuri, patrate, gandacei.
Saruta-i gandacul de pe deget, scoate-i din par firul de iarba… era o fata pe youtube, am zambit asa, simplu, fara zorzoane.

Mai intai degetul meu amatoristic a decupat o apa. Click! Copacii inversi, oglinda care nu astampara setea, ci dorul de rasfrangere. Wilmaaaa, nu te zgribuli, citeste-nainte:
“când citesc ce scriu întotdeauna
fie zâmbesc
fie dăruiesc lacrimile somnului paranteză dintre un vis şi un altul identic”

Apoi degetul aratator a devenit degetul apucator, unindu-se cu cel alaturea mai gros. Nici aici nu se termina setea, doar intamplarea se incheie, dupa care unghia roz cu viclene arabescuri se indeparteaza de verde, iar cana ramane hangiului, s-o umple cu vin pentru strainii care urmeaza.
“muzele sunt farame faguroase de zane
care iti cad in carti, nu in asternut!”
Degetul aratator apucator devine deget rezemator pentru tampla dreapta.

Pe frunza n-o doare vestejirea, moartea ei fosneste sub talpi de excursionist care se opreste sa respire, sa arate cu degetul si sa exclame: ce frumooos!

De ce iti ascunzi tristetea printre tablouri colorate, fata? o intreb pe Proprietara direct, dupa ce Pictorii mei au adormit. Proprietara isi trece mana prin par (are par frumos, stii?) si zice (sau imi imaginez ca zice, ceea ce e tot aia): pentru ca acum am breton si… si… aveam nevoie sa-mi intre niste culori in ochi. Dau sa mai zic ceva, dar ea ma intrerupe: pitic! urs! cuc! Imi aprind o tigara si tac. Fumeaza si ea, fumul se amesteca, se rasuceste colorat, deseneaza povesti proprii in spatiul ramas intre tablourile altora. Stii? ma intreaba. Ihi, ii raspund. In intuneric, degetele nasc pitici noi, mi se face dor de galben adanc, galben de camp, galben fara mascarici, fara mascari, fara masti. Oare mai suntem posibile, fata, sau ne-a mancat si pe noi circul?

Iar asta-i pentru mine, sa incerc marea de roz iluzor cu degetul, cred ca merit ummpic.

In alta ordine de limba

Hai sa vedem cum i-ar sedea textului tau in limba asta, zice, apoi Google does its best, intru hahaha-ul colectiv. Carevasazica:

Eu nisipuit apusuri, eu juntamente terminações, eu fulganizat altos, eu ummaglumit com monstros
e você ainda iubeck’s, cara, meu toanto de departele

Temos um passado, que fizemos juntos palavras
nossos filhos dizem meus dedos não fará grande, não vai ir para a escola, não iremos envelhecer esperando por eles para voltar

- Eu gosto de mulheres, suave, homens fortes?
- Eu gosto de gatos, mulheres e homens foartza-OSI

“Traducerea” completa e aici.

Eu ummaglumit com monstros cam mult in viata asta a mea, dar am facut-o indeobste in limba romana. Azi, cand m-am intors de la munca, am gasit ecranul plin de ferestre messengeriste si de cereri de add de la tot felul de nume arabesti. Imi lasasem, vezi bine, ym-ul deschis, dar eram pe invisible, asa ca zau ca nu-mi dau seama cum unul din araboi mi-a vazut si poza din care scot limba oamenilor inconjuratori, implicit si mie, pentru cand imi dau tarcoale. Nu pricep nici cum a ajuns id-ul meu pe mana tastatoare a respectivilor, o fi facut vreun dujman list exchange cu ostenii jihadului. Nice tongue, zice arabetele din gemulet. It’s (my) mother tongue, imi vine sa-i raspund, dar e mai lesne sa apas pe ignore, pt. ca orice umma pre limba ei pier(c)e.

Pas in doi

Câteodată sunteţi foarte enervanţi voi, bărbaţiibăieţi!

Păi să ne imaginăm că tu eşti iubitul ei. Ceart-o şi mormăie-i în loc să-i dai părul din ochi, ea se va îngrăşa ca să se răzbune.
În altă oră, când va fi şi mai nervoasă, se va duce în baie, va lua creionul dermatograf şi-şi va colora dinţii. Apoi îţi va zâmbi albastru, iar tu vei zice că ce-ai făcut cu fata mea, urâto?
Cuvintele lungi le va pune în drafturi parolate, iar ţie îţi va vorbi doar pe limba lui Zoso: href, youtube, copy/paste, ţi-ar conveni?
Aşa că mai bine ai merge iute s-o împaci. Dacă ai fi iubitul ei, zic.

Despre prietenie si alte apucaturi nefiresti

Innuenda și Alice, două cadouri delicate ale toamnei, două cărți, două hărți. Merită să te aventurezi pe traseele lor, zău. Întâmplător sau nu, amândouă au scris despre prietenie, m-am strecurat în vorbele lor și m-am înfruptat pe îndelete. Uite cartea cu pălărioară, cu tot cu comentarii, uite și tărâmul minunilor. Am citit, am plecat, m-am întors, am citit, apoi mi-au țâșnit treipunctele, spațiile pe care cititorul le umple cu întâmplările proprii. Uneori mă entuziasmez în fața oamenilor, alteori nu mai vreau să-i iubesc, dar când îmi permit răgazul aducerii aminte, fără glasuri exterioare care să mă împingă cu hei-rup-uri, oamenii sunt mereu frumoși. Uneori iau conjunctura drept prietenie, alteori uit să fac reverențe în fața gesturilor cu adevărat nobile, dar când acumaici-ul se transformă în nu-știu-unde-și-când, amintirea îmi apare întotdeauna rozalie, în fictivul ei.
E toamnă, ce? Dacă aș mai fi avut vița de vie, poate că mi-aș fi ascuns siropoșeniile în spatele acrilor, dar arătoșilor struguri. A mai rămas un zarzăr, dincolo de care apusul e pe cale să se întâmple. Dintr-o carte iese un colț de hârtie, trag de el și îmi apăr câteva fraze demulte, de pe vremea puloverului albastru și a șireturilor târâte prin noroaiele capitalei:

După promisiunea unui ceai aromat-tremurat-amânat-nefumat, uite-mă în trenul iute ca săgeata, scriind cu degetul pe geam, apoi pe genunchi – nu mă mai greși, domnule conductor, cum aș putea sorbi delicat din ice-tea-ul surogat, cum aș putea să mă prefac că fumez – ah, clișeisticul, dar femininul gest cu țigara – , cum aș putea să-mi amintesc ordonat, fluent, lin de toate serile frumoase și de prietenii mei? Nu, nu mă greși, nu vreau să fac mișcări bruște care să mi-i împrăștie.

Asa e!

el_Copil perplexat la auzul spuselor profesoarei de romana:
“Gandirea este ceea ce va iese pe gura!”

“Bine, dar eu… eu…”, s-o fi balbait in soapta elevul cel timid, care inca nu a auzit de teoriile nominaliste, conform carora arta este ceea ce oamenii numesc arta si, prin extrapolare, frumosul e ce-mi place mie, iar Becali e blogger, pentru ca asa zice el.

Profesoara isi continua placid discursul:
“Si acum, desi nu-mi face nici o placere, vom comenta o handicapata de poezie a lui Bacovia.”

volanasul meu!

Aşaaa, dacă-s pe you tube, îl mai găsesc şi pe Artanu, ce bine ar fi ca ho cu tata să nu intre în folclor doar ca strigătură, ca formă fără fond. Apropo de bizoni, mă gândeam zilele trecute la cele două feţe ale bărbatului: el – şoferul şi el- însuşiul. Până şi cel mai politicos bărbat se transformă în bestie când urcă la volan. Dacă eşti cu el, dacă s-a oferit să te conducă acasă, îţi deschide portiera, după ce în prealabil ţi-a cedat scaunul lui de la fumoar şi după ce săptămâna trecută ţi-a cărat teancul de cărţi şi s-a oferit să se ducă la magazinul din colţ să-ţi cumpere ţigări, iar ieri şi-a cerut scuze de cinci ori că a uitat să-ţi aducă înapoi romanul lui Pamuk, pe care i l-ai împrumutat . Dar dacă, Doamne fereşte, eşti şi tu la volan şi va întâlniţi în trafic, îi vezi ochii injectaţi, buzele strânse şi vrrrummm-brrrummm, accelerează, tăindu-ţi calea şi împingându-te în bordură, ca să ajungă el primul, primul, primul! Ei bine, şi ajunge primul, ajungi şi tu după cinci-sase minute şi-l întrebi zâmbind: dar unde şi de ce te grăbeai aşa? Iar el, care între timp s-a transformat la loc în om, îţi zâmbeşte la rându-i şi te întreabă câte linguriţe de zahăr să-ţi pună în cafea.

Am îmbrăţişat-o pe Vi

Am îmbrăţişat-o pe Vi. Ne-am întâlnit în faţa uşii, eu intram, ea dădea să iasă. De obicei ne ignorăm, privim ostentativ în altă parte sau ne înfruntăm din priviri, nu mai e demult loc de bună-ziua între noi. De fapt, între Vi şi nimeni nu există loc nici de ce faci, nici de, Doamne fereşte, îmbrăţişări şi alte efuziuni. Şi totuşi în acea zi mi-am oprit pasul, mi-am abandonat destinaţia şi am întins braţele către ea. Mă aşteptam să se împotrivească, să se smulgă, dar trupul descărnat a stat cuminte şi supus, moale pe sub bluziţa cafenie. Simţeam vinişoarele obosite sub umerii mici, sânii minusculi turtiti complet de un sutien inutil, oasele gata să cedeze dacă aş fi strâns o idee mai tare. Braţele îi atârnau pe lângă corp, nu mă împingeau, nu mă cuprindeau. Iată omul cel mai rău din lume, îmi ziceam, iată omul învins de propria orbire, omul alungat de golul pe care singur şi-l desăvârşeşte, iar când muşchii cei mici s-au încordat, când braţul drept a răspuns în sfârşit strânsorii mele, urmat, după cele mai lungi cinci secunde, de cel stâng, tot ce am putut face a fost să zâmbesc înspre un departe care pornea fix din spatele umerilor lui Vi. Apoi m-am trezit, desigur că n-aş avea vreodată curaj să o îmbrăţişez cu adevărat, frigul din cercurile care o înconjoară mă împinge mereu către cea mai apropiată ieşire ori către cel mai întunecat cotlon.

Omul rău este cel care nu iubeşte pe nimeni, îi spun Teologului, iar el îmi recită o pildă din care reiese că opusul iubirii nu este ura, ci egoismul.
Spune-mi cui îi este dor de tine ca să-ţi spun cine eşti, îmi continui gândul, amintindu-mi de o iarnă când Vi şi-a rupt piciorul, iar colegii noştri s-au bucurat. Nu, nu de necazul ei, ci de faptul că au scăpat de ea pentru două luni. Două luni fără frig împrăştiat pe holuri, fără uşi deschise brusc, fără solicitări abracadabrante, fără priviri tăioase, fără reclamaţii. Doamne, iartă-mă, rosteam şi eu în şoaptă, în timp ce profitam de spaţiul gol, în care, în sfârşit, se putea râde pe îndelete, fără teamă.

Îmbrăţişarea din vis s-a născut din milă, uite că e şi ea om, mă, e şi ea om… Dar dincolo de milă bănuiesc că era şi altceva, şi anume vinovăţie. Vina mea constă în neputinţa de a găsi drumul către omul zăvorât în Vi şi, în cele din urmă, în convingerea ca acel om chiar nu există. Dacă ar fi existat, n-ar fi putut să se abţină atâta timp să cerceteze felul în care se oglindeşte în ceilalţi, s-ar fi uitat măcar cu coada ochiului, ar fi avut o reacţie, o răbufnire, un hohot. Cum să trăieşti fără să iubeşti pe nimeni, fără să-ţi pese că nu se bucură nimeni când te vede? Cum să… aş continua, dacă nu m-ar opri un alt gând: măcar Vi e sinceră, in felul ei, cu cei din jur, nu-i amăgeşte cu un drag pe care nu-l simte. Întrebările mele retorice îşi schimbă direcţia: dar cel care ştie, ştie atât de bine că este iubit doar pentru ce arată, nu pentru ce este? Ei, ashi! îmi răspunde, dintr-o mirare paralelă, o blondă siliconată, ei, ashi! Ei, ashi, îi ţine isonul intriganta Mimi, fericită că a mai reuşit să strice o prietenie şi în acelaşi timp să rămână deasupra oricărei bănuieli, adică cea mai bună prie-te-na a ambelor părţi, fatăăă!

Iar Fortinbras:
Luaţi morţii. Potrivite-n bătălii,
Privelişti de-astea nu-şi au rostu-aci.
Să mergem.

Am povestit visul la fumoar şi toată lumea a râs: cum să o îmbrăţişezi pe Vi? Au urmat scenarii coşmăreşti: cum ar fi să încerce I. să o ia în braţe? Dar L.? Hahaha! Şi aşa a mai trecut o zi de muncă. Dar dacă, totuşi, luni… brrrr! Sau, mă rog, hm.

in loc de vrabiile gurese din vita de vie moarta

Cum blocul meu cu o scara e singurul care are banci la intrare, copiii din curtea interioara se joaca aici, unde in alta parte sa se stranga si ei? Ii ascult uneori, de cele mai multe ori doar ii aud, un zgomot de fond. Nici ei nu mai au imaginatie, acum zece ani, de exemplu, puteam sa scriu povesti nascute din jocurile lor. Astazi repeta la nesfarsit: e-te-ri-a si a-ju-toa-re, e un fel de tras la sorti, dupa care cred ca ar trebui sa inceapa un joc. Dar nu incepe, nu. Ei tot trag la sorti, pregatindu-se pentru inceputul unui ceva care nu mai vine, in vreme ce parintii lor fac fripturi sau se uita la televizor, la reality show, asteptand si ei, poate, ceva-ul acela, joaca, jocul, care nu mai incepe.

- Mai, gata, duceti-va acasa, e ora noua, il aud pe administrator, din blocul de vis-a-vis. Si-o fi dat si el seama ca nu mai are rost sa stea la panda, oricum nu se intampla nimic in fata blocului.

De foarte azi

Plecată după sex. Aşa scria la status. Când s-a întors, mi-a spus: ai avut dreptate, o să facă pipi pe faţa mea. Deci am o puţă-n mine, cum ar veni.
………..

O să îmi fie tare drag băieţelul ăsta care astăzi i-a făcut cu mâna mămicii lui pentru prima dată în viaţă. Deocamdată doar pe un ecran de ecograf.

Video killed the radio star

1. Isi petrecea noptile langa microfon, capul intre casti parea un sandwich in care Marele Gospodar pusese ochi de masline, gura de ardei gras, bujori din ketch-up. Nu-i sarea niciodata mustarul, avea sare si piper din belsug si, mai ales, era maestru in a se imbata cu apa rece. Ii imbata si pe altii, vorbele ii erau ambrozie, vicleana, cruda otrava care se strecura pe unde hertziene si se aduna in umbre mici, sute de umbre mici, acolo, in gropita din spatele urechii.

2. Isi petrecea noptile intre teancurile de carti cu sigle cunoscute, editurile erau putine, selectia autorilor era riguroasa. Pe vremea aceea citea autori, de fapt, nu carti: intra in labirinturi imense, zabovea zile intregi in fata vreunei oglinzi si nu voia sa gaseasca iesirea. Cand ajungea la capat, lumina rece de afara intindea mana sa-l inhate, iar el facea cativa pasi inapoi, se uita in spate si doar promisiunea unui nou labirint care avea sa inceapa maine il impiedica sa se intoarca la ratacirile de ieri.

3. Isi petrecea noptile scriind, avea niste caiete si niste stilouri. Cand era mica, scria putin mai frumos decat Sorin, care avea cel mai urat scris din clasa. Dar caietele secrete o invatasera sa (se) rotunjeasca (in) litere. Ce frumos scrii! isi spunea, uitandu-se mijit la randurile negre, albastre, rosii, egale. Mama era cititorul din umbra.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

1′. Niste oameni i-au adus topuri de-a gata, i-au impartit lumea in minute, calupuri publicitare, concursuri, noaptea era acum pentru dormit, iar ziua pentru obosit. O camera video a fost montata in studio, a invatat un cuvant nou: streaming, apoi a aflat ca trebuie sa-si coboare picioarele de pe masa. Cele trei colege au inceput sa mearga des la coafor si au inlocuit tricoul lalai cu bluza de matasa. El rostea fraze monotone catre alti ascultatori, ascultatori panditori de premii, datatori de dedicatii.

2′. S-a angajat la o publicatie de cultura, avea o rubrica permanenta de recenzii. Ce bine, si-a spus la inceput, voi recomanda si altora comorile mele. Seful departamentului i-a adus un teanc de carti si o lista: despre asta trebuie sa scrii de bine, avem nevoie de sponsori. Pe asta desfiinteaz-o, nu-l suport pe autor. Au inceput sa sune telefoanele: presiuni, rugaminti, stimulente. Facturile de acasa ii ranjeau, editurile se inmulteau, nea Costel, tanti Rodica si fiica lor, Eusebia, adica vecinii de la doi, devenisera scriitori publicati la editura domnului Stroe, de la blocul de vizavi. Facturile, fac(a)turile. La urma urmei, e doar un job.

3′. Intr-o zi, din plictiseala, din joaca, si-a facut blog. Nu mai scrisese demult. Credea ca singurii ei cititori vor fi cei trei prieteni carora le daduse adresa site-ului, mai credea ca vizitele pe care le face in intimitatea altor bloguri raman nestiute. Intr-o zi o prietena care avea si ea blog i-a reprosat ca nu i-a mai calcat pragul virtual de patru zile si jumatate. De unde stii? a intrebat-o uimita. De pe counter, a fost raspunsul. Counter? Da, uite, asta e ip-ul tau, hihihi. La inceput s-a revoltat, nu e drept, nu e moral, e la fel ca buddy-spy-ul, pe care stii cat il urasc. Dar in cele din urma si-a pus si ea. Din joaca, din curiozitate. S-a speriat de numarul vizitatorilor, iar scrisul i s-a cumintit. A scos counterul, dar n-a mai putut scrie ca la inceput. Odata a gasit un comentariu urat, si-a spus ca fie cineva face o confuzie, fie e vorba de vreun pusti teribilist care n-are n-are ce face cu timpul. Si-a amintit de counter si l-a reinstalat. Dupa o saptamana l-a scos din nou, aflase ca scabrosul comentator era un om odinioara drag. Urmatoarele ei insemnari au fost videoclipuri gasite pe you tube.