Ce mult te-am iubit, tastaturo

Pai da! Ce mult te-am iubit, tastaturo, ti-am tastat-o de-o mie de ori, ti-am luat silicon, te-am apasat pe buton, dar te-am inselat cu… niste foi, cu niste aer, cu niste zapauci, iar azi, of, azi te-am inselat cu un tricou verde si cu iarba de-aia adevarata. Trebuia sa consemnez lucrul asta. Prima burta de iarba a anului si cateva pagini de Updike intr-o liniste montata intre pini.

dual

nu am nevoie sa caut senzatii tari in filme horror, in glume proaste sau in montagne russe. ziua traiesc frici trecatoare, de care ma scutur si dupa care pot sa-mi pun masca de zambit. dar noaptea, noaptea ii omor pe toti. ori ii salvez de la moarte. noaptea ma lupt cu talhari karatisti, fac operatii pe creier, imi asez trupul in calea cutitelor, modelez figurine din sange incleiat, smulg solzi de pe spatele balaurilor si descopar dedesubt prieteni scamosati, inot prin mormane de oase, primesc sms-uri de la sirena sinucigasa, rup balansoare si arunc cu ele in babe malefice. ma trezesc epuizata, dar convinsa ca am luptat pentru o cauza nobila. cafeaua de dimineata e o punte intre razboinicie si blandete, pe urma jetul de apa spala cosmarul, curata revoltele. redevin senina si apta pentru clisee si dulcegarii. nu e de mirare ca pe blogul asta ajung oameni care cauta “seminte de maria”, “ce mananca gargarita”, “inimioare acadele”, “l-am visat pe mos craciun” sau “poze cu fapte bune in natura”.

Stirile UmUm cu poze

Bun regăsit, dragi ascuţitori! Prima ştire a zilei vine tocmai din balcon, de la corespondenta noastră, vrăbiuţa. De ce nu rândunica? Ei bine, pentru evitarea rârâfoniei din secvenţa noastrărândunica. În plus, vezi, rândunelele seduc. Vrăbiuţă?
– Hihi! Pot să prezint şi vremea?
– Doar balconul, pls.
– Dar nu e nimic spectaculos aici, ai uitat că răii au tăiat via? Acum totul e la vedere, deci neinteresant.
– Atunci fă şi tu o retrospectivă, dar iute.
– Uite! Ăsta e un iute anagramat şi un pic mai molcom. În alţi ani mi se încâlceau aripile printre frunze şi cirorchini cu boabe negrii, acum mi se încâlcesc numai literele. În alţi ani, prin octombrie-noiembrie, apusul era încrengurat şi cam aşa:

Continuăm stirile.
Aseară, în urbea noastră a poposit un festivăluţ de film. La eveniment au participat 9 (nouă) cinefili, cu organizatorul 10. Din cele 18 scurtmetraje promise, s-au vizionat doar nouă și un sfert, cât, de altfel, era și ora. Almanahe și cu mine am mai fi stat, dar, întrucât ceilalți iubitori de film părăsiseră terasa, organizatorul a pus capăt desfrâului cinematografic la jumătate. Tot pe jumătate l-am înțeles și noi și ne-am mutat în cealaltă parte, neculturală, a localului, unde am întâlnit-o pe Dr. Queen și i-am mâncat trei sferturi din punga de chips cu aromă de ceapă și mărar. De ce n-ai venit și tu la filme? o întreb. Pentru că acolo ar fi trebuit să păstrez liniștea, zice.

(Pauză fumicitară. Revenim in 7 minute cu Vremea. Rămâneți pe frecvența umu virgula gumu sau răsfoiți un blog vecin si prieten.)

Știrile UmUm continuă.
Vremea în fumoarul nostru e cam de căcat. Marele Divorțat suferă de mania persecuției, Bursucul suferă de ceas biologic și bate la porți ferecate, Trestioară suferă de shopping nesatisfăcător, iar Cireșica de glume proaste. Mâna mea stângă încearcă să restabilească normalitatea și doare cu noaptea-n cap, prevestind o zi ploioasă. Ei, ași! O căldură moleșitoare domină ziua de lucru, m-am lăudat degeaba cu reumatismul, probabil că doar am dormit într-o poziție greșită. Fumăm, facem schimb de monologuri. Suntem niște țigări scăpate din mână.

Sport.
Umăr în umăr innumar, în Umm, măr, măr mușcat de septembriele ăsta pe care-l așteptam și de care îmi era atât de frică, septembriele asta pe care-l alung și pe care totuși nu l-aș vrea dus. Driblez, fentez, încerc să acopăr terenul, deși e clar că octombrie va șuta într-o dimineață spre Poartă și (mă) va da (de) gol. Până atunci, mă îmbrac în culori ruginii, poate, poate mă contopesc cu toamna. Că doar eu pe mine m-am mai durut și-n alte dați și știu cum e.

Deviație de sept(embrie)

Între timp n-am (mai) făcut nimic notabil, nici măcar cont pe Twitter.
Nimic notabil, dar de notat tot am notat: pe colțuri de unghii, în colțuri de pâine cu secară.
Se cară? Cam da. Şi mă trec şi eu.

Ar fi trebuit totuși să-mi arhivez într-un fel vara cea scurtă, cea mai scurtă. Și septembriele duios-dureros. Septembriele în care se întâmplă morți, în care începuturile altădată vesele își varsă peste tine poalele pline de nuci seci. Lasă, o să fie bine, ai să vezi, îmi spune piticul optimist, dar mie tot îmi vine să mă revolt împotriva toamnei. Mereu a fost așa și va fi din ce în ce mai așa.
(Dă-mi și mie niște pastile de putut optimism, piticule!)

)Tocmai mi+a căyut tastatura in brate si mi+a inchis o paranteyă nedeschisă, hihi. Pe ce trebuie să apăs acum si unde+i semnul de intrebare, că uite ce liniute imi deseneayă tasta cu pricina _ _ _

Gata. Piticul mi-a șoptit codul și mi-a spus că dacă nici ăsta nu-i semn… Da, cu trei puncte, așa mi-a spus. Deci sunt optimistă, deci sunt opt… optivoră! Sunt născută în luna a opta și aș mânca tot anul august pe pâine. August mult pe pâine puțină, pentru că, oricât ar fi de iubibil fondul, și formele sunt importante, iar pâinea, ah, îngrașă!

Aș fi vrut să fiu consecventă măcar aici, pe blog, să nu las gummele să-mi înghită ummele. Aș fi vrut să pot să-mi promit că de mâine, măcar de mâine, voi scrie aici zilnic. O lună, o săptămână, un timp. Pentru că am timp, știi? Dar n-am răgaz.

Ai (un) incotro. Ce faci cu el?

Ce faci de Revelion? mă întreabă azi un coleg sătul de vară. Primul impuls a fost să-i dau răspunsul clasic: păi eu nu ştiu ce fac mâine, iar tu mă întrebi de rev?? Mă iau, însă, gândurile în primire, gânduri bolovănoase şi încă leneşe, gânduri cu buricul netăiat, care nu au avut timp suficient să se desprindă total de nisip, valuri, ierburi şi râpi. Îmi uit ochii îndreptaţi spre ai lui şi mă las pradă introspecţiei asezonate cu fum de ţigară. Nu, eu nu ştiu ce fac de Revelion, nu ştiu ce fac de Paşti ori de ziua mea, de ziua lui, nu ştiu ce fac în weekend şi nici unde voi bea a doua cafea mâine dimineaţă. Nu că nu mi-ar plăcea să-mi fac planuri, nici vorba, doar că planurile mele se autodeturnează rapid în utopii nesimţite, iar, dacă am compania potrivită, în hohote de râs şi-n jocuri de cuvinte. Pe urmă vine noaptea ori, după caz, dimineaţa, iar somnul pune punct (sau bară) demersului de programare a unui viitor ipotetic. Planurile realizabile mă sperie, îmi închipui imediat cărat de bagaje, mutat de mobile, trezit cu ceas (brrr!), popasuri hotărâte de alţii, întâlniri la ore fixe ori comisii răuvoitoare. Nervi, aşteptare, dârdâială. Îmi închipui frumuseţi pe lângă care aş trece fără să le văd, orbită de capătul pe care trebuie să-l înhaţ. Deci nu.
Nu!
Nu?
Uneori n-am încotro – paradoxală sintagma românească, să nu ai încotro este de fapt un încotro care te calcă el pe tine în picioare, care târăşte un tine rupt în bucăţi, nemulţumit şi răvăşit pe un drum pe care n-ai merge de bunăvoie. N-aş face asta în ruptul capului, zici, dar dacă n-am încotro? Şi-ţi laşi capul ruptului şi faci ce trebuie să faci şi te scuzi cu incotroul social, politic ori pur şi simplu omenesc. Compromisuri, tonuri de gri, zeci, sute de tonuri de gri între albul şi negrul cu care îţi puteai permite să fii categoric, intransigent şi sigur pe principiile tale când aveai 20 de ani. Să n-ai încotro înseamnă să accepţi incotrouri străine şi augmentate şi urâte.
Uneori nici eu n-am încotro, dar, când am (și ah, ce-mi place să am!), mă supun cu voluptate întâmplării. Să trăiești la întâmplare, ce deliciu, ce libertate! Din mănunchiul de drumuri îl “aleg” pe ză one cu inima, nu cu mintea, fără planuri și așteptări, fără să mă gândesc că s-ar putea să aibă gropi ori că ar putea fi doar o fundătură, fără să mă tem că la un moment dat aș fi nevoită să car bagaje, să mut mobile, să fac popasuri când mi-e elanul mai mare, să mă las trezită de țârâitul ceasului (brrr, orișicât!) sau să privesc în ochi comisii neprietenoase. Bucuriile plănuite nu sunt bucurii întregi, sunt ca wow-ul din reclama aia veche de la MacDonalds, sunt ca un joint pentru dependentul de heroină, o amăgire. Or, pe mine întotdeauna m-a fascinat bucuria simplă și autentică a copilului în fața unui gust nou, a unei senzații nemaiîntâlnite, a unei jucării minunat de nesofisticate, a cărei utilitate în joc e pe loc recunoscută, chiar dacă nu i s-a făcut campanie de promovare la tv. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, las drumurile să mă aleagă. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, mă bucur ca un copil de frumosul nefandosit, dar și de fandoselile frumoase. Dacă iese rău, sufăr dramatic, iar dacă nu se întâmplă nimic, mă scufund în nimicul acela ca într-o mare fără valuri și contemplu pietricele, scoici, culori pe simeze ori vorbe tipărite. Când nu-mi fac planuri, am timp pentru toate astea, nu-i mișto?
Ce faci, Umma, de Revelion, insistă colegul meu, crezând că nu l-am auzit. Îi răspund cu un dat din umeri și-mi mai aprind o țigară.

Din ce este si din ce ar fi putut fi alcatuita noaptea

Cand m-am intors prima data, in fata blocului ma astepta un intuneric decorat cu tomberon, iarba, canapea si fulgerari de ochi pisicesti. Ia te uita, mi-am zis, pisica asta seamana cu mine, o noctambula aflata la distante egale de cele doua zone trebuincioase: culcusul pentru rontait stari si recipientul pentru aruncat cotoarele acestora. Orice intoarcere trebuie sa poarte in ea o mirare (oricat de) mica, altminteri ce rost ar mai avea sa pleci? As fi putut sa povestesc mai multe despre calatoria de la capatul aleii pana la usa cu interfon, dar am rezistat tentatiei de a cobori mai departe cu dintii catre miezul lucrurilor si am revenit la suprafata lor. Miezul e numai al noptii, am gandit, mi-e foarte somn de data asta, asa ca I don’t give a miaow.

P A P

Şi am luat în braţe ceasul de carton din însemnarea de dedesubt, am păşit pe apă aşa, până la maşină, apoi l-am aşezat pe cele două locuri din spate. L-am lăsat acolo, împreună cu trei cărţi de la Polirom, o pereche de pantofi de sport, un pardesiu kaki, un hanorac roşu, poza Andreei, două afişe mici şi unul mare, un bidon de Pepsi Max. Uite, duc cu mine Timpul, i-am spus lui Bil. Bil mi-a răspuns: cică la Dan Puric că o singură secundă te poate lumina şi maturiza. Chiar, mă Bil, zic, ştii că singurul actor de care m-am îndrăgostit eu vreodată e Puric? Ne dăduseră bilete de la şcoală la un spectacol al unui teatru din Moldova, Botoşani sau Piatra Neamţ, nu mai ţin minte. A, ba da, Botoşani, sigur. Era o comedioară, publicul râdea, aplauda, dar eu rămăsesem cu ochii fixaţi pe slăbănogul ăla necunoscut; eram fascinată, dar nu de cum arăta, nici de cum juca, omul asta e viril pe dinăuntru, am gândit. Pe urmă, când am ajuns acasă, am luat un caiet dictando din teancul de neîncepute şi i-am scris o poezie, o scrisoare, ceva. Probabil că mai există pe undeva, printr-un sertar, o să caut într-o zi caietul de scolariţa… vezi, am avut întotdeauna în mine o fiinţă foarte atentă la interioarele celorlalţi, fiinţa asta a înfipt steguleţe în dreptul oamenilor iubibili din prima. Dar, zice Bil, ştii că Pleşu îl numeşte impostor? Ei, nu numai el. Pleşu e un compostor, o dau pe glumă, hatz, composteaza doct, credibil şi argumentat pe oricine ameninţă definiţia clasică a intelectualului. Coborârea spiritualităţii în stradă pare a fi un păcat capital, turnurile de fildeş riscă să rămână fără idolatri.

Parcă pe urmă s-a oprit ploaia, dar poveştile au curs mai departe, transformându-ne stările, făcându-ne să migrăm de la ceea ce ni se părea a fi un capăt către altceva tot mărginaş. Magia a continuat, trăgându-ne pe chip alte măşti, la fel de ale noastre. Desigur, azi e altă zi, bălţile de ieri s-au întors în cer, iar eu iarăşi nu mai ştiu încotro s-o apuc după următoarea expiraţie. Un alt hei-rup? Ori poate mâna dreaptă se va ridica pentru a cere time-out? Neştiind unde, ne tot ducem, ne mişcăm, doar Timpul de carton de pe bancheta din spate a maşinii STĂ implacabil…

Mi-am zburat greierii

De întâi iunie, de care mi-am amintit mai spre seară, mi-am zburat greierii. Unii greieri erau de fapt gărgăriţe, de-aia tăceau mElc.

Ce frumoasă e fotografia asta cu floare şi cu ochii închişi, spune Dr. Queen. Tu parcă eşti drogata, iar eu… eu tot a doctoriţă arăt, indiferent cât aş vrea să fac pe femeia fatală.

Femeile se transformă în fete, când ei nu sunt de faţă. Fetelor le cresc codiţe şi rochii de prinţese, în timp ce stau de vorbă despre nimicurile lor importante. Li se luminează ochii imediat ce ajung la “când eram mică”, atunci sunt foarte vulnerabile. Cu picioarele atârnate peste marginea fotoliului, femeile devenite fete devenite prinţese îşi irosesc orele fără să le regrete mai apoi.
– despre ce vorbesc cel mai mult femeilefeteprinţese?
– cel mai mult le place despre oameni puternici şi buni.
– tuturor?
– nuuu, numai prinţeselor adevărate.

Greierii mei se strâng unul în altul în spaţiul îngust dintre gândurile serioase. Îi eliberez la răstimpuri, mai niciodată în singurătate. Greierii mei au forme ciudate, uneori ies tiptil, dacă nu eşti atent, poţi să-i confunzi cu nişte biete zâmbete. Alteori sunt pufnituri, onomatopee, cuvinte întortocheate. Mai pot fi amânări, fugi, inconsecvenţe, istericale. Ori tăceri, înfiorări, secrete.
– dar greierii ăştia ai tăi n-ar putea prea bine să fie şi fluturi?
– ba da, ar cam putea.

eu, si de la oaste ma intorc ranita

O vanataie uriasa pe coapsa dreapta, una mai mica sub genunchi, doua zgarieturi lungi pe burta – de unde? Habar n-am. De pe campul de lupta, probabil, pentru ca (stii?) am fost stegar, trambitas, aruncator de grenade fumigene, sol de pace. Am avut doua picioare moi si trei nopti de nesomn, zece degete soptitoare, doua brate multifunctionale, patru plicuri cu servetele, un ceas de carton, opt pachete de Kent White, vocea asta. Hai, o sa fie bine, nu, nu asa, stop, inca o data, tu da, tu nu, of, am ga-sit, nu am gast, gata, acum. Diploma de merit e verde, sta pe coapsa vanata. Cea de excelenta, roz, e numai buna de acoperit cele doua zgarieturi. Premiul cel mare a plecat la cei 40 de ‘oti.
Acesta este un jurnal, iar acela, un ceas din carton, canta in doua limbi FIX ce-ti trece prin cap. La “glasul rotilor de tren”, sefii de gara isi oxigeneaza parul, la “hai sa dam mana cu mana”, sapte pitici se imprietenesc cu patruzeci de orci, la “i will try to FIX you”, juriul adoarme, iar publicul delireaza. Sufleorul imi infige unghiile in cosul pieptului, imi sufla de deochi. Ochi? Care ochi, baigui, cearcanele mele n-au ochi.

Sa nu spui NU!

Expertii in energii vorbesc despre programare psiholingvistica, mi-am amintit de asta cand tocmai imi ziceam ca in vara (pauza de tigara! asa fac mereu cand incep sa scriu ceva aici, de aceea am sute de drafturi cu titluri deasupra -ului ori cu vorbe parasite la jumatate, vorbe care mai apoi, cand le gasesc, pot continua altfel, cuprinzand doua varste intr-o singura rostire) care vine in curand nu voi avea prea multe ocazii sa ma izbesc de umeri straini imbracati in tricouri, umeri care se continua cu brate fluturate, cu incheieturi cu bratari, la capat cu degete care mangaie ori zgarie aerul in care se varsa note muzicale. Nu voi merge la concerte, adica, vai, ce fraza lunga! Timpul meu odinioara liber si haihui va fi al altcuiva, gandurile pline cu nimicuri lenese vor fi atintite catre puncte care trebuie apucate strans, vocea mea de vara va fi conducator prin labirinturi: hai! Va fi bine pana la urma, apoi voi avea prea mult timp o vreme. Timp sa imi fie dor. Pe urma voi trage frrrana de mana, voi cobori din balon si voi incepe din nou sa alerg cu picioarele mele. Ei, dar pana atunci mai e mult, o vara intreaga si un pic de toamna. Deci nu NU, poate voi primi o invoire, un bonus, o bucurie mica in care sa-mi inghesui ametelile, decibelii, umerii straini in tricou de concert de care umerii astia ai mei sa se loveasca usor, fara clinchet, un “noroc!” discret si complice.

De vara trecuta (nu m-am putut impotrivi ispitei de a apasa pe buton):

Iute

Ce sparanghelie!

Sunt muzical-misogina?

Acum vreo luna mi-am dat seama, uitandu-ma in charturile mele de pe last fm, ca la mine in playlists predomina trupele si vocile masculine. Cele cateva femei pe care le ascultasem in ultimele luni erau Lhasa, Gianna Nannini, Amalia Rodrigues, Loreena McKennit, Ani DiFranco si Ada Milea, mult prea putin, avand in vedere ca la vremea aceea last fm-ul meu inregistrase cam 4500 de ascultari. Deci sunt misogina, mi-am spus, uitandu-ma si la topul pieselor, si la cel al trupelor. Femeile astea putine ale mele au ceva in comun, nu? Ceva care incepe cu b si se termina cu alls. La polul celalalt, adica cel duios si extrem de feminin ar fi Cerys Matthews (solista de la Catatonia), Emilie Simon (cea cu gargaritele, iiiii!) si Katie Melua, cu bicicletele ei din Beijing. Acolo ma mai duc uneori (la muzica lor, nu la Beijing), cand imi pot permite sa-mi pastrez un zambet tamp si bun pe fata, fara sa fie nevoie sa ridic sabia la nimeni. Dar cu siguranta ca de-a lungul timpului mi-au mai placut si alte glasuri, si alte incaperi (bine izolate fonic). Am stat putin pe ganduri, gandurile au gemut, dar pana la urma s-au indurat si au nascut o lista de femei care merita ascultate, chiar merita. Si care au insemnat ceva si pe acolo, pe la mine prin viata.
Chaka Khan – superba cu piesa Julia, de pe albumul 1984, al lui Rick Wakeman.
Annie Lennox – mi-am amintit ieri piesa Why si am murmurat si eu: “I may be mad, I may be blind, I may be viciously unkind, but I can still read what you’re thinking”… apoi Wonderful, cu “don’t wanna need you, but it’s where I’m at”
Janis Joplin – cum sa uit de Janis? Luni intregi am adormit si m-am trezit cu ea, acum 100 de ani.
Sandy Denny (solista de la Fairport Convention) – s-a prapadit tanara si ea, si-o fi raspuns la intrebarea Who Knows Where The Time Goes?
Mary MacGregor – “Torn between two lovers, feelin’ like a fool”…
Bjork – a fost si ea candva in heavy rotation la mine-n cap.
Jewel – draga de ea, mi-a insotit plansul pe Autostrada Soarelui intr-o vara incurcata, incurcata. “It’s gonna be OK, cause I’m OK with me. It’s gonna be, it’s gonna be, it’s gonna be”… si plansul marunt devenea hohot, nu intelegea nici de vorba buna, nici de muzica.
Bonnie Tyler – “we are islands, but never too far, and I need your light tonight” (multa vreme am inteles “I need your lie tonight” si nu mi s-a parut nimic in neregula).

Tina, Maria, Laura, Tori, Deborah, Marianne… Si mai sunt, sigur mai sunt.

L-am visat pe Mircea Cartarescu

m-a intrebat: vrei sa-ti fac un pui?
si mi-a facut unul. din hartie, fulgi si om mi l-a facut si mi l-a pus in palma. era un copil cu cioc, mi-am dorit sa moara, pentru ca nu putea vorbi si nu putea rade. l-am pus pe podea, intr-un colt al camerei, si m-am dus la geam, ca sa-mi fie mila de el de departe.

*

barbatul meu cel mai indelungat imi desena pui pe cartea lui de gramatica, pe cand aveam doi ani. ma lua mama cu ea la scoala si nu voiam sa stau decat in banca a doua de la perete, acolo erau puii. saptesprezece ani mai tarziu, i-am regasit undeva, intr-o cutie cu vechituri. astia-s puii mei, maa, i-am zis, in timp ce el imi desena eternitati pe burta si pinkfloizi pe creier.

Ce frummmos!

„Iarta-ma ca m-ai visat urit!“
Serban Foarta

*

De altfel, Pastele meu s-a compus din trei oua rosii, pasca, japonezi, des-cantec, stii ce maioneza frenetica iese din freamatul bondarului lui Korsakov? Freatica, imi sopteste Lil, corectandu-ma, maioneza freatica, roaga telul sa se-ndure si sa n-o mai biciuiasca.

*

Mai tarziu, mult mai tarziu…
un top al sms-urilor de sezon:

Locul 3
La ce biserica pastem in noaptea asta?

Locul 2
Iepurasul mustacios / e de Paste norocos. / Nu-ti lasa cadou in ghete, / are el alte secrete: / pasca, oul inrosit, / cozonacul, mielul fript / si un Paste fericit!

Locul 1
Fata, am visat azi noapte k eram la tine si tu plecasesi si am fakut curat si kand ai venit ai zis “vai ce curat” si eu ma miram k pe hol era plin de seminte de gazon.

*

Iar cartea de sub cotul asta s-a deschis pe terasa cu fotolii verzi si a spus: “deci, desfraul sau l-am inteles ca spaima si disperare”.
Femeia nu e un poem unic, berea din pahar se va imputina, la fel si iubirea pe care tocmai o declari. Daca ai pleca acum, n-ai mai putea sa vezi golul din recipient, ai tanji dupa indestulare, dar n-ai fi martor al tristetii si singuratatii ultimei picaturi. Ai pleca insetat, or dragostea vulgara se cere potolita. Deci ce-ai alege daca ai fi tu? Sa cunosti irosirea, iar si iar, ori sa fauresti poeme din neintamplate perpetue? Golul de deasupra burtii pline sau golul din urmele de pasi pe nisip, cand le paraseste si ultima inrotunjire a propriei tale umbre?

O femeie vicleana e o femeie ne-toata, n-ai cum s-o termini. Dar poti sa-i compui simfonii ludice: ne-toata mea. Preludii, interludii, alte ludii, repede, rar, repede, rar, pre-ludic, inter-ludic, post nu apuci, ca marginea ei nu-ti e la indemana.

Postludiul e al lui Dumnezeu, conchide Lil, legandu-se maionezic de “fie ca”-urile ultimelor zile. Am dat sa mai spun ceva, dar stolul de ganduri mi-a scapat din vedere, o fi plecat spre terasele calde.