“Pisica are gratii, dragile/dragii tatii, si-aceste gratii-s gratis”

In scrisul lui Foarta exista acea bucurie pura a artistului, a creatorului, jocul de dragul jocului, fara gand de rasplata. Jucariile sunt multe, piese fine decupate din fiinte, locuri si carti, jocurile se intrepatrund, iar tu, adultul obosit si adesea incrancenat, redescoperi placerea contemplarii active a vorbelor tzopaitoare. Si te simti un pic destept, un pic copil, un pic pus pe ganduri, un pic atarnat de stari care ar fi putut fi candva ale tale.

Arca lui Foarta, daa, Nicol! Pe cea mai noua punte s-au adunat miorlaitoarele, ghemuitele, orgolioasele, imPUFnatele zgarietoare. “Mic tratat de pisicologie. Bucati feline in felii stranse la un loc de Serban Foarta“. Pisicile timpurilor scriitoricesti. Pisicile de la niste origini ale literaturii pana in prezent. Pisici prevertiene, kafkiene, da vinciene, mallarmeene, pisici baudelairene, hoffmanniene, mircea ivanesciene, naumiene, matze eliotiene, borgesiene, carrolliene, brumariene, vakulovskiene si cate altele, din atatea lumi de litere venite. Traducerile ii apartin in mare parte lui Serban Foarta, cum altfel, intru o si mai mare placere a lecturii.

Pe ultima coperta se afla un pisipoem al poetului, dar, vai, textul inconjoara o eticheta lipita de o vanzatoare ignoranta. In jurul codului de bare, pe care n-am reusit sa il jupoi decat partial, se poate citi:

“Acest op, cred, necalp
si, sper, integru,
dar neintreg (ma matai, nu ma vait!)
din pricina de copyright, -
e colivia-n care
de ma
pis

mati,-“

Pisica are gratii construite din cod de bare. Sau or fi bare de cod, un cod secret, pe care librarii ni-l servesc in portii mici nu din prostie, ci din generozitatea invatatului care stie ca nu suntem inca pregatiti pentru un adevar mare, dintr-o bucata? Asa ca poate nici n-are rost o campanie furibunda impotriva lipitorilor de preturi peste textul de prezentare aflat pe spatele cartii. Cand cartea sta cu spatele, ca sa nu zic dosul, guru-ul vanzator ii trage-un sut in fun…hm, asa gandeam, naiv, cand, nu cu mult timp in urma, la impartirea cadourilor sub brazi de omuleti cuminti, un aparat mic cu baterii care avea codul de bare lipit fix peste instructiunile de folosire mi-a amintit supararea veche.

“Rosul usor e rozul iluzor”, palindromanul lui Foarta, se afla inca pe biroul meu, deci hai sa ma uit pe coperta… ce ziceam?
“explicatia critic ul este o forma
sau mai multe
ndiferent daca
de la dreapta
Vasile Elisav,”

Next! Jonathan Coe, “Piticii mortii”:
“rozei lui Coe este modul in
ersonajele. De fapt, el nu
otagonistii lui sunt cei care
ne comunice propria lor
ii.“

Mai zic? Una si gata. Aldous Huxley, “Minunata lume noua. Reintoarcere in minunata lume noua”:
“iei i-au rapit cartii
similul ei infiorator. Un
la ca ar reduce prorocirile
uma. Dar, presupunand,
arile Puteri si-ar infrana
dorinta de a ne distruge,
Minunata lume noua pare
anse de a deveni realitate”

………..

A, nu, nu te poti abtine, ummagumma, trebuie sa gasesti tu sensuri ascunse, intelesuri mistice pana si in jurul unui pret. Mai bine ti-ai lipi etichete pe foile din caiete, ai putea sa-ti reinventezi varstele mici printre coduri din bare, coduri intrezarite printre gratii.

(La urmma urmmei, gratiile nu sunt decat niste limite care provoaca.)

In rest,

nu m-am putut abtine sa nu votez, a strigat constiinta civica: du-te la votare, pentru tara zbori si-ti va fi stampila plina de fiori. Si asa ce m-am infiorat la 20:35, incat am bagat votul alb in urna, in loc sa scriu si eu, ca tot romanul revoltat, cuvantul cu P, de la Partid, pleiada, promisiuni electorale, prostidarmulti, porumbelul din gura parlamentarului, pix, Pinochio, puscamea.

N-am terminat inca palindromanul lui Foarta, dar la pagina 116 am gasit cel mai poetic (si cred ca si cel mai lung) palindrom din viata mea, iata-l:
“E anul, anul, Avvo! Totul e creat. Negru capac e neaerisirea. Rece, rece apa, un rotitor bla-bla. Ana, idem, (Axa – mediana). Alb, alb (rotitor, nu). Apa e cer, e cer. Aerisirea e necapac. Urgent, aer! Ce lut otova, luna! Luna e?!”
Imi tare gadila placut auzul (pentru ca Foarta trebui citit cu voce tare) dialogul dintre palindromicii Vasile Elisav si Nora Aron, dimpreuna cu domnisoara Carmen Carpen, o paronimica banala, dar expresiva.
Cu gandul la fluSturasul din insemnarea precedenta, cant preventiv (sper ca nu si premonitoriu): fluturas, nu mai ai aripioare! Si cand dau pagina cartii roz, ce citesc? Tirbuson, nu mai ai aripioare, continuat jucaus de una din studente: stirbuson. Sunt geloasa pe Nora si Carmen, mi-ar fi placut sa fiu (si eu) cu dom’ profesor in palindroman. AMU UMA se imbufneaza palindromic, ce, la o adica poate sa-si lase un GOLBLOG, de oftica, n-ar fi… expresiv?
Din prezentare aflu ce a declarat Cioran despre Foarta intr-o pagina de corespondenta: “Serban Foarta a incercat imposibilul si a reusit gratie talentului sau si insusirilor poetice ale limbii romane. Poporul nostru a ratat totul, mai putin graiul.”

Foarta! Combate istoric jocurile sterpe de cuvinte. O sa mai zic despre asta intr-o noapte, daca n-oi uita. Si ma voi marita si cu el in alta viata, deja trebuie sa ma mai nasc de patru ori, vai! Dar lui ii voi spune din prima: de esti tu Acela, nu-ti sunt muza eu??

Iar azi a fost marti si nu prea mi-a placut.

Imediat ma trezesc, imediat…

Restul propozitiilor nu s-au mai lasat rostite, visul nu s-a mai lasat visat, trupul s-a desprins de cearsaf, mainile au cautat prin rafturi, de capul lor.

“Orice biblioteca e ca un camp minat”, spunea, “fiindca ascunde in ea intreaga gandire binecuvantata si ticaloasa a oamenilor. Iar daca o idee pierduta prin cine stie ce brosura neluata in seama de nimeni si-ar intalni amorsa care zace in alta brosura la fel de ignorata, explozia ar fi in stare sa zguduie tot universul…”
Gellu Naum – Zenovia

Asa si cu blogurile.

karummmi

Cateodata ma cuprinde nevoia de a citi ceva naucitor. Atunci nu mai caut nimic prin bloguri, pentru ca ulciorul meu a mers deja de prea multe ori la apa, cat noroc sa mai aiba si el? Mai ales ca acum exista milioane de obstacole hi5-iste pe drum si nu ma mai tin articulatiile la slalomuri. Ma duari shalili, mi-ar zice creierul si mi-ar arata mijlociul. Daca mi-am epuizat si provizia de filme minunate (desi plicticoase, dupa remarcile unora), n-am ce face, nu mai pot amana, ma duc la carti. Imi iau figura aia vinovata si pun ochii pe cate un autor pe care urmeaza sa-l devorez in toate pozitiile si in toate decorurile disponibile sau improvizate: pe burta, pe spate, in coate, in lotus, pe stanga, pe dreapta, cu perna, fara perna, pe locul mortului, pe bancheta din spate, pe balcon, in iarba, pe nisip, calare pe balustrada, asteptand helicopterul sau asteptandu-l pe Godot ori pe George, care, nu-i asa, nu mai vine, dar nici nu mai conteaza, pentru ca un basm cu pajuri si cu zmei incepe-acum o fata… si uite ca iar m-a luat introducerea pe dinainte. Vara asta a fost un haiku, iata ce voiam de fapt sa spun. Aproape ca mi-am dislocat un umar carandu-l pe H. Murakami printre munti si printre vai, prin rapi si gropi adanci si printre sute de catarge. O, si chiar prin Pasajul Vilacrosse.

Pe toate le-a avut vara asta din 3 (trei) versuri si vreo 17 silabe: aware, fueki, ryuko, mei, mono no aware, mushin, sabi, wabi, yugen si mai ales karumi, ihi.

Ola, ola, Evola

Cumm sa vorbesc eu aici despre altii, nu fac asta oare toata ziua la serviciu? Dar daca-i ordin de la Imparatia de piatra, mai c-o eschiva, mai cu-n citat, se face tecstu’. Apropo de eschiva, as putea sa scriu despre (Sca)evola si as fi oarecum ontopic. Dar nu. Iar de la Julius nu stiu decat metafizica lu’ sex, si asta citita pe sarite pe un monitor, nu tu coperte, nu tu pagini indoite sau sublinieri si adnotari. Bine, direct din computer e copipeistul mai lesnicios, zice impaciuitor degetul meu tastator, cel muncit de vremuri cu nervi ori cu duiosii, cu plictiseli ori galceveli.
Stai sa mai fumez ummpic, revin.
Gata. Doamne, cati ciorchini incipienti la mine in balcon. Strugurii sunt acri, astia chiar sunt, ii ciugulesc vrabiile pana prin noiembrie, ii mai matur si eu de pe gresie, lasa dare rosiatice pentru mopul inmuiat in Pronto, ce balcon insangerat. Muncile Ummei ma duc cu gandul la cele ale lui Heracle, El_barbat. Si ce folos ca ai invins leul, hidra si mistretul, taurul, pasarile si Cerberul, daca pana la urma tot imbraci de bunavoie camasa? Camasa e Femeia, ce altceva? Atunci nu mai conteaza nicio vitejie anterioara, iar muschii sunt doar perne tari in care se infig gheare vopsite cu oja otravitoare.

Middle edit: uite, uite, am gasit si la Evola: “Dacă la început voinţa mea încercase să o alunge, acum tot această voinţă se întorcea împotrivă-mi şi mă simţeam pîrjolit de pofta după ea.” In mii de imagini fascinante îi apare acum Goala, Sugătoarea, Distrugătoarea şi, identică în toate aceste imagini multiple de febră, de dorinţă şi de nuditate, femeia începe „să-l înfăşure în aura ei şi să pătrundă în el, crescînd în el şi în jurul lui”, pînă cînd el ajunge să simtă că se află „ la limita pierzaniei, la marginea a ceea ce înţelepţii numesc a opta lume, lumea distrugerii complete.”

Dimineata am stranutat pe nepregatite, abia ma trezisem, si mi-a crapat buza de sus, asa ca, datorita gustului metalic si tentant al pielii crapate, am mancat rujul mult mai repede decat de obicei. De obicei ma tine doua-trei ore, dar azi rujul meu nu mi-a oferit camuflaj decat pret de 50 de minute. Am rujuri prin toate buzunarele, dar uit de ele, imi amintesc pe la intersectii. Odata m-a urmarit unul cu masina, voia doar sa-mi spuna ca l-a amuzat cum mi-am potrivit oglinda retrovizoare la semafor si mi-am rujat buzele. De parca eu am facut-o ca sa se amuze el. Voi, femeile…, a zis. Mmm, i-am raspuns, dand din umeri.

Te agati de sentimentul posesiei pentru a-l eluda pe cel al nimicului, mai gasesc in carte, lasand intamplarea sa-mi ghideze palma de pe mouse. Si pe urma alta pagina, da Doamne sa fie ceva cu care sa fiu de acord, sa nu fie vreun citat din, de exemplu, Schopenhauer, ci, mai degraba, unul din Lawrence. Ia!
Mirosul joacă un rol deloc indiferent în magnetismul dragostei fizice şi în „intoxicaţia fluidică” a îndrăgostiţilor, în Antichitate s-a crezut, iar la unele popoare primitive încă se mai crede că fluidul unei fiinţe o pătrunde atît de puternic pe cealalta, încît impregnează nu numai trupul, ci şi veşmintele.
Si iar imi aduc aminte. Se facea ca odata, demult, cand plecasem eu prin Lumi, aveam cu mine after shave-ul lui El_barbat. Imi puneam dimineata o picatura langa nara stanga, nu stiam sa fiu singura. Si-mi venea sa-i iau in brate, uneori, pe barbosii de pe strada. Domnu’, domnu’, ma lasati sa tin si eu putin obrazul pe obrazul dumneavoastra tepos?

*

Orice text pe care il parcurgi cu ochiul, cu stiloul sau cu tasta, orice text al tau sau al altuia nu este pana la urma decat o alta poarta spre tine insuti. Iar orice gol umplut cu litere e un butoi al Danaidelor, asa ca fiintele din mine, in consensus omnium, dau din cap: dada, lasa ca mai umplem si maine.

Pe rafturi

De ce n-aş deturna de la început, de ce n-aş spune că am aşteptat My Blueberry Nights mai mult de un an, iar acum nu ştiu ce să spun despre el, nu mi-a displăcut, dar voiam să-mi placă mai mult.

Şi ce dacă de dimineaţă tot stă să plouă? Am anticipat o vinere statică şi am făcut febra musculară încă de ieri. Acum iată, picură puţin, fumatul îţi poate aduce un Audi, tastează codul. Ei, ashi, o am pe Albăstrica, unde să mai încapă alta? Şi cum stăteam cu ochii fixaţi pe cutia cu iepuraşul de ciocolată care îndeamnă să paştem fericiţi, iată ce zice gândul: manualul întâmplărilor. În miezul epifaniei, m-am îndreptat către rafturile cu nume româneşti: proza e deasupra poeziei. Dar Manualul nu e nicăieri, l-aş fi recitit, ah, ce l-aş fi recitit, unde o fi? Cui l-oi fi împrumutat? N-am mai trecut demult prin rafturile astea, am şters doar praful, mecanic, am adăugat alte volume, alfabetic, dar nu eram acolo, nu eram. Uite-l pe Vasile Andru, la A, uite, tot la A, alt Agopian, cel cu Sara şi Tache de Catifea, uite, la N, Zmeura de câmpie, uite-l şi pe Blecher.

L-am găsit, l-am găsit. Dintre întâmplări cade o hârtie, pe ea scrie aşa: fabula = povestire mincinoasă, născocire. Pe urmă alta, cu dadadadada.

“- Sîntem trişti, bre, spuse arar Armeanul, din lipsă de alcool şi de chef.
– Şi chiar dacă n-am fi trişti, spuse Ioan parcă gîndindu-se în altă parte, sîntem bolnavi de ciumă, sau ca şi bolnavi, şi ne-am pierdut interesul faţă de orice. Simt cum cresc bubele pe mine ca nişte ciuperci din cele numite burete pestriţ, roşii şi cu puncte albe şi otrăvitoare.
– Bre, să ştii că şi eu simt la fel şi chiar şi furnicături şi mîncărimi şi sudori calde şi reci, spuse Armeanul şi, dezvelindu-se până la brîu, aripile i se văzură deodată ca nişte panglici cusute alături şi mototolite la fel ca şi ele.
Şi văzîndu-şi aripile, icni a greaţă şi a vărsătură şi icnind şi vărsînd, spuse:
– Mi s-o fi umflat ficatul de băutură, dacă nici măcar strănutul nu mi-a făcut bine, şi poate tocmai de asta nu simt durerile ciumei şi ale morţii.
[...]
Şi întorcindu-se către Ioan, se lăsă să alunece spre duşumea şi să spună:
– Bre, să ştii că sîntem morţi dacă ni se întîmplă toate astea şi nu ştim.
Rînjind bezmetic şi triumfător, Ioan se ridică atunci ca un arhanghel peste lume şi, desfăcîndu-şi aripile, se întunecă lumea de aripile lui şi de poftele lui şi de frica lui.”

Cum rămân oamenii agăţaţi de primele muzici care i-au răvăşit, de primele cărţi, de primele filme. De primii alţi oameni. Rămân, de fapt, în vârsta în care s-au simţit cel mai bine; cititele, ascultatele, iubitele, scrisele sunt ancorele care le împiedică deriva.

Carti, oameni, filme sau baieti

N-am mai citit nicio carte de cand eram pe insula. Am cumparat, in schimb – de fiecare data cand cumpar carti, Cartarescul ala din alte vremuri imi recita mie in cap poemul de amor cu ah, Clementina, ah, Clementina, ti-am dat toata dragostea mea. Bineinteles ca mie mi l-a scris, altfel de ce l-as sti pe de rost, bineinteles ca si Sabato se gandea la mine cand compunea eroi si morminte, cine credeti voi ca e Alejandra, huh? Dar sa ne intoarcem la Cartarescu, adica la mine, la versurile pe care le aud cand intru in librarii: si scoteam din biblioteca ta cine stie ce carte dintre cele pe care tu, snoaba, le adunai ca o veverita fara sa ai intentia sa le citesti, decat asa, mai tarziu, si o tot fisiiam pana cand mi-o luai din mana sarutandu-ma consolator: “ce ai, esti supa?” Cam de atunci inventez scorburi, in unele strang cuvinte in pericol de a fi uitate, in altele oameni in pericol de a imbatrani. Ma voi intoarce la carti peste cateva randuri, promit, deocamdata ma uit la oameni: tu, ala de acolo din randul trei, dada, tu, uite ce senin erai, uite ce fericit, daca nu era frame-of-mind-ul meu, habar n-ai fi avut, ai fi jurat ca esti morocanos si ciufut si enervant de cand te stii. Bine ca te stiu eu si altfel, bine ca, si pot sa give you back to yourself, cum o fi in limba romana? Sa ti te redau? Passons, ai prins ideea.

Pasiunile mele sunt bruste si ciclice, sunt infaptuiri, da, infaptuiri ale nevoii de joc, traiesc jucandu-ma, dar, pentru ca oamenii mei nu tin pasul cu mine, de multe ori ma joc fara ei, n-am rabdare sa-i astept. Asteptarea nu e joc, deci nu e viata, stiu sigur, pentru ca am incercat-o si pe asta si era sa mor, zau.

Azi-noapte am avut impulsul ala, il stii: m-am dus catre unul dintre peretii cu carti, am intins mana si si am apucat. Ce-o fi, aia oi citi. S-a nimerit a fi o rescriere a povestii lui Quasimodo. Atentat, de Amelie Nothomb. E prima carte dupa cateva luni, asa ca hai sa parcurgem tot ritualul: citim prefata, aflam ca e povestea unei iubiri imposibile dintre dezgustatorul, dar inteligentul Epiphane si angelica Ethel, ne mai uitam putin la coperta, apoi ne pufneste rasul la pagina cu dedicatie: impotriva lui E., ah! Oare de ce folosesc pluralul maiestatii? Incep sa citesc, ajung la pagina 3, pe la mijloc, unde naratorul spune: “Fata mea seamana cu o ureche.” Inchid ochii si facutele zilei incep sa mi se plimbe pe sub pleoape: am votat niste artisti plastici pe un site, dada, l-am votat si pe Brancusi, lasa-ma, am stranutat de 274 de ori, am scris trei mailuri, am schimbat template-ul blogului de 17 ori, am… adormit. Contrar asteptarilor, nu visez urechi vorbitoare, poate daca l-as fi votat pe Picasso… Din cele doua pagini si jumatate de lectura infocata, imi amintesc inca asta: Exista ceva prost asimilat in legatura cu frumusetea: toata lumea este de acord ca aspectul exterior are prea putina importanta, ca sufletul este cel care conteaza. Cum mai mint oamenii. Ma intreb daca o fac in mod constient. Tocmai asta ma enerveaza: ideea ca mint fara sa stie.

Cum mai mint oamenii! Si eu am mintit promitand in titlu ca voi spune ceva despre filme si cand colo iarasi am vorbit despre mine.

Alteteme

Am gasit leapsa de la Aleahim intr-un moment in care voiam sa ma dedic unor provocari mai vechi. Am sa le amestec din nou in pagina, amestecurile imi definesc zilele astea ciudate, furtunos-insorite, cu somn putin si oameni multi, cu un dor deja desenat pe noii mei ochelari cu rame oranj.

Butonez insule grecesti, compar preturi si servicii, pe birou am o carticica albastra, cu o umbrela-sapca pe coperta. se numeste "Rimelari", perpendicular si alb, sta teapan numele lui Serban Foarta, are si cd. Deschid la pagina 111, dar nu, eu nu cred in coincidente, ci doar in chemari. Nu-i asa, Lali zburatoare si indepartatoare spre tara cea mare?

Cand ti-o fi, insule,

mai dor de insule,

traseaza-i, pe tabla,

cu dara neoabla,

insulei Creta,

conturul, cu creta.

[...]

insula Delos

urzeste-o din melos

placut lui Apollo;

iar mai incolo,

intoarce clepsidra

in insula Hydra

si-nchide, la numele

Paphos, volumele!

 

 

 

De la nongrata, am o alta tema pentru acasa, despre marcile care ma reprezinta. Asi, sunt doar niste no-name-uri: zambet, prietenie, stradute, noapte, pepene rosu, litere insirate, vorbe desirate…

 

Nu asa trebuia, nu? Trebuia sa spun ca-mi incep dimineata cu Jacobs verde si Kent 1, iar dupa ce reusesc sa deschid si al doilea ochi, ma duc spre sapunul Dove, spre gelul de baie Vichy si crema cu acelasi nume, apoi imi inghit spirulina de la Hofigal, iar peste zi, daca vreau sa pastrez ceva si nu-mi incape in buzunare si nici in sertare, fac click cu micul meu Minolta.  De Jolidon nu zic pe blog absolut nimic, dar cand stau mult la computer, daca nu uit, imi pun in ochi picaturi oftalmice lubrifiante Systane, care uite ca expira in septembrie. De sete beau apa plata Izvorul alb, in care imi dizolv tableta de calciu Sandoz de 500, de placere beau Pepsi Max si Carlsberg. Vinul nu-mi place, dar imi plac baschetii Converse. Intr-o zi o sa am un Porsche rosu, dar pana atunci ma strecor cu Citroenul printre camioane, biciclisti si maidanezi grabiti. Si nu mai stiu, ca la televizorul Sony nu ma mai uit (desi de curand am redescoperit savoarea lui "Midsomer Murders" de pe Hallmark), dar am o cana neagra, pe care scrie Roger Waters. Si mai am o broasca testoasa pe care nu scrie nimic si 100 000 de parfumuri dintre care il aleg tot pe D&G Light Blue inainte de a pleca hai-hui si de a incuia usa cu cheia Panda. Pai da, chiar m-am uitat ce e gravat pe ea, daca asta nu-i marca, atunci ce e? Ei, si tot privind in jur, mi-am dat seama ca iar s-a strans praf, sper ca nu s-a golit spray-ul Pronto.

 

Acum gata, ma intorc la marcile care ma reprezinta cu adevarat: zambet, stradute, prieteni, noapte, pepene rosu, litere insirate, vorbe desirate…

 

 

 

Fata Acadea (nu-mi place nick-ul sincerasisingura, asa ca n-am sa-i spun asa) ma pune sa scriu despre carti. Ce-as imprumuta, ce n-as imprumuta, ce as sau n-as recomanda, ce-as lua pe o insula pustie, ce-as scrie, ce n-as scrie, ce m-ar plictisi, ce as da copiilor mei… imi dau seama ca nu mai stiu ce as si ce n-as. Nici cu cartile, nici cu oamenii. Mi-ar fi usor sa raspund la intrebarile alea, sa scriu din nou despre Vonnegut si Joyce, despre Capote, Kafka si Exupery, despre Faulkner, Foarta, Mircea Ivanescu, Sabato si Llosa, despre Paler, Arghezi si chiar despre Rodica Ojog-Brasoveanu. Dar as minti. Pentru ca de fapt eu nu mai cred demult in literatura in forma ei traditionala, desi, paradoxal, sunt una dintre cele mai refractare la nou persoane pe care le cunosc. Mi-e mila de cartile cu litere plumbuite si coperte, cartile adunatoare de praf. Imi permit sa spun asta de aici, dintre cei trei pereti burdusiti de volume, pe care chiar nu stiu de ce continuu sa le pastrez pe meleagurile casei mele. Poate din comoditate, din lene. Poate ca sa am ce sa car in bagaje cand plec. Imi voi lua si in insule carti, apoi, cand va fi sa ma intorc, le voi lasa acolo si voi incerca sa-mi umplu gentile cu insule. Imi va ramane amintirea placuta a incercarii, nu a esecului.

Sinestezie.

 

Nu mai imprumut carti. Nici oameni. Raspunsul cu numarul taranilor morti in rascoala lui 1907 il stiu din liceu, 11 000. Tot atatia copii au fost jertfiti de Irod. Dar poate nu stiu eu bine, poate ca un grup de cercetatori americani a descoperit ca de fapt…

 

(Marie-Jeanne si Viciu, temele de la voi sunt mai grele, mai dureaza.)

 

 

Of, si Vonnegut

Acum am aflat. Kurt Vonnegut a trecut si el Dincolo. Vonnegut si Paler erau pentru mine mai mult decat niste scriitori, erau niste intamplari, erau parte din mine. Despre Paler n-am putut sa scriu, as fi fost patetica si plangacioasa. Caminante ramane pe noptiera mea, acolo ii e locul de ani de zile, de multi ani… daca as spune de ce ar fi ca si cum as defila in pielea goala in Piata Universitatii. Nici despre Vonnegut nu pot. Asa cum Pink Floyd imi este THE BAND, ei imi sunt SCRIITORII. Si s-au dus, aproape firesc, impreuna.

 

We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.

 

I tell you, we are here on Earth to fart around, and don’t let anybody tell you different.

 

Laughter and tears are both responses to frustration and exhaustion. I myself prefer to laugh, since there is less cleaning up to do afterward.

 

(K.V.)

 

 

 

Don Quijote nu exista la optsprezece ani. La optsprezece ani, cand isi face iluzii, omul alege un scop, nu o metoda. Viseaza un drum pentru viata, nu o cale de mantuire. In schimb, Don Quijote asteapta acolo unde iluzia e pe cale sa cedeze, inalta lancea si sulita cand dezamagirile risca sa castige partida.

Cine are sansa sa-l intalneasca va muri probabil iubind. Cei pustii si cinici n-au avut acest noroc.

Acest noroc sau acest curaj. Caci zeii n-au indraznit sa creeze o lume din iluzii.

 

 

A imparti cu cineva totul,

lacomia, o piine si ploaia,

a imparti vina, refuzul si noaptea,

teama si focul, mereu aminarile,

a imparti singuratatea

ca sa nu ne omoare,

a imparti…

 

(O.P.)

 

 

cinci ca un pretext

Alt tag, unul care ma face sa-mi arunc ochii spre cei trei pereti burdusiti de carti. De data asta, de la Poesis. Cinci carti pe care le-ai lua cu tine in cazul unei catastrofe. Un pretext, asadar, sa impartim din nou, sa impartasim, iar la urma sa spunem share-ummana pentru masa.

 

Daca ar fi sa plec pe fuga, as lua, evident, niste carti pe care inca nu le-am citit, adica ultimele cumparate: Ryu Murakami – In supa miso, Orhan Pamuk – Ma numesc Rosu, Michel Houellebecq – Particule elementare si doua carti ale lui Lucian Dan Teodorovici. Dar se presupune ca tag-ul asta vrea altceva de la mine, si anume sa ma dau de gol si sa spun din ce carti mi-am facut cort/parasuta/plapuma/aparat de masaj pe creier de-a lungul timpului, ceea ce nu e usor deloc. Dar deloc! Si-atunci am sa fentez putin tag-ul si-am sa zic asa:

 

Daca ar fi sa iau cinci carti de poezie, as lua :

1. Opera Somnia, a lui Serban Foarta (pentru ca "circul este locul geometric a toti gura-casca egal departati de hazlia-mi masca" si pentru ca "eppur si muove, domnule jongler…")

 

2. Commentarius Perpetuus, un dialog intre Mircea Ivanescu si Rodica Braga (pentru ca "in piatra nici nu trebuie sa te inchizi – ce sint / cuvintele, decit pietre sparte – si in unele te ascunzi, / pe altele le ciobesti intr-o parte, sa se vada ca esti tu inauntru" si pentru ca "doar singuratatea si tacerea il insotesc pe cel invatat cu spaima [...] si daca un singur sunet / se opinteste sa prinda viata, tacerea vibreaza /  ca o lama de cutit si nu va ezita sa te taie in doua, / dind partea cea mai buna asupritorilor de ocazie")

 

3. Poemele de amor ale lui Cartarescu, pentru ca el a fost primul, iar eu nu uit niciodata sa spun multumesc. ("- madam, domnisoara, dumneavoastra si tu, / voules-vous? / VOULES-VOUS?" si "Pentru artist, femeia nu-i femeie / ci mai curand ea seamana-a barbat / caci harul lui abia atunci scinteie / cind de-un suris se lasa fecundat.[...] Artistul e-a domnitei lui mireasa / si-n grele chinuri naste mintea sa; / desi din carnea lui a fost sa iasa, / poemul e asemeni si cu ea." )

 

4. Pentru ca "a venit toamna, e timpul ca indragostitii / sa stie numele iubitelor lor – / dupa cum frunzele cind soarele le bate / banuiesc ca au umbra!…" si pentru toate celelalte ca-uri, Nichita.

 

5. Nedreptatindu-i pe toti ceilalti, l-as lua pe Iulian Tanase, cu tot cu poezia lui, pentru ochi si pentru ca  "tot aşteptându-şi mamele plecate în oraş / (care nu se mai întorceau) / băieţii au devenit bărbaţi. / tot aşteptând să se îndrăgostească  / de băieţii deveniţi bărbaţi / fetele au devenit femei.  / tot aşteptând să fie fericite / fetele devenite femei  / (care plecaseră în oraş) / s-au transformat în amintiri / în ochii băieţilor deveniţi bărbaţi  / care încă le mai aşteaptă."

 

Iar daca asr fi sa aleg cinci carti de ne-poezie (desi e atata poezie in ele) si sa le pun numele unul sub altul sau unul deasupra altuia, tot de dragul jocului, as zice:

 

1. Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte. Am citit-o pe la 17-18 ani si cred ca acela a fost momentul cand am devenit femeie – devenirea asta nu tine, nu, de aventuri "asternutice".

 

2. Truman Capote – Harfa de iarba – o carte care acum zace pe un raft, sfasiata intr-un moment de furie; a fost prima si ultima data cand am distrus o carte si ma intreb si acum ce oi fi distrus eu de fapt.

 

3. Micul print sau Citadela, pentru ca le-as putea citi intruna, de fiecare data ca prima data.

 

4. Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate,  pentru fluturi si pentru ca am avut voie in Macondo.

 

5. Stefan Agopian – Manualul intamplarilor, o carte care prima oara mi-a fost citita cu voce tare intr-o bucatarie cu un bec chior, cu mult fum de tigara. O carte care a declansat prietenia dintre Agopian si Nichita. Intr-un interviu, Agopian marturiseste: "dupa ce a citit primele doua povestiri a declarat ca sunt un geniu."

 

Si o carte pe care as lua-o oricum, oriunde este cartea pe care o pastrez, de ani de zile, nu in biblioteca, ci in pat, langa perna: Caminantele lui Paler, pentru ca aici pot spune si eu, ca si el, "nu regret decat greselile pe care nu le-am savirsit inca. Si le pot raspunde celor care mi-ar reprosa ca am vorbit prea mult despre mine, in loc sa vorbesc, ca in enciclopedii, despre Mexic: nu, n-ati priceput ca eu n-am fost in Mexic, ci intr-o tara cu acest nume." 

 

 

 

 

Predau legatura lui Lali, lui Anot, lui m2, lui Oaga, Aprilutzului  Cobrei, lui Umberto_stergatorul_de_cuvinte si… daca ma vrea cineva, bag imediat un later edit.