Ai (un) incotro. Ce faci cu el?

Ce faci de Revelion? mă întreabă azi un coleg sătul de vară. Primul impuls a fost să-i dau răspunsul clasic: păi eu nu ştiu ce fac mâine, iar tu mă întrebi de rev?? Mă iau, însă, gândurile în primire, gânduri bolovănoase şi încă leneşe, gânduri cu buricul netăiat, care nu au avut timp suficient să se desprindă total de nisip, valuri, ierburi şi râpi. Îmi uit ochii îndreptaţi spre ai lui şi mă las pradă introspecţiei asezonate cu fum de ţigară. Nu, eu nu ştiu ce fac de Revelion, nu ştiu ce fac de Paşti ori de ziua mea, de ziua lui, nu ştiu ce fac în weekend şi nici unde voi bea a doua cafea mâine dimineaţă. Nu că nu mi-ar plăcea să-mi fac planuri, nici vorba, doar că planurile mele se autodeturnează rapid în utopii nesimţite, iar, dacă am compania potrivită, în hohote de râs şi-n jocuri de cuvinte. Pe urmă vine noaptea ori, după caz, dimineaţa, iar somnul pune punct (sau bară) demersului de programare a unui viitor ipotetic. Planurile realizabile mă sperie, îmi închipui imediat cărat de bagaje, mutat de mobile, trezit cu ceas (brrr!), popasuri hotărâte de alţii, întâlniri la ore fixe ori comisii răuvoitoare. Nervi, aşteptare, dârdâială. Îmi închipui frumuseţi pe lângă care aş trece fără să le văd, orbită de capătul pe care trebuie să-l înhaţ. Deci nu.
Nu!
Nu?
Uneori n-am încotro – paradoxală sintagma românească, să nu ai încotro este de fapt un încotro care te calcă el pe tine în picioare, care târăşte un tine rupt în bucăţi, nemulţumit şi răvăşit pe un drum pe care n-ai merge de bunăvoie. N-aş face asta în ruptul capului, zici, dar dacă n-am încotro? Şi-ţi laşi capul ruptului şi faci ce trebuie să faci şi te scuzi cu incotroul social, politic ori pur şi simplu omenesc. Compromisuri, tonuri de gri, zeci, sute de tonuri de gri între albul şi negrul cu care îţi puteai permite să fii categoric, intransigent şi sigur pe principiile tale când aveai 20 de ani. Să n-ai încotro înseamnă să accepţi incotrouri străine şi augmentate şi urâte.
Uneori nici eu n-am încotro, dar, când am (și ah, ce-mi place să am!), mă supun cu voluptate întâmplării. Să trăiești la întâmplare, ce deliciu, ce libertate! Din mănunchiul de drumuri îl “aleg” pe ză one cu inima, nu cu mintea, fără planuri și așteptări, fără să mă gândesc că s-ar putea să aibă gropi ori că ar putea fi doar o fundătură, fără să mă tem că la un moment dat aș fi nevoită să car bagaje, să mut mobile, să fac popasuri când mi-e elanul mai mare, să mă las trezită de țârâitul ceasului (brrr, orișicât!) sau să privesc în ochi comisii neprietenoase. Bucuriile plănuite nu sunt bucurii întregi, sunt ca wow-ul din reclama aia veche de la MacDonalds, sunt ca un joint pentru dependentul de heroină, o amăgire. Or, pe mine întotdeauna m-a fascinat bucuria simplă și autentică a copilului în fața unui gust nou, a unei senzații nemaiîntâlnite, a unei jucării minunat de nesofisticate, a cărei utilitate în joc e pe loc recunoscută, chiar dacă nu i s-a făcut campanie de promovare la tv. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, las drumurile să mă aleagă. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, mă bucur ca un copil de frumosul nefandosit, dar și de fandoselile frumoase. Dacă iese rău, sufăr dramatic, iar dacă nu se întâmplă nimic, mă scufund în nimicul acela ca într-o mare fără valuri și contemplu pietricele, scoici, culori pe simeze ori vorbe tipărite. Când nu-mi fac planuri, am timp pentru toate astea, nu-i mișto?
Ce faci, Umma, de Revelion, insistă colegul meu, crezând că nu l-am auzit. Îi răspund cu un dat din umeri și-mi mai aprind o țigară.

mm

Inainte, cand se uita din intamplare la ceas la fix, zicea ca uite, inca ma iubeste. Acum, de cand au pus edilii ceasul cantator la doua strazi de ferestrele sale deschise larg a vara, nu mai are niciun reper. Ceasul isi trimite iubirea mecanic, fara discernamant, la fix, peste intregul oras. Dom’ primar, puteai sa ne furi in continuare numai banii, nu si coincidentele.

Hibernare

Nu vad sa scriu, nu vad sa scriu. Draperiile groase fac noapte in camera cu pilota portocalie si teancuri de dvd-uri. M-a trezit un tusit din spatele unui perete, am dormit aproape 4 ore sau cine mai stie, cred ca trebuie sa incerc sa nu mai depasesc ora 3. O sa-i comand trupului meu: pleaca! O sa-i comand mintii mele: dormi! Si-asa, si unul, si alta sunt pe jumatate intr-un fel de Dincolo in care participarea are mai mult legatura cu miscarile globilor oculari decat cu ale degetelor. Sinecdoca. Decat cu ale talpilor. Nu mai stiu sa dansez in ianuarie, nu mai stiu sa scriu. Mi-e lene si sa fumez, mi-ar fi lene si sa ma indragostesc. Nu mai stiu nici sa ma bucur in ianuarie. “Cred ca esti fericita acum, probabil ca sarbatoresti” – nu, nu. Reusitele imi aduc doar un oftat de usurare, urmat de o durere de cap, nici un alt fel de traire. Indiferent de luna. Esecurile ma darama, caramizile se scurg catre glezne. Ianuarie e ca un fel de sambata, nu-mi spune decat ca ma iubesti, cuvintele celelalte pastreaza-le pentru martie, pe la jumatatea lui februarie abia incep sa misc. Tigancile care vand ghiocei, tarabele cu martisoare, mirosul de lumina lunga, iata sarurile pe care mi le plimba pe sub nas Cinevaul care stie. Si atunci incep sa dau telefoane: iti urez o primavara frumoasa! E semn ca m-am intors din tarile calde. Mi se intoarce stolul acasa, hehe. Ursii trag draperiile groase de la intrarea in barlog, pilota pare dintr-o data mai portocalie, aproape ca luna aceea mare din balcon. In martie incep sa fiu rezonabila, pot sa ma si cert, la o adica.

O noua aberatie a unui anumit minister m-a scos cu forta din hibernare: trupul meu s-a revoltat cu temperatura de 39,5, patru zile s-a tot incapatanat sa ridice mercurul din termometru spre cele mai inalte culmi… am mai cascat si saptamana care a urmat, in timp ce pilotul automat mi-a rostit replicile. Vorbele nu inseamna intotdeauna implicare, asa cum tacerile nu sunt intotdeauna absente, ce mai truism! Pe la 2 noaptea cineva m-a impins in hora unirii, mainile inclestate unele in altele nu inseamna nimic, fiecare danseaza impotriva somnului propriu. Cu cat ne strangem mai tare, cu atat ne indepartam – cel putin in ianuarie, cum sa te unesti intr-o astfel de luna, cum?

“Dar leii nu hiberneaza”, imi spune G razand. Ma incrunt pe jumatate – nici incruntarile nu-mi prea ies pe vremea asta: leii n-ar trebui sa fie nevoiti sa-si razuiasca parbrizul dimineata, leilor n-ar trebui sa le inghete nasul, gatul, cotul, labele si botul. Daca nu pot sa-si bage picioarele in savana, isi baga capul in nori. Pistruii formeaza constelatia Leul mic, Leo Minor, pe latineste, din ce in ce mai mic, doar e timp de criza. Constelatia vecina si prietena, Ursa mare, hiberneaza si ea, cand ontopic, cand offtopic.

Cam ontopic e si La science des rêves, l-am revazut zilele trecute, vai ce mi-e somn! Broasca din acvariu ma intelege, nici ea n-a mancat vreo doua luni, doar a plutit si a privit tamp lumea care aprindea si stingea lumini. In jurul meu, hora unirii sau niste draperii, depinde ce ochi deschid.

O poza de doi lei – doi lei pe canapea. La capatul canapelei e primavara. Sau asa cred ei, lasa-i sa creada.

Despre prietenie si alte apucaturi nefiresti

Innuenda și Alice, două cadouri delicate ale toamnei, două cărți, două hărți. Merită să te aventurezi pe traseele lor, zău. Întâmplător sau nu, amândouă au scris despre prietenie, m-am strecurat în vorbele lor și m-am înfruptat pe îndelete. Uite cartea cu pălărioară, cu tot cu comentarii, uite și tărâmul minunilor. Am citit, am plecat, m-am întors, am citit, apoi mi-au țâșnit treipunctele, spațiile pe care cititorul le umple cu întâmplările proprii. Uneori mă entuziasmez în fața oamenilor, alteori nu mai vreau să-i iubesc, dar când îmi permit răgazul aducerii aminte, fără glasuri exterioare care să mă împingă cu hei-rup-uri, oamenii sunt mereu frumoși. Uneori iau conjunctura drept prietenie, alteori uit să fac reverențe în fața gesturilor cu adevărat nobile, dar când acumaici-ul se transformă în nu-știu-unde-și-când, amintirea îmi apare întotdeauna rozalie, în fictivul ei.
E toamnă, ce? Dacă aș mai fi avut vița de vie, poate că mi-aș fi ascuns siropoșeniile în spatele acrilor, dar arătoșilor struguri. A mai rămas un zarzăr, dincolo de care apusul e pe cale să se întâmple. Dintr-o carte iese un colț de hârtie, trag de el și îmi apăr câteva fraze demulte, de pe vremea puloverului albastru și a șireturilor târâte prin noroaiele capitalei:

După promisiunea unui ceai aromat-tremurat-amânat-nefumat, uite-mă în trenul iute ca săgeata, scriind cu degetul pe geam, apoi pe genunchi – nu mă mai greși, domnule conductor, cum aș putea sorbi delicat din ice-tea-ul surogat, cum aș putea să mă prefac că fumez – ah, clișeisticul, dar femininul gest cu țigara – , cum aș putea să-mi amintesc ordonat, fluent, lin de toate serile frumoase și de prietenii mei? Nu, nu mă greși, nu vreau să fac mișcări bruște care să mi-i împrăștie.

Asa e!

el_Copil perplexat la auzul spuselor profesoarei de romana:
“Gandirea este ceea ce va iese pe gura!”

“Bine, dar eu… eu…”, s-o fi balbait in soapta elevul cel timid, care inca nu a auzit de teoriile nominaliste, conform carora arta este ceea ce oamenii numesc arta si, prin extrapolare, frumosul e ce-mi place mie, iar Becali e blogger, pentru ca asa zice el.

Profesoara isi continua placid discursul:
“Si acum, desi nu-mi face nici o placere, vom comenta o handicapata de poezie a lui Bacovia.”

Rimmellare

Venisem repede în blogul ăsta al meu în 3m cu gând să mă apuc de scris. Dar wordpressul e greoi astăzi, iar asta, pe lângă netul cel nărăvaş, care îmi dă când mi-e lumea mai dragă pagecannotbedisplayed-uri şi îmi omoară offline-urile, mi-a pus piedică gândului, avântului. Aşa sunt eu, când îmi vine chef de ceva, trebuie să fac ceva-ul în momentul ăla, e un fel de acum ori niciodată. Voiam să scriu despre poeziile care mi-au plăcut cel mai mult prin cărţi. Pe urmă despre poeziile din caietele mele. M-aş fi străduit să folosesc şi diacritice, deci era ditamai elanul. Renul. S-a dus. Rămân doar cele patru rânduri de care mi-am adus aminte în blogul lui Flinstone. Sunt de acum 999 de ani, am exagerat când am spus 1000.

Caiet cu linii, albăstriu şi nou,
Refuzul gri al spartului de ou
De a mai coace geamătul gălbui
În tristul, rozul, blestematul pui.

Culorile se amestecă din nou. Şi seara.

-Te doare, mă?

-Mă doare. Mă doare-n c…ap.

Niste “veri”

Deci asa

Ma gandeam ba la Mexic, ba la Japonia, pretul e cam tot ala si nu pot sa le aleg pe amandoua decat in minte, de-adevaratelea nu. Asa ca un prieten plecat de mult timp prin tot felul de strainatati a simtit momentul de panica si a sunat. Pe unde mai esti, prin negrele strainat… ? Nu, in albele. Unde, ma? La Polul Nord. Tiii. Asa ca s-ar putea, s-ar putea, s-ar putea ca viitoarele poze din concediu sa fie cu mult alb.

Bine, nu e chiar Polul Nord, e Islanda. Stiu deja si un banc:

- Ce faci daca te ratacesti in padurile din Islanda?

- Te ridici in picioare.

Acum inteleg de ce ascult Bjork de doua zile. Si “Dupa melci” de vreo  patru, dar asta face parte din alta insemnare minunata si plina de invataminte.

Ce nu-mi place la wordpress (1, cred)

Ca nu am cum sa gasesc blogurile cuminti si frumoase, blogurile singure, fara trafic si fara comentarii. Blogurile de omuleti, nu de bloggeri. E ironic, dincolo ma impiedicam in prospaturi, iar aici le duc dorul.

Pentru ca eu ii caut pe omuletii din oameni – sunt mici si au masca pusa stramb.

Chiar

Chiar daca e negru, nu e trist. Literele rosii pe negru sunt flacarile din semineu, noaptea. Instinctiv, am aprins focul, imi era asa de frig. Acum e putin mai bine, headerul imi da inca batai de cap, am incercat cu iarba, cu usile, cu umbra, cu pasarile, cu mine. Singurul pe care il simt ca se lipeste de starea asta asta e Syd. El sta cu spatele la ea, ea cu spatele la el. Au lumi diferite in fata ochilor: filmul ei ruleaza pe zid, nu pe Syd. Syd n-are cap, numai inima si tunica. Ochii lui privesc pe deasupra blogului, acum ma uit in sus, chiar ma uit, ce fraiera.

Ieri am apasat pe “delete blog”, n-a fost din greseala, degetul s-a dus singur intr-acolo si a facut click. Am crezut ca e simplu sa distrugi, dar nu, mi s-a mai dat o sansa. Esti sigura? m-a intrebat fereastra. Nu i-am raspuns, am apasat pe back.

Visez ciudat de o vreme.

Am sa mai scriu aici astazi. Poate va ajunge sa-mi placa ummpic, poate n-am sa ma mai port ca un musafir, poate ca n-am sa mai simt ca tradez. In loc sa ma adun, ma imprastii.

E o distanta de un click, asa spun toti. Si mai spun ca tot noi suntem, oriunde ne-ar purta pasii sau degetele. Eu sunt cea defecta, atunci. Locurile nu sunt la fel, oamenii nu sunt la fel cand isi schimba locul, se lasa condusi de alti papusari. Am mai avut jucarele virtuale, alte nume, alte glasuri, dar acolo stiam de la inceput ca nu sunt eu.

Poate nici nu suntem nicaieri.

Daca acum as injura putin, nu-i asa ca nu mi-ar crapa calcaiul infipt in podea?

Bocanci albastri si alte umbre

 

De o vreme eu nu mai traiesc in ganduri. Revelatiile nu mai vin la
tigara, nici la dush. De o vreme tresar doar pe drumuri, facand,
vorbind, nicidecum zacand in cotul stang. De-aia acum nu ma mai doare
in cot, durerea s-a mutat in dreapta, mi-a cuprins dosul palmei, e
acolo, sub cele doua degete cu care apuc, cu care tastez sau pe care le
ridic politicos atunci cand stiu raspunsul si nu vreau sa vorbesc
neintrebata.

 

De o viata imi doresc sa spun: iubesc iarna! Dar nu-mi iese, tata
ma ridica mai demult in brate dimineata si-mi spunea: uite, a nins, ce
ma mai bucuram atunci. Dar atunci e tare departe acum, e o viata. Deci
de o viata-mi doresc sa.

 

Nici macar de la geam nu-mi place iarna, daramite cand imi bag
picioarele in ea. Picioarele mele au multe perechi de  cizme si vreo
trei perechi de bocanci. Dintre toti bocancii cel mai mult tot pe aia
albastri ii iubesc, au mai fost personaje de blog, cu ei am urcat cele mai multe scari, ei mi s-au
parut cei mai usori atunci cand am dat jos monstruozitatile alea cu
care oamenii care iubesc iarna se cocoata pe schiuri. Eu am carat
schiurile in spate de sus pana jos, in loc sa alunec lasam perechi de
urme adanci in zapada si ma gandeam la bocancii albastri si  la vinul
fiert. Si cel mai putin imi place iarna cand e fara cinci si parbrizul
e inghetat, atunci racai gheata in doua locuri mici si plec asa,
grabindu-ma incet. 

 

Cand voi ajunge intr-o zi la piramidele aztece, la Teotihuacan, va
fi vara si alte incaltari vor invata sa urce trepte. De
vreo 10 ani zic ca trebuie sa le vad, pana la urma cred ca il schimb pe
“trebuie”
cu “vreau” in lista de viitoare bilanturi. Daca le-as numi planuri
le-as ignora cu abnegatie si m-as concentra la tot felul de altcevauri
incantatoare. Pana atunci, pana in ziua aceea in care voi urca si imi
voi aminti intamplari din alta viata, contruiesc in continuare piramide
mici din vorbe si drumuri. Quetzalcoatl, sarpele cu pene, o forma
hibrida a zborului si a
taratului, asta suntem, marsaluind inspre Hunab Ku, pantecele
Universului, cand pe sus, cand pe jos, cand pe deasupra lucrurilor si
oamenilor, cand pe dedesubt, fiindu-ne uneori centru noua insine, buric
al pamantului sau al cerului, alteori margine, alteori umbra.

 

pai?

Smuls adica din miscare,

Rupt si singur, obosit,

Reusind dintr-o-ncercare

Sa mergi tantos pe cutit.

Ochi inchisi. Inalt calibru.

Maine

e egal cu azi.

Ras nebun in echilibru.

Ce ti-ar folosi sa cazi?