Cand / in ce conditii scoatem pe cineva din blogroll?

Incercuiti cu rosu varianta corecta, cu roz pe cea care da bine la C.V., cu albastru inconjurati-va ochii, iar cu verde puteti desena cateva fire de iarba pe podea, da’ asta e optional si nu se noteaza.

1. cand ne suparam pe el in real si vrem sa-l ucidem macar virtual;
2. cand nu raspunde la offline;
3. daca nu raspunde la comentarii;
4. cand ne scoate el primu’;
5. daca intra cu proxy pe blogurile noastre;
6. daca el refuza sa-si faca blogroll;
7. daca ne santajeaza sentimental altcineva, care nu-l suporta;
8. daca are prieteni care vorbesc urat;
9. cand isi inchide/sterge blogul;
10. daca are o admiratoare/un admirator geloasa/gelos care incepe sa ne hartuiasca;
11. cand ne roaga el frumos sau urat;
12. cand ne plictisim de el;
13. cand gasim altul mai bun ) ;
14. cand vrem sa schimbam ceva in viata noastra si ne e lene sa mergem la coafor;
15. cand e in prea multe blogroale;
16. cand incepe sa mircuiasca la comentarii;
17. cand ne dam seama ca il mai avem o data in blogroll, cu alta identitate;
18. cand il vedem ahtiat dupa orice prospatura cu doua insemnari siliconate, care inca nu a dovedit ca e blogger adevarat; )
20. cand ne dam seama ca are alt sex decat credeam;
21. cand indrazneste sa comenteze in bloguri dusmane;
22. cand nu vrem sa ni-l fure alt blogroll vecin si rapace;
23. Cand nu mai scrie cum scria altadat;
24. daca e urat in realitate (sau grasa);
25. daca ne amorezam de el;
26. daca ne dezamorezam de el;
27. cand nu mai avem cu ce sa uimim si incepem sa facem pe misteriosii;
28. cand ne ‘nervam ca n-avem o viata;
29. cand clona cu care comenteaza pe alte bloguri e mai desteapta decat clona cu care comenteaza la noi

nu mai stiu, mai zi si tu

LATER EDIT:

30. cand nu da bine in CV ptr ca face greseli gramaticale (Acadeaua)
31. i-am scos din blogroll doar pe aceia pe care nu stiu nici acum de ce naiba i-am bagat initial (Alice)
32. când scrie mai frumos ca mine (Eva)
33. când nu scrie nici pe departe la fel de frumos ca mine (Eva)
34. si-a dat cu usurinta comentatorii de calitate pe sute de retarzi veniti din haurile blogosferei (Innuenda)
35. creca asta ma enerveaza cel mai rau, superstarurile… (Tuvia)
36. daca nu mai scrie (Evergreen)
37. daca s-a prostit intre timp (Evergreen)
38. daca m-a enervat in vreun fel (Evergreen)
39. s-a suparat Stela si am sters tot blogrollul fara discutii (did)
40. as sterge pe cineva care incepe sa scrie intr un fel care nu mi mai place. omu poa sa mi placa in continuare, dar ce scrie nu (did)
41. cand insemnarile lui sau ale ei contin doar violente verbale sau frustrari sau bate campii aiurea in tramvai (b47h)
42. cand imi repugna (Silvia)
43. cand nu semnifica nimic pt mine (ca sa nu-mi aglomerez blogroolul) (Silvia)
44. oamenii din spatele insemnarilor ce imi plac mie sunt foarte diferiti de cum ii imaginam eu, din pacate uneori chiar rautaciosi (Colturi)
45. o persoana cu care am descoperit ca nu am in comun lucruri importante pentru mine (Innuenda)

De remarcat: Almanahe isi propune sa aiba cel mai lung blogroll din lume, iar Ratonul preia balonul si mai (in)scrie un poem.

Despre prietenie si alte apucaturi nefiresti

Innuenda și Alice, două cadouri delicate ale toamnei, două cărți, două hărți. Merită să te aventurezi pe traseele lor, zău. Întâmplător sau nu, amândouă au scris despre prietenie, m-am strecurat în vorbele lor și m-am înfruptat pe îndelete. Uite cartea cu pălărioară, cu tot cu comentarii, uite și tărâmul minunilor. Am citit, am plecat, m-am întors, am citit, apoi mi-au țâșnit treipunctele, spațiile pe care cititorul le umple cu întâmplările proprii. Uneori mă entuziasmez în fața oamenilor, alteori nu mai vreau să-i iubesc, dar când îmi permit răgazul aducerii aminte, fără glasuri exterioare care să mă împingă cu hei-rup-uri, oamenii sunt mereu frumoși. Uneori iau conjunctura drept prietenie, alteori uit să fac reverențe în fața gesturilor cu adevărat nobile, dar când acumaici-ul se transformă în nu-știu-unde-și-când, amintirea îmi apare întotdeauna rozalie, în fictivul ei.
E toamnă, ce? Dacă aș mai fi avut vița de vie, poate că mi-aș fi ascuns siropoșeniile în spatele acrilor, dar arătoșilor struguri. A mai rămas un zarzăr, dincolo de care apusul e pe cale să se întâmple. Dintr-o carte iese un colț de hârtie, trag de el și îmi apăr câteva fraze demulte, de pe vremea puloverului albastru și a șireturilor târâte prin noroaiele capitalei:

După promisiunea unui ceai aromat-tremurat-amânat-nefumat, uite-mă în trenul iute ca săgeata, scriind cu degetul pe geam, apoi pe genunchi – nu mă mai greși, domnule conductor, cum aș putea sorbi delicat din ice-tea-ul surogat, cum aș putea să mă prefac că fumez – ah, clișeisticul, dar femininul gest cu țigara – , cum aș putea să-mi amintesc ordonat, fluent, lin de toate serile frumoase și de prietenii mei? Nu, nu mă greși, nu vreau să fac mișcări bruște care să mi-i împrăștie.

Asa e!

el_Copil perplexat la auzul spuselor profesoarei de romana:
“Gandirea este ceea ce va iese pe gura!”

“Bine, dar eu… eu…”, s-o fi balbait in soapta elevul cel timid, care inca nu a auzit de teoriile nominaliste, conform carora arta este ceea ce oamenii numesc arta si, prin extrapolare, frumosul e ce-mi place mie, iar Becali e blogger, pentru ca asa zice el.

Profesoara isi continua placid discursul:
“Si acum, desi nu-mi face nici o placere, vom comenta o handicapata de poezie a lui Bacovia.”

Imediat ma trezesc, imediat…

Restul propozitiilor nu s-au mai lasat rostite, visul nu s-a mai lasat visat, trupul s-a desprins de cearsaf, mainile au cautat prin rafturi, de capul lor.

“Orice biblioteca e ca un camp minat”, spunea, “fiindca ascunde in ea intreaga gandire binecuvantata si ticaloasa a oamenilor. Iar daca o idee pierduta prin cine stie ce brosura neluata in seama de nimeni si-ar intalni amorsa care zace in alta brosura la fel de ignorata, explozia ar fi in stare sa zguduie tot universul…”
Gellu Naum – Zenovia

Asa si cu blogurile.

Fapte bune si secrete

În loc să profite de ceea ce pare a fi ultimul val de căldură al anului, în loc să iasă în natură şi să se bucure că încă nu a venit vremea puloverelor groase, că mai e puţin de tot până ce, în loc de oameni, pe străzi vor circula roboţei construiţi din paltoane, ce face Umma? Trage draperiile, downloadează ilegal toate cele trei sezoane ale serialului, se înconjoară de bidoane cu apa plată şi Pepsi Max, îşi pune în stânga alunele de pădure, în dreapta cleştele şi purcede la vizionat. Crantz, o alună, click, un episod.

My Name is Earl. Earl este un pierde-vară, un hoț, un panglicar, un boschetar. Într-o zi câștiga 100 000 de dolari la loterie, dar îl lovește o mașină și pierde biletul. În spital, vede la tv o emisiune despre karma și își încropește, de plictiseală, o lista cu faptele rele pe care le-a săvârșit până atunci. După ce îndreaptă prima faptă rea, găsește ca prin minune biletul de loterie, iar karma devine, în mintea lui, un fel de Big Brother justitiar si de neinduplecat. În fiecare episod repară un rău și mai taie un rând de pe listă. E o comedie tare simpatică, iar personajele Randy și CrabMan sunt de-a dreptul savuroase.

După cum era de așteptat, m-am gândit și eu la faptele mele rele: n-am dat foc niciunei case, n-am furat camioneta nimănui, relele mele sunt mai degrabă nefăcutele, decât făcutele. N-am ascultat destul, n-am alergat destul, n-am cărat destul, n-am gâfâit destul, n-am insistat destul sau n-am avut destulă răbdare, toleranță ori diplomație. Ori poate, fără să vreau, dorind să ajut sau să protejez pe cineva, am întristat sau chiar am rănit pe altcineva. În fine, sunt sigură că oricine vede serialul asta își redactează, măcar mental, o listă a lucrurilor, vorbelor, situațiilor sau relațiilor pe care și-ar dori să le repare sau, în cel mai rău caz, să le radă de tot, că și cum nu ar fi existat niciodată. Oricine, adică oamenii normali, că sigur mai există și câte unii care se gândesc numai la cât de mult și cât de grav le-au greșit alții.

Și, cum întotdeauna când te gândești mult la ceva, descoperi că s-au gândit și alții odată cu tine, grație acelui magic something in the air, iată că găsesc pe blog la Madelin însemnarea asta despre fapte bune, apoi, urmând un link, văd că există chiar un blog intreg dedicat lor. Ce bine!

Am terminat cele trei sezoane de My Name is Earl și mi-aș dori să pot să am răbdare până se difuzează și al patrulea, să pot vedea episoadele tot așa, calup, într-un weekend. Mi-aș dori, dar nu mă pot abține să nu-mi descarc episodul săptămânal. Între timp am văzut (tot pe net și probabil cu întârziere, ca la tv nu mă uit), unul din spoturile din Campania Petrom pentru bun simț și responsabilitate în trafic:

Spre surprinderea mea, în intersecția aia, știi tu, aia nesemaforizata, unde de obicei trec în jur de 10 minute până reușesc să mă strecor și să fac la stânga, zilele astea chiar am izbutit să intru fără efort. Și tot fără efort am ieșit din parcarea din fața băncii. Aș vrea să nu fie o minune, pentru ca o minune ține doar trei zile, aș vrea să nu fie doar o faptă bună a câte unui șofer căruia tocmai i-a avortat amanta și încearcă să se spele de păcate, ci mi-aș dori că gesturile astea să devină firescul și din țara mea.

Înapoi la blogosferă. În afară de blogul cu fapte bune am găsit și un blog cu secrete. Cred că funcționează așa: ai un secret pe care vrei să-l spui cuiva și totuși nu vrei să-l știe nimeni, în timp ce-l urli întregii lumi, deci ce faci? Îl trimiți pe mailul afișat pe blog, iar secretului tău i se fabrică o imagine, ca o carte poștală, care va fi strecurată în mail-box-ul dintre pleoapele oricărui cititor curios. Am citit prima pagină, apoi m-am întors la site-ul cu fapte bune, care de fapt nu e un loc în care să mergi să te lauzi, ci un loc în care spui mulțumesc. Dar eu pot să spun și aici, da? Mulțumesc prietenei mele, care și-a petrecut jumătate din zi stând în locul meu la o coadă infernală.

(Dar un blog cu fapte rele din blogosferă nu se face? Să vină clonele malefice să-și pună cenușă în cap. ) dar si , pt. că… )

[...]

Am decupat fraza de mai sus și am pus-o bine. Mâine am nevoie de norișori roz, de-ăia cu energii. Vezi, nu fac un secret din asta.

“Când începeam s-o iau razna, ea se destrăma “

Lacul cu raţe, de ce nu faci nişte poze?

Unele momente, dragii miei, se cuvine să rămână acolo unde s-au născut. Şi, cu cât eşti mai conştient că nu există libertate absolută, cu atât mai mult îţi vine să eliberezi fiinţele din jur. Tocmai pe cei care aruncă lasoul i-ai vrea liberi de nebunia lor.
(N-am să car amintirea asta în bagaj, dar tu păstrează-mi piciorul împiedicat în aţe, dacă asta îţi e somnifer.)
Aţe care ies din raţe, poţi să le deşiri după bunul plac, cu condiţia să nu îţi propui să le stăpâneşti, ci doar să te bucuri de ele.

volanasul meu!

Aşaaa, dacă-s pe you tube, îl mai găsesc şi pe Artanu, ce bine ar fi ca ho cu tata să nu intre în folclor doar ca strigătură, ca formă fără fond. Apropo de bizoni, mă gândeam zilele trecute la cele două feţe ale bărbatului: el – şoferul şi el- însuşiul. Până şi cel mai politicos bărbat se transformă în bestie când urcă la volan. Dacă eşti cu el, dacă s-a oferit să te conducă acasă, îţi deschide portiera, după ce în prealabil ţi-a cedat scaunul lui de la fumoar şi după ce săptămâna trecută ţi-a cărat teancul de cărţi şi s-a oferit să se ducă la magazinul din colţ să-ţi cumpere ţigări, iar ieri şi-a cerut scuze de cinci ori că a uitat să-ţi aducă înapoi romanul lui Pamuk, pe care i l-ai împrumutat . Dar dacă, Doamne fereşte, eşti şi tu la volan şi va întâlniţi în trafic, îi vezi ochii injectaţi, buzele strânse şi vrrrummm-brrrummm, accelerează, tăindu-ţi calea şi împingându-te în bordură, ca să ajungă el primul, primul, primul! Ei bine, şi ajunge primul, ajungi şi tu după cinci-sase minute şi-l întrebi zâmbind: dar unde şi de ce te grăbeai aşa? Iar el, care între timp s-a transformat la loc în om, îţi zâmbeşte la rându-i şi te întreabă câte linguriţe de zahăr să-ţi pună în cafea.

Am îmbrăţişat-o pe Vi

Am îmbrăţişat-o pe Vi. Ne-am întâlnit în faţa uşii, eu intram, ea dădea să iasă. De obicei ne ignorăm, privim ostentativ în altă parte sau ne înfruntăm din priviri, nu mai e demult loc de bună-ziua între noi. De fapt, între Vi şi nimeni nu există loc nici de ce faci, nici de, Doamne fereşte, îmbrăţişări şi alte efuziuni. Şi totuşi în acea zi mi-am oprit pasul, mi-am abandonat destinaţia şi am întins braţele către ea. Mă aşteptam să se împotrivească, să se smulgă, dar trupul descărnat a stat cuminte şi supus, moale pe sub bluziţa cafenie. Simţeam vinişoarele obosite sub umerii mici, sânii minusculi turtiti complet de un sutien inutil, oasele gata să cedeze dacă aş fi strâns o idee mai tare. Braţele îi atârnau pe lângă corp, nu mă împingeau, nu mă cuprindeau. Iată omul cel mai rău din lume, îmi ziceam, iată omul învins de propria orbire, omul alungat de golul pe care singur şi-l desăvârşeşte, iar când muşchii cei mici s-au încordat, când braţul drept a răspuns în sfârşit strânsorii mele, urmat, după cele mai lungi cinci secunde, de cel stâng, tot ce am putut face a fost să zâmbesc înspre un departe care pornea fix din spatele umerilor lui Vi. Apoi m-am trezit, desigur că n-aş avea vreodată curaj să o îmbrăţişez cu adevărat, frigul din cercurile care o înconjoară mă împinge mereu către cea mai apropiată ieşire ori către cel mai întunecat cotlon.

Omul rău este cel care nu iubeşte pe nimeni, îi spun Teologului, iar el îmi recită o pildă din care reiese că opusul iubirii nu este ura, ci egoismul.
Spune-mi cui îi este dor de tine ca să-ţi spun cine eşti, îmi continui gândul, amintindu-mi de o iarnă când Vi şi-a rupt piciorul, iar colegii noştri s-au bucurat. Nu, nu de necazul ei, ci de faptul că au scăpat de ea pentru două luni. Două luni fără frig împrăştiat pe holuri, fără uşi deschise brusc, fără solicitări abracadabrante, fără priviri tăioase, fără reclamaţii. Doamne, iartă-mă, rosteam şi eu în şoaptă, în timp ce profitam de spaţiul gol, în care, în sfârşit, se putea râde pe îndelete, fără teamă.

Îmbrăţişarea din vis s-a născut din milă, uite că e şi ea om, mă, e şi ea om… Dar dincolo de milă bănuiesc că era şi altceva, şi anume vinovăţie. Vina mea constă în neputinţa de a găsi drumul către omul zăvorât în Vi şi, în cele din urmă, în convingerea ca acel om chiar nu există. Dacă ar fi existat, n-ar fi putut să se abţină atâta timp să cerceteze felul în care se oglindeşte în ceilalţi, s-ar fi uitat măcar cu coada ochiului, ar fi avut o reacţie, o răbufnire, un hohot. Cum să trăieşti fără să iubeşti pe nimeni, fără să-ţi pese că nu se bucură nimeni când te vede? Cum să… aş continua, dacă nu m-ar opri un alt gând: măcar Vi e sinceră, in felul ei, cu cei din jur, nu-i amăgeşte cu un drag pe care nu-l simte. Întrebările mele retorice îşi schimbă direcţia: dar cel care ştie, ştie atât de bine că este iubit doar pentru ce arată, nu pentru ce este? Ei, ashi! îmi răspunde, dintr-o mirare paralelă, o blondă siliconată, ei, ashi! Ei, ashi, îi ţine isonul intriganta Mimi, fericită că a mai reuşit să strice o prietenie şi în acelaşi timp să rămână deasupra oricărei bănuieli, adică cea mai bună prie-te-na a ambelor părţi, fatăăă!

Iar Fortinbras:
Luaţi morţii. Potrivite-n bătălii,
Privelişti de-astea nu-şi au rostu-aci.
Să mergem.

Am povestit visul la fumoar şi toată lumea a râs: cum să o îmbrăţişezi pe Vi? Au urmat scenarii coşmăreşti: cum ar fi să încerce I. să o ia în braţe? Dar L.? Hahaha! Şi aşa a mai trecut o zi de muncă. Dar dacă, totuşi, luni… brrrr! Sau, mă rog, hm.

Barbatul Iunie

În cărțile copilăriei mele, anotimpurile erau desenate cu chip de fată. Și lunile anului tot așa. Dar în mintea mea era altfel, aveau chipuri doar decembrie, iunie, iulie și august. Decembrie, firește, era un brad vorbitor, iunie era un băiețel desculț, ciufulit, cu pantaloni scurți bleumarin, iulie era o fetiță-sirenă, iar august era un copil și atât. Vara mea era compusă, deci, dintr-un băiețel, o fetiță și un copil asexuat. Mi-am amintit de asta dimineață, când m-a trezit un vis pe care nu mi-l amintesc, știu doar că declamam la o tribună: toate iubirile sunt falimentare… iunie, iunie! Cu ochii încă închiși, am încercat să-mi explic nu visul, ci personificările lunilor din verile de altădată. Fetița-sirenă se lega probabil de mersul la mare în iulie și de poveștile pe care tata mi le inventa seara, pe balcon. Spune-mi o poveste cu un greieraș, un pitic, o sirenă și un cerb roz, tată! Sirena salva piticul de la înec, cerbul roz era colacul meu, iar greierașul era prințul blestemat de o vrăjitoare afurisită… dar ce nu era greierașul! Călărea căluți de mare, se lupta cu rechinii fioroși, reușea să scape de cohortele de pionieri care-l vânau cu mii de bolduri, ca să-l întemnițeze în înspăimântătorul insectar, era un aventurier! Și mereu reușea să ajungă viu și nevătămat la prietena lui cea mai bună, Iulia, fetița-sirenă, adică, și să-i cânte, în loc de morală și de am încălecat pe o șa, diverse trageri la temă pe melodia lui un’ te duci tu, mielule?

Iunie era un băiețel, poate pentru că dintr-o dată venea vacanța lungă și nu mai trebuia să merg în vizită la fetițe sclifosite și plicticoase cu bunici vigilente, puteam să mă joc afară, cu băieții. Jocurile băieților erau întotdeauna mai palpitante, aveau fugă și vânătoare și minge murdară, strigăte, bicicletă și bețe. Jocurile băieților aveau pericole și răni în genunchi, tiiiii, ce ușurare! Scăpam de păpuși, rochii cu volane și ochi dați peste cap. Fetele mai mereu se supără când e jocul în toi, își iau jucăriile și se ascund în scara blocului, așteptând bosumflate să mergi să le împaci. Pe urmă nici nu-ți mai vine să te întorci la joc.

Iar august nu era nici băiețel, nici fetiță, era doar copil. În august venea ziua mea și pe urmă, destul de repede, începea școala, așa că nu era de glumit, trebuia să mă joc mult și intens pe ultima sută de metri, ce să-mi mai bat capul cu diferențele între băieței și fetițe?! Oftam când prietenele mamei îmi aduceau rochite cadou, îmi sticleau ochii când tata îmi cumpăra cărți, mașini și jocuri de construit. Eram o fetiță, știam asta, dar nu-mi prea convenea, pe atunci mi se părea mult mai ușoară viața de băiat, un băiat putea să se facă șofer, polițist sau macaragiu, putea să se facă și antrenor de fotbal, dacă voia, dar o fetiță nu! Fetițele adevărate se făceau numai doctorițe, așa ne spuneau toate cântecele și poeziile. Fetițele adevărate erau hărnicuțe și nu aveau pământ sub unghii. Fetițele adevărate primeau roluri de prințese la serbare și erau obligate să stea țepene ca să nu mototolească rochia apretata, ce oroare! Mai puteau să fie fulgi de nea, steluțe, lebede care dansau în cerc sau furnicuțe rele, care îl goneau pe greierele cel leneș. Dar eu îl iubeam pe greieraș și o uram pe furnică atunci când îl întreba retoric și înțepat, cu mâinile în șold: “asta vară ce-ai făcut? Ai cântat? Îmi pare bine! Acum joacă, dacă poți, iar la vară fă ca mine!” Intuiam eu de atunci că în cântecul greierasului e mai mult decât poate înțelege o furnică preocupată să-și umple cămara.
Așa că nu puteam da voie lunii august să fie nici fetiță, nici băiețel, nici furnică, nici greiere. Pentru că nici mie nu-mi era clar pe atunci ce sunt de fapt, nu puteam fi doar alb sau doar negru, doar bine sau doar rău, iar despre Făt Frumos și Ileana Cosânzeana n-am crezut niciodată că au trăit fericiți și lipsiți de griji până la adânci bătrâneți după ce Povestitorul a încălecat pe-o căpșună. Mă legam de acel “și v-am spus o mare minciună” și speram că va veni o vreme când voi înțelege. Ei bine, n-a venit încă. Acum greierașul e depresiv și-i e toamnă gri, fetița-sirenă înoată în ape tulburi, iar băiețelul Iunie s-o fi făcut și el mare, dacă s-o fi priceput. Bărbatul Iunie, te joci cu mine?

write post

De-acum incolo voi scrie mai des. O vreme. Vremea va dura probabil o saptamana. Apoi ma voi duce din nou in viata, in fara computer, in fara ceas care suna. O vreme. In vremea asta voi scrie pe hartie cu stiloul, ma, mi-am cumparat stilou frumos si albastru. Se va asorta cu Albastruna cu roti, cea careia nu stiu sa-i fac plinul decat deschizandu-i usile si spunand: hai.
Hai. O vreme.