Cand vin aici, in biroul cu geamuri generoase, prin care ochii mei se strecoara pana hat-haaat, catre cladirea in care niciodata n-am stiut ce se intampla, o cladire solzoasa, fara balcoane, dar cu sarme pe care atarna la uscat haine prea roz, prea verzi (culorile astea prea-prea mereu m-au facut sa ma gandesc la saracie), cand vin aici, zic, se presupune ca nu mai am alte preocupari si ca nici o ingrijorare n-a mai trecut pragul zilelor din urma. Pragul ar trebui sa fie construit din caramida, dar e doar caramiziu.
Azi am venit din nou, se depusese un strat gros de praf pe birou, am luat o laveta din dulap, spray-ul Pronto, am facut cercuri, am lasat dare, in cap se roteau cuvinte. Am pus degetul pe o incercuire umeda si parfumata, grabita sa nu se usuce inainte de a o atinge. Trebuia s-o ating, pricepi? Trebuia.
Apoi am deschis computerul, offline-ul m-a scos putin din starea de placut invartit, dar mi-am dus la bun sfarsit treburile pentru care ocolisem din nou cladirea veche, fentand gardul urat din sarma. Dupa ce facutele devenisera pre(a)facutele, am deschis pagina cu blogul. Write – acum e un dashboard nou, mai organizat, e prima schimbare brusca pe care o primesc fara sa marai – write-ul cel abastriu si imbietor, dada, voi pune in insemnarea noua toate revelatiile din ultimele zile, de exemplu ieri, cand mana stanga imi era pe volan, iar dreapta intindea negrul dermatografului in jurul ochilor mijiti a prea-dimineata (si ora 9 e inumana), ma gandeam ca… pfff, nu mai stiu, dar aseara, aseara, in timp ce imi uscam parul… hai, ma, ca era un gand profund, demn de impartasit. Daca as putea sa apas pe send din cap, daca nu ar mai trece toate gandurile intr-un draft care tusti, se ascunde, daca dashboardul asta dinauntru ar fi organizat precum cel pe care il am in fata, ar fi exact la fel ca acum. De fapt, nici nu-mi prea mai doresc sa spun lucruri, curentul care ma aduce aici e mai degraba un chef de jucausenie. Asa, fara vreo finalitate. Si de-aia nu pricep si pace supararile permanente ale altora, ma pun in pielea lor blogareasca si nu-mi vine decat sa ma hlizesc de acolo. Ba nu, imi mai vine si sa le fortez degetele sa scrie asta: viata e misto.
In alta ordine de idei (ordine pe naiba, in alta dezordine de idei, dara), azi, pentru cateva secunde, mi-a mirosit a Praga, as fi vrut sa ies repede pe stradute cu aparatul de fotografiat, pe urma mi-am amintit ca se implineste un an de la Saska Arena si Waters, de la poduri si femeile lui Kafka. Mergem inapoi? Acum! Si da-i cu rewind-ul: anul trecut, pe vremea asta, aveam deja in minte doua povesti pentru proiectul lui Zully, una cu veveritele, alta cu norisorul roz, au ramas neterminate in blogul-ciorna. Anul trecut, pe vremea asta, aveam revolte si bucurii. Femeile isi sting revoltele in lucruri mici, ziceam, iar femeile misto nu tipa decat in perioada aceea a lunii, dar nervii lor sunt induiosatori, la fel de induiosatori ca unghiile de pe care au sarit cioburi de oja. Anul trecut, pe vremea asta, imi planificasem concertele verii.
Cand vin aici, in biroul cu geamuri generoase, pun la cale miscari de pietre. Doar din motive estetice. Anul asta, desi sunt mai lenesa, am scrijelit mai multe reusite pe coaja asta de copac. Poate pentru ca, asteptandu-ma la orice, nu ma astept de fapt la nimic. Pot, asadar, sa fac totul pe indelete, ma uit la oamenii care se agita in jur ca la un tablou cinematic si ma intorc la cercurile mele care care se vor usca, dar de care pot sa ma bucur cat sunt inca vii. Printre lamelele jaluzelei s-a strecurat o fasie de soare, se lafaie deasupra unei urme de Pronto, facand-o sa straluceasca. Da, da, viata e misto, fraierilor.
