Iubirea este egoista

Iubirea este egoista, mi-a venit titlul asta in cap si n-am stiut ce sa scriu sub el, poate ca titlul si-ar fi de ajuns.

Nu cred in sacrificiile din romanele rusesti. Zic asa, de fapt n-am citit romane rusesti, doar Dostoievski, dar tot ce incepe (and I mean in love) sau, ma rog, se termina cu "e mai bine pentru tine" imi suna asa, cu accent rusesc. Se poate sa existe si sfinti, dar nu-i cunosc si nici nu as vrea, m-ar inhiba al naibii.
Nu iubesti pentru altul, nu? Pentru tine iubesti, ai de satisfacut niste nevoi afective, fara de care nu esti ok. Daca vrei sa-ti fie bine, fie ca nevoia din tine e de a darui sau de a primi, inseamna ca-ti pasa de tine si chiar te iubesti. Daca nu te iubesti pe tine, poti iubi o alta fiinta? Cu cat te iubesti mai mult, cu atat ai mai multa nevoie de afectiune si de dovezi. Cu cat te iubesti mai mult, cu atat mai egoist devii. Iar iubirea iti devine foame, lacomie, exces, cerc vicios.

Pe de alta parte, ai oare dreptul sa vorbesti despre iubire daca nu esti indragostit? Aaaa, ai fost odata? E doar literatura ce nu spui la cald, ba mai mult, la fierbinte, la infierbantat. Dar cand esti indragostit iti vine sa orice, numai sa vorbesti nu.

Iubirea si vorbitul despre ea sunt ditamai paradoxurile.

…..

Da, iubirea e rabdatoare, e generoasa, iertatoare, dar e si avara, stransa la curea, posesiva, geloasa, ofticata. Incepe intotdeauna egoist, apoi, o vreme, exista iluzia ca nu pentru tine (te) oferi, iar dupa ce devine rutina, se transforma in troc. Doar o afacere, pentru unii mai profitabila, pentru altii mai paguboasa, dupa norocul sau priceperea fiecaruia.

test

test 

 

Da, a fost un test facut de admin, pentru a verifica daca se genereaza notificari catre abonati. Se pare ca era o problema de ceva vreme.

Si mai e ceva care ar trebui rezolvat: daca te dezabonezi de la un blog, esti automat dezabonat de la toate. N-as fi avut cum sa stiu asta daca nu mi-ar fi disparut din lista de abonati oameni cu care tin legatura si care n-au mai primit notificari pentru niciunul dintre blogurile la care se stiau inca abonati.

Atamat. Botez nelegitim.

 

Nu ti-am povestit despre planeta mea, nu? Steaua mea cu nume rotund… mi-am inventat-o in copilarie, ajunsesem sa cred in ea si sa-i fac si pe ceilalti sa creada. Ma ridicam pe varfuri catre ea ca sa pot simti, sa pot sa ma scutur, sa pot sa rad, sa rostesc, sa pot deslusi oamenii, sa-i pot santaja pe cei care ma iubeau. Mama, daca nu-mi dai voie in tabara, nu exista A. Tata, nu mai veni dupa mine la petreceri, daca nu-l lasi pe Sergiu sa ma conduca acasa nici sambata asta inseamna ca nu crezi ca exista A . Sergiu, hai sa tacem in seara asta, va vorbi A. in locul nostru, si daca ma iubesti, vei auzi tot. Sergiu, astazi ne vom desparti, nu as vrea asta, dar daca nu o facem acum, planeta mea nu va mai exista.
Crezand in propria mea inventie, am crescut frumos, am scris, am desenat, am iubit, am fugit, m-am schimbat, am uitat. Planeta mea exista inca scrijelita pe bancile vechi, din lemn, din podul liceului si chiar pe o caramida din zidul sau, exista in caietele mele de demult, exista in cautarile de ieri si de azi… proasta de cautare… sublima cautare.

Si-mi amintesc cum ii vorbeam, noaptea, dandu-i viata, umbra si nume. Si-mi amintesc cum vorbitul imi era soapta intrebatoare sub plapumma, insotita de respiratiile egale ale fratelui meu.

Cine esti, fiinta cu mainile-ntinse? Cine esti, zambet schitat in rostire, ochi strabatut de un drum pe care cineva il banuieste in ceasca de cafea sau in visul iute, cine esti, tanjitorule dupa sens, cautatorule de aur in galeriile gandului, cine esti, frunza inca nedesprinsa, inca neevadata din creanga, din trunchi? Cine esti, barbat cu tigara uitata-ntre buze, contur cascador, femeie caldura, cine esti, cladire din hartii pe care un zeu a scris secrete? Fereastra deschisa, fiinta cu mainile-ntinse, numeste-te cu numele meu, Atamat, cu numele numelui meu, Atamat. Fa-mi-te!
Atamat! Te ghicesc in literele pe care le torn prin toate caietele caniculei mele, innebunirii si razvratirilor mele. Cine esti, statuie care respira, cine esti, suflu rasfrant in firele de par organizate in serpi, cine esti, aspirator al degetelor mele, cine esti, branci catre sarutul cu foaia? Cine esti, chemare-n Katharsis, puritate, delicatete, brutala delicatete, fiara dezlantuita-n suras? As crede in tine numindu-te Dumnezeu, dar te sfarami cand te ating si devii altceva, mai inauntru de mine. Cine esti, capcana de sublim egoism, singulara singuratate, maretia de a putea spune eu, eu, eu… Existi si te voi astepta, asteapta-ma sa te astept pana la capatul intelegerii, pana la marginea perceptibilului, vei fi acolo pana unde voi putea scrie. Acolo unde va fi marginea lui "voi putea inca sa pot". Acolo de unde inima nu mai are incotro sa urce. Asteapta-ma si fugi, vino si nu veni, desfa-te, desfata-te, inchide-te, ascunde-te, fii revelatia pasului urmator, dar nu a celui din urma. Cand te voi atinge vei inceta sa existi, iar eu odata cu tine ma voi stinge. Numeste-mi-te Atamat!

La intalnirea de 80 000 de ani de la absolvire l-am luat pe Sergiu de mana si am fugit catre zidul pe coaja caruia atatea generatii si-au scris numele, au lasat un semn. Unde ma duci, fata nebuna? Mergem s-o cautam pe A., simt eu ca o vom gasi. Si am gasit-o… mi-am gasit caramida, undeva, sus, deasupra atator si atator nume ingramadite unele in altele, unele peste altele. O nava spatiala sapata in mijloc, cu cheia. Un A cu bucle continuat cu dare neiertate de timp. Pe aceeasi caramida, altcineva, in alt an, a lungit codita initialei si a legat-o, ceva mai jos, de alte litere, acoperind hublourile navei mele, taindu-le cu un l burtos, un e marunt si un x rupt, fara incolaciri. Peste scrijelirea mea un nume nou – Alex. Si am zambit, mana mea a incetat s-o mai stranga pe a lui Segiu, mi-am aprins o tigara. Numele nou, acoperitor, avea sa ramana acolo, ca un prim sir de gratii. Iar in cusca mica, pe o caramida rosie, planeta mea continua sa existe si sa-si astepte alte si alte straturi de nume, de nascociri, de copilarii.

 

Oscarurile mele

M-am obisnuit deja sa nu castige preferatii mei la concursurile cu voturi, asa ca, la fel ca la Eurovision, voi face, cu fastul din dotare, propriul clasament subiectiv si nespecialist. Mai rau, nici n-am vazut toate filmele, asa ca unele vor fi eliminate by default.

Best Movie

Babel (au spus unii ca ar avea aceeasi constructie multiplan ca filmul Crash, castigator anul trecut, si din acest motiv ar trebui probabil ca juriul sa aleaga altceva. Asta mi se pare cam acelasi lucru cu a scoate un sonet, sa spunem, dintr-un concurs de poezie, pentru ca are acelasi numar de versuri ca alt sonet. Doctorul F., care-i anestezist, zicea zilele trecute: “ba, de ce nu mi-ai spus ca e atata suferinta in filmul asta, ca nu ma mai uitam… n-am putut sa dorm toata noaptea dupa ce l-am vazut”. Si daca si un medic cin_efil si cin_ic, obisnuit cu suferinta si moartea, ramane, precum m2, cu “piuneze-n suflet” – vezi ce memorie buna am, emule! -, chiar daca filmul nu se termina rau totusi, inseamna ca regizorul Inarritu si-a facut bine treaba. )

Little Miss Sunshine (m-ar tenta si aici o bucata de statueta, probabil mainile lui Oscar, care mototolesc bine-bine visul american)

Best Performance by an Actor in a Leading Role

Will Smith, in The Pursuit of Happyness ( pentru ca, aidoma lui Jim Carrey, din Eternal Sunshine…, nu m-a facut sa ma gandesc ca e acelasi actor pe care il vazusem in filmulete de actiune sau “de ras”)

Ryan Gosling – mama, ce barbat! N-am terminat de vazut filmul (Half Nelson), dar ziua e lunga, premiile se anunta dupa miezul noptii, deci am timp berechet sa ma hotarasc daca-i iau statueta lui Smith si i-o dau lui. Last King of Scotland e pe lista de asteptare, asa ca ii cred pe cuvant pe cei care spun ca Forest Whitaker ar fi pe buna dreptate favorit.

Best Performance by an Actress in a Leading Role

Penelope Cruz, pentru rolul din Volver. Aici n-am argumente, pur si simplu mi-a placut mai mult decat Meryl Streep, poate si pentru ca The Devil Wears Prada mi s-a parut un film mult prea usurel pana si pentru Oscar.

Best Performance by an Actor in a Supporting Role

Categoric, Jackie Earle Haley, pentru rolul din Little Children, un film despre care gurile rele spun ca ar fi folosit reteta din American Beauty. Un film despre care cred ca as putea sa discut zile la rand, un film despre crize conjugale si adulter, despre perversiune si alienare, despre variatiuni ale crimei si pedepsei, despre binele-rau si raul-bine. Titlul e inselator, nu e un film despre copii, desi ei apar pe pelicula. Little children suntem noi, adultii, cu nevoia noastra de joc, schimbare, protectie, care naste, din pacate, vinovatie, anxietate, depresie, dependenta, paranoia. Revenind la Haley, personajul lui reuseste sa starneasca dezgust si totodata compasiune, iar eu personal am avut senzatia ca parca nu joaca intr-un film american.

Best Performance by an Actress in a Supporting Role

Aici mi-e cel mai greu, as taia statueta in felii si le-as imparti frateste (ma rog, suroreste) intre Adriana Barraza, Cate Blanchett, Abigail Breslin, Jennifer Hudson si Rinko Kituchi, avand totusi grija sa-i dau micutei Abigail o felie mai mare pentru rolul din Little Miss Sunshine.

Nu prea mi-e clar ce inseamna categoria Best Achievement in Cinematography, dar pentru ca n-am dat inca niciun Oscar filmului Children of Men, e randul lui la statueta mea virtuala. Iar pentru Best Foreign Language Film of the Year, zic si eu El Laberinto Del Fauno, pentru ca pe celelalte nu le-am vazut. Si nu inteleg (nici eu) de ce Volver n-a fost nominalizat la categoria asta.

Cam atat, la celelalte categorii chiar nu am cum sa-mi dau cu parerea de nespecialist, dar recomand blogul lui Danezia si al Cinefilului. Cine nu are maine de la 8 sa-mi povesteasca si mie cine si ce a castigat!

Oscarurile mele

M-am obisnuit deja sa nu castige preferatii mei la concursurile cu voturi, asa ca, la fel ca la Eurovision, voi face, cu fastul din dotare, propriul clasament subiectiv si nespecialist. Mai rau, nici n-am vazut toate filmele, asa ca unele vor fi eliminate by default.

Best Movie

Babel (au spus unii ca ar avea aceeasi constructie multiplan ca filmul Crash, castigator anul trecut, si din acest motiv ar trebui probabil ca juriul sa aleaga altceva. Asta mi se pare cam acelasi lucru cu a scoate un sonet, sa spunem, dintr-un concurs de poezie, pentru ca are acelasi numar de versuri ca alt sonet. Doctorul F., care-i anestezist, zicea zilele trecute: "ba, de ce nu mi-ai spus ca e atata suferinta in filmul asta, ca nu ma mai uitam… n-am putut sa dorm toata noaptea dupa ce l-am vazut". Si daca si un medic cin_efil si cin_ic, obisnuit cu suferinta si moartea, ramane, precum m2, cu "piuneze-n suflet" – vezi ce memorie buna am, emule! -, chiar daca filmul nu se termina rau totusi, inseamna ca regizorul Inarritu si-a facut bine treaba. )

Little Miss Sunshine (m-ar tenta si aici o bucata de statueta, probabil mainile lui Oscar, care mototolesc bine-bine visul american)

Best Performance by an Actor in a Leading Role

Will Smith, in The Pursuit of Happyness ( pentru ca, aidoma lui Jim Carrey, din Eternal Sunshine…, nu m-a facut sa ma gandesc ca e acelasi actor pe care il vazusem in filmulete de actiune sau "de ras")

Ryan Gosling – mama, ce barbat! N-am terminat de vazut filmul (Half Nelson), dar ziua e lunga, premiile se anunta dupa miezul noptii, deci am timp berechet sa ma hotarasc daca-i iau statueta lui Smith si i-o dau lui. Last King of Scotland e pe lista de asteptare, asa ca ii cred pe cuvant pe cei care spun ca Forest Whitaker ar fi pe buna dreptate favorit.

Best Performance by an Actress in a Leading Role

Penelope Cruz, pentru rolul din Volver. Aici n-am argumente, pur si simplu mi-a placut mai mult decat Meryl Streep, poate si pentru ca The Devil Wears Prada mi s-a parut un film mult prea usurel pana si pentru Oscar.

Best Performance by an Actor in a Supporting Role

Categoric, Jackie Earle Haley, pentru rolul din Little Children, un film despre care gurile rele spun ca ar fi folosit reteta din American Beauty. Un film despre care cred ca as putea sa discut zile la rand, un film despre crize conjugale si adulter, despre perversiune si alienare, despre variatiuni ale crimei si pedepsei, despre binele-rau si raul-bine. Titlul e inselator, nu e un film despre copii, desi ei apar pe pelicula. Little children suntem noi, adultii, cu nevoia noastra de joc, schimbare, protectie, care naste, din pacate, vinovatie, anxietate, depresie, dependenta, paranoia.  Revenind la Haley, personajul lui reuseste sa starneasca dezgust si totodata compasiune, iar eu personal am avut senzatia ca parca nu joaca intr-un film american.

Best Performance by an Actress in a Supporting Role

Aici mi-e cel mai greu, as taia statueta in felii si le-as imparti frateste (ma rog, suroreste) intre Adriana Barraza, Cate Blanchett, Abigail Breslin, Jennifer Hudson si Rinko Kituchi, avand totusi grija sa-i dau micutei Abigail o felie mai mare pentru rolul din Little Miss Sunshine.

Nu prea mi-e clar ce inseamna categoria Best Achievement in Cinematography, dar pentru ca n-am dat inca niciun Oscar filmului Children of Men, e randul lui la statueta mea virtuala. Iar pentru Best Foreign Language Film of the Year, zic si eu El Laberinto Del Fauno, pentru ca pe celelalte nu le-am vazut. Si nu inteleg (nici eu) de ce Volver n-a fost nominalizat la categoria asta.

Cam atat, la celelalte categorii chiar nu am cum sa-mi dau cu parerea de nespecialist, dar recomand blogul lui Danezia si al Cinefilului. Cine nu are maine de la 8 sa-mi povesteasca si mie cine si ce a castigat!

Insemnare noua, blog nou

Sentimentul datoriei si devotamentul fata de revista WBN care mi-a consacrat porcusorul productie proprie ma impinge, ma impinge… stai, ma, ca acum zic. Asa. Contrasensul a facut banner pentru revista 2, m-am conformat si l-am arborat de-a dreapta portocaliului cu nas de ridiche si ochi de floricele. Eventualii trecatori pe meleagurile acestea sa faca bine si sa click-click.

Am si cont in pub, Carslberg-ul e din partea casei.- http://umma.blogpub.ro/ . Am si o mirobolanta si profunda insemnare acolo, mi-am facut, deci, datoria, pe datorie da si Contra bannerele, ma mai intreb doar unde-i Umma? Au papat-o blogurile nesatule!

Sa ne punem punga-n cap

 

Dupa Valentine’s Day, unii au retrait in gand momente minunate, altii s-au dres cu zeama de varza, iar altii au dus, ca in fiecare zi, gunoiul. Nu pe ala din cuget sau de prin (ne)simtiri, ca el nu se vede si putem sa-l impingem linistiti sub presul memoriei. Ghena – un loc care-ti alunga toti ingerasii si turturelele si cupidonii care au indraznit sa te imboldeasca inspre romantisme rasuflate. Rasuflarea? Ti-o tii, arunci sacul si o iei la fuga spre scara blocului. Acolo macar e un miros cu care te-ai obisnuit: pipi de pisica si ceapa prajita cu drag.

 

Valentinul a lasat urme peste tot, pana si pe caroseria masinilor care, conform traditiei, s-au pupat bot in bot sau bot in portiera, care pe unde a nimerit sa-si exprime afectiunea.

 

Maine e Dragobetele, intre el si cosmopolitul Valentin s-a nascut de cativa ani o idila de toata frumusetea si fara prejudecati, care tine fix 10 zile si are rolul de a armoniza fiorii erotici mioritici cu cei euro-atlantici. Daca ar fi sa ne raportam numai la amor, n-am avea probleme cu integrarea, romanul s-a dovedit din timpuri stravechi amator de salata occidental-orientala presarata cu feromoni care trepaduseaza intru revigorarea trupurilor si mintilor ostenite. Sa ne iubim, dara, sa ne punem punga-n cap si sa ne iubim pour toujours, adica pana poimaine, cand ducem iar gunoiul. Da’ lasa, acum-acum vine si martagusul si-om pune noi covrigei cu fir alb-rosu in varful cozilor balansabile ale unor caini comunitari. Si ne-om mai iubi putin.

 

Asa

Imi plac oamenii dracosi pe dreapta si romantici pe stanga, vulnerabili pe stanga si puternici pe dreapta.

 

Prietenii mei.

 

Ol:

 

Pe iubitul meu l-am pierdut in razboi. A fost ranit si dus cine stie unde. Cand am primit vestea, dormeam. Visasem ca sunt Alba ca Zapada, zapada chiar. El nu schia, dar se tavalea, de cum incepea dimineata, in mine… apoi vestea veni sec: "Doamna Zapada, iubitul dumitale e dus!" Iubitul meu e dus. In ultima scrisoare imi cerea sa-i iert intoarcerile acasa, atunci cand ma striga Matilda, Ileana, numele tarfelor intalnite-n razboi, si-mi mai mormaia ca pot capata si-un alt nume, Alba ca Zapada. Mi-am dorit sa se piarda acolo, in razboi. Era iarna. Camarazii il credeau dus, iar el schia cine stie in ce misiune. O sa-l astept mancand mere coapte. Iubitul meu e o fecioara-n noapte. Iubitul meu nu esti tu!… el e dus. 

 

Dez:

 

 Am o chestie diforma, ma culc cu cineva si ma trezesc mereu cu altcineva, oare dorm prea mult?

 

 ……….

  

Astazi am voie sa fumez la mine-n camera, astazi sunt atat de singura incat faptul ca fumez la mine-n camera ma face sa ma simt vinovata si stinghera. Ma face sa vreau sa nu mai fumez niciodata la mine-n camera, daca fumatul la mine-n camera inseamna singuratate.

  

……….

  

- Sunt in anul mortii. Nimeni nu simte nimic din ceea ce simt, astfel inseamna ca eu simt ce nu simte nimeni, deci, ma indepartez de simtirile obisnuite si simt altceva. Iar daca simt altceva, ce nu a fost programat sa simt ca om, n-o pot duce prea mult asa. O sa mor in curand.
- Unde e iubitul tau de la geam? A plecat?
- Iubitul meu a cam plecat..

 

 

Dre:

 

Si daca nu ar fi fost decat atat,
Si daca ar fi fost numai urma capului tau pe perna, moale,
Ar fi fost indeajuns sa te numesc a mea
Si ar fi fost indeajuns sa fiu in viata
Ca sa iti ramana scris numele.

Ca o litera cu care ma voi putea, si azi, incepe.

 

……….

 

As vrea sa mai degraba nu. Asta nu ca viata nu ar continua sa mi se scurga printre degete, aer fin. Nu ca nu mi s-ar mai ciuli inima la presimtirea cea buna, la palma mangaioasa, la respiratia aproape a promisiunii.
Mai degraba nu, pentru mai mult. Pentru ca ‘nu’ este un deocamdata. ‘Nu’ este acel ‘da’ spus, dar nu din toata inima, subnutrit si raposat de acnee. Si geaman cu traiul de pana acum.
Mi-as alege pe nu, cel deocamdata. Ca sa il pot astepta cu bucuria de Craciun pe da.

 

……….

 

Jazzalin

 

Alege o zi din viata ta, trezeste-te azi in ea si completeaz-o… alege o zi din viata ta si mergi la gradina zoologica… primeste in ziua ta straini inca atunci… alege o zi din viata ta si ofera-i o noua dimineata… traieste-o, rastoarn-o si la final inventeaza-i o noapte… toate zilele ce-i vor urma vor fi fost la fel, dar tu ti-ai facut o zi asa cum nu a fost…

 

……….

la bowling prietenii mei stiu sa rada… la bowling nu ai cum sa trisezi… la bowling nu ai cum sa te razbuni pe o bila de 7 kilograme… nu poti decat sa-ti bagi degetele in ea si sa mai arunci o data…

Cummm de fapt

Acum, ca mi-am terminat aproximativ treburile pe azi, ar trebui sa scriu textul sau textele pentru numarul al doilea al revistei WBN. In loc sa ma gandesc la asta, insa, in timp ce spalam vasele, ma tot intrebam de ce scriu eu pe blog. La inceput au fost cateva texte jucause, da, aveam jucarie noua, apoi a venit momentul in care, in felul meu, imi asezam in patratul alb niste ganduri ale mele, niste revolte, niste drag. Nu aveam in minte cititorii, desi ei erau acolo si ma obligau sa scriu oarecum coerent. Cred ca fiecare are nevoie de public, fie ca publicul asta se numeste prieten, psiholog sau necunoscutul dintr-un bar ori dintr-un spatiu virtual. Cand esti singur cu tine esti dezorganizat, simturile iti sunt dezlanate, gandurile imprastiale, iar publicul este cel care te forteaza sa pui cap la cap bucatile din tine. Efortul, la urma urmei, nu-l faci pentru altul, ci tot pentru tine; incercand sa potrivesti piesele de puzzle, ajungi tu insuti sa te intelegi. Explicandu-te, cautandu-te. Tot ce ai aici sunt cuvintele, nu-ti folosesc la nimic ochii frumosi, gleznele fine, banii din cont, hainele de firma, la fel cum nu te incurca lipsa banilor, gaura din ciorap, picioarele butucanoase ori cosul de pe nas. Ca toate astea transpar din cuvintele pe care le scrii, in fata unui ochi antrenat sa vada dincolo, e alta poveste. Doar cuvintele. Cu ele poti sa povestesti, sa iubesti, sa urasti, sa rasplatesti, sa cuceresti, sa te razbuni, sa manipulezi, sa abandonezi, sa te ascunzi, sa te descoperi, sa razi, sa visezi, sa te joci. Dar pentru tine scrii, orice ai scrie. Si cand te adresezi altora, tot pentru tine o faci. Nu cred in scrisul de caritate, nu cred in scrisul fara scop, nici chiar cand scrii un banc. Poate doar cand semnezi un cec, dar cum textul asta este despre scrisul pe blog, n-am sa divaghez. Nu prea tare.

Pentru mine, blogul acesta a devenit in scurt timp un experiment. Neputand sa imi spun in gura mare povestile, le-am strecurat in niste texte care, aparent, nu spun mai nimic despre mine. Dar de fapt spun totul. Cui? Mie. Da, da, a fost un experiment cu mine insami: hai sa vad cat pot sa rezist sa spun totul despre mine, fara sa spun de fapt nimic despre mine. Nu mi-am pus cap la cap intamplarile, ci am decupat din ele niste stari. Asta a fost puzzle-ul meu, unul facut din stari.

Acum simt ca am ajuns la un capat de drum cu blogul asta, probabil ca ar trebui sa-l inchid si sa-mi gasesc alt loc, unde s-o iau de la capat, cu alt nume, fara sa stie nimeni cine se ascunde in spatele lui, nici chiar eu. Si sa descopar, treptat, alte invaluiri, alte exprimari, alte mistere din si dintre oameni. Si totusi mi-e greu s-o fac, pentru ca Umma asta mi-a devenit draga, se apropie cel mai mult de mine. Fiinta din spatele nick-ului nu e mereu senina, dar ar vrea sa fie. Nu e mereu diplomata, dar tare i-ar placea sa fie. Nu, Umma nu e o glumma, dar nu sunt eu, e altcineva care as vrea sa fiu uneori, iar alteori ma bucur ca nu. E partea frumoasa si fraiera din mine, pe care o daruiesc, in speranta ca voi primi la randul meu partea frumoasa din ceilalti. Omul din spatele nick-ului vede si uratul din oameni. Chiar si din copii. Omul din spatele nick-ului mai si injura, iar in ultima luna a luat premiul intai cu coronitza la cinism. Dar omul din spatele nick-ului, la fel ca personajul principal al blogului astuia, nu le poate spune altora adevaruri care i-ar durea. Numai ca in loc sa pretinda ca asta ar fi o virtute, o recunoaste ca pe o infioratoare ipocrizie.

Acceptand sa intru in proiectul initiat de Contrasens am acceptat implicit sa-mi dau jos niste masti. Personajul meu si-a facut datoria, era momentul sa-i dau branci. Nu a fost cel mai bun moment, se pare, dar cum nu exista un buton Undo in toata povestea asta, imi asum alegerea si merg mai departe. Nu, nu-mi iau jucariile si nici nu-mi pun mastile inapoi. Doar ca raman deocamdata aici, in patratul alb asupra caruia detin controlul. Am butoanele, nu ma deranjeaza foarte tare cursorul care sare din cand in cand la inceputul textului, am oamenii care s-au obisnuit sa acceseze uneori pagina asta, fie ca sunt prieteni, fie ca sunt necunoscuti. Daca voi scrie altfel decat pana acum si nu le va placea, vor pleca la fel de discret cum au venit si nu-mi vor cere socoteala. Si nici eu lor. Nu vor fi nici primii, nici ultimii. Iar daca voi hotari intr-o zi sa-mi inchid blogul, motivele nu vor avea cu siguranta nicio legatura cu oamenii de aici.

In ce priveste proiectul WBN, daca el pica atat de usor, nu pot sa spun decat ca da, a fost doar un moft. Ne-am jucat frumos, ma copii!

19.02.2007

Cum de fapt…

Acum, ca mi-am terminat aproximativ treburile pe azi, ar trebui sa scriu textul sau textele pentru numarul al doilea al revistei WBN. In loc sa ma gandesc la asta, insa, in timp ce spalam vasele, ma tot intrebam de ce scriu eu pe blog. La inceput au fost cateva texte jucause, da, aveam jucarie noua, apoi a venit momentul in care, in felul meu, imi asezam in patratul alb niste ganduri ale mele, niste revolte, niste drag. Nu aveam in minte cititorii, desi ei erau acolo si ma obligau sa scriu oarecum coerent. Cred ca fiecare are nevoie de public, fie ca publicul asta se numeste prieten, psiholog sau necunoscutul dintr-un bar ori dintr-un spatiu virtual. Cand esti singur cu tine esti dezorganizat, simturile iti sunt dezlanate, gandurile imprastiale, iar publicul este cel care te forteaza sa pui cap la cap bucatile din tine. Efortul, la urma urmei, nu-l faci pentru altul, ci tot pentru tine; incercand sa potrivesti piesele de puzzle, ajungi tu insuti sa te intelegi. Explicandu-te, cautandu-te. Tot ce ai aici sunt cuvintele, nu-ti folosesc la nimic ochii frumosi, gleznele fine, banii din cont, hainele de firma, la fel cum nu te incurca lipsa banilor, gaura din ciorap, picioarele butucanoase ori cosul de pe nas. Ca toate astea transpar din cuvintele pe care le scrii, in fata unui ochi antrenat sa vada dincolo, e alta poveste. Doar cuvintele. Cu ele poti sa povestesti, sa iubesti, sa urasti, sa rasplatesti, sa cuceresti, sa te razbuni, sa manipulezi, sa abandonezi, sa te ascunzi, sa te descoperi, sa razi, sa visezi, sa te joci. Dar pentru tine scrii, orice ai scrie. Si cand te adresezi altora, tot pentru tine o faci. Nu cred in scrisul de caritate, nu cred in scrisul fara scop, nici chiar cand scrii un banc. Poate doar cand semnezi un cec, dar cum textul asta este despre scrisul pe blog, n-am sa divaghez. Nu prea tare.

 

Pentru mine, blogul acesta a devenit in scurt timp un experiment. Neputand sa imi spun in gura mare povestile, le-am strecurat in niste texte care, aparent, nu spun mai nimic despre mine. Dar de fapt spun totul. Cui? Mie. Da, da, a fost un experiment cu mine insami: hai sa vad cat pot sa rezist sa spun totul despre mine, fara sa spun de fapt nimic despre mine. Nu mi-am pus cap la cap intamplarile, ci am decupat din ele niste stari. Asta a fost puzzle-ul meu, unul facut din stari.

 

Acum simt ca am ajuns la un capat de drum cu blogul asta, probabil ca ar trebui sa-l inchid si sa-mi gasesc alt loc, unde s-o iau de la capat, cu alt nume, fara sa stie nimeni cine se ascunde in spatele lui, nici chiar eu. Si sa descopar, treptat, alte invaluiri, alte exprimari, alte mistere din si dintre oameni. Si totusi mi-e greu s-o fac, pentru ca Umma asta mi-a devenit draga, se apropie cel mai mult de mine. Fiinta din spatele nick-ului nu e mereu senina, dar ar vrea sa fie. Nu e mereu diplomata, dar tare i-ar placea sa fie.  Nu, Umma nu e o glumma, dar nu sunt eu, e altcineva care as vrea sa fiu uneori, iar alteori ma bucur ca nu. E partea frumoasa si fraiera din mine, pe care o daruiesc, in speranta ca voi primi la randul meu partea frumoasa din ceilalti. Omul din spatele nick-ului vede si uratul din oameni. Chiar si din copii. Omul din spatele nick-ului mai si injura, iar in ultima luna a luat premiul intai cu coronitza la cinism. Dar omul din spatele nick-ului, la fel ca personajul principal al blogului astuia, nu le poate spune altora adevaruri care i-ar durea. Numai ca in loc sa pretinda ca asta ar fi o virtute, o recunoaste ca pe o infioratoare ipocrizie.

 

Acceptand sa intru in proiectul initiat de Contrasens am acceptat implicit sa-mi dau jos niste masti. Personajul meu si-a facut datoria, era momentul sa-i dau branci. Nu a fost cel mai bun moment, se pare, dar cum nu exista un buton Undo in toata povestea asta, imi asum alegerea si merg mai departe. Nu, nu-mi iau jucariile si nici nu-mi pun mastile inapoi. Doar ca raman deocamdata aici, in patratul alb asupra caruia detin controlul. Am butoanele, nu ma deranjeaza foarte tare cursorul care sare din cand in cand la inceputul textului, am oamenii care s-au obisnuit sa acceseze uneori pagina asta, fie ca sunt prieteni, fie ca sunt necunoscuti. Daca voi scrie altfel decat pana acum si nu le va placea, vor pleca la fel de discret cum au venit si nu-mi vor cere socoteala. Si nici eu lor. Nu vor fi nici primii, nici ultimii. Iar daca voi hotari intr-o zi sa-mi inchid blogul, motivele nu vor avea cu siguranta nicio legatura cu oamenii de aici.

 

In ce priveste proiectul WBN, daca el pica atat de usor, nu pot sa spun decat ca da, a fost doar un moft. Ne-am jucat frumos, ma copii!

Despre hahaiala gregara

Dan Puric, aseara, la Garantat 100%:

 

Spune-mi de ce razi, ca sa-ti spun ce cultura ai.

Adaosuri de duminica

1. Am votat la Roblogfest 2007. Ce furci caudine pe acolo, trebuie sa fii foarte motivat ca sa ajungi pana la sfarsit. Si puzderie de bloguri despre care n-am auzit pana acum, m-am plimbat prin ele, unele-s chiar foarte faine, dar de votat am votat tot cu cei pe care-i citesc de ceva vreme. Surprize frumoase, da’ frumoase, mi-a facut categoria de bloguri scrise de pustani, mi-am zis ca uite, ma, parca nu-i totul pierdut. Multumesc cui a propus acolo si blogurile mele, se stie ea. Initial am strambat din nas, ideea asta de competitie nu-i pentru mine, dar dupa ce m-am gandit mai bine mi-am dat seama ca e concurs doar pentru ca trebuia sa poarte un nume, vorba poeziei, dar scopul adevarat al roblogfestului nu-i intrecerea, ci promovarea, si ca asa cum eu m-am bucurat cand am gasit bloguri pe placul meu pe acolo, s-or fi bucurat si altii daca au gasit la mine cate ceva care sa le miste sufletul sau neuronul.

Asadar, iote:  

 

 

2. Mi-a inflorit o planta dintr-un ghiveci pe care-l uitasem pe un pervaz. A inflorit dupa trei ani, e prima data cand mi se intampla asta, de obicei se razbuna pe mine, pentru ca uit sa le ud, si mor. Dar planta asta e o supravietuitoare, am crescut-o de cand era atatica, cu pauze lungi si dese, iar de vreun an o cam las sa se descurce singura. Si uite ca s-a descurcat, a facut o floare sangerie. Drept rasplata, am udat-o. Bravo, bravo, floricico!

 

3. ……………………………………………………………………………………

(adica e secret)

 

4. Am primit casti noi cu microfon. Asta e de ieri, da’ trebuia sa ma dau mare.

 

Cat despre minusuri, maine-i luni si e de ajuns.

 

Later edit: Oagamaga si-a rupt ochelarii si nu stiu daca sa-i trec la minusuri sau la plusuri, avand in vedere ca acum are mai multe bucati.

Ai prea mult timp liber!

E o replica savuroasa, aruncata ca ultim argument intr-o disputa internetica. De cine? Pai tot de unul (sau altul) care nu are alta treaba mai buna. Am vazut si eu, ati vazut si voi de atatea ori replica asta trantita ca o nuca tare intr-un perete indiferent, iar ultima data am citit-o acum cateva minute pe blogul WBN.

 

Si acum ia hai sa vorbim despre ce inseamna timpul fiecaruia. Acuza respectiva se vrea o jignire, dar nu prea e. Unii ar putea chiar sa se impauneze cu faptul ca se descurca si fara sa munceasca 24 din 24, dar nu cred ca despre asta e vorba, "jignirea" cu pricina arunca intrebari subliminale: mah, tu n-ai prieteni? Sociopatule! N-ai slujba? Somerule, ratatule! N-ai meciuri de vazut, crasme de colindat, muieri de pipait, barbati de impresionat, copii de crescut, carti de citit, etc, etc, etc.

 

Eu una nu mi-am pus niciodata intrebari de genul asta despre cei care scriu prin bloguri sau pe forumuri, ci, culmea, despre ceilalti, cei care CHIAR NU AU altceva de facut decat sa caute raspunsuri  in legatura cu niste vieti care nu sunt ale lor si nici macar ale unor prieteni ai lor, ale unor dusmani, cunostinte, rude. Cei care cauta nod in papura unor necunoscuti. Cand viata e si asa complicata, cand si asa te izbesti pe drumurile tale nevirtuale de tot felul de indivizi care te incurca, virtualul asta ar trebui sa fie o oaza. Cel putin pentru mine asa e. Jumatate de zi vorbesc, cealalta jumatate scriu. Cu somnul stau mai prost, dar nu-i bai, is cearcanele mele si n-am a da nimanui socoteala. Cand sunt la computer, am ym-ul deschis, am un forum la favorite, am pagina de blog in history, am winampul pe desktop. Mai lucrez ceva, mai scriu o replica, mai ascult o piesa, mai citesc o insemnare, mai bag un emoticon, mai ies la o tigara. Ahaaaa, fumezi, ar putea spune un dudui ofticat, e semn ca ai timp prea mult. Da, dom’le, recunosc, fumez! Recunosc, mai stau si cu ochii pe pereti in loc sa get a life intr-un club trendy. Recunosc, am facut risipa de emoticoane iarna asta, mai ales din alea cu bratele intinse sau buzele tuguiate. Da’, dom’le, scriu pe un blog nimicuri, de exemplu ca mi-am ars degetul in imprimanta (apropo, mi-a trecut, abia se mai cunoaste, iar amprentele sunt la locul lor). Recunosc, ascult si muzica, da’ pentru asta se intampla sa iau si bani, deci nu se pune.  

 

Nu stiu, dar zau ca a face parada – si unde? tot intr-un spatiu virtual –  de faptul ca tu esti un om ocupat si n-ai timp pentru toate prostiile tare imi miroase mie a frustrare adevarata, asa ca le-as recomanda celor preocupati de timpul altora sa se gandeasca cel putin de doua ori inainte de a lansa porumbelul, pentru ca… na, ochiul murdar murdar vede, palma cu bataturi simte denivelari pana si pe un perete fin, de marmura, iar porumbelul respectiv e, in cazul asta, o pasarice-bumerang. Asadar, cine zice ala e, pentru ca, la urma urmei, ne deranjeaza la ceilalti propriile noastre bube, propriile noastre umbre, fie ca sunt la vedere, fie ca sunt camuflate sub un strat gros de fond de… vorbe. Sau gesturi.

 

Si acum ia sa ma duc sa get a life si sa-mi fac o salata, pe care s-o si mananc apoi in timpul unui film, participand afectiv sau chiar efectiv, daca ma prinde somnul.

Iar, na!

Iarna nu se intampla mare lucru. Iarna asculti povestile altora, pe ale tale nu le mai spui decat rupt, deformat, povestile de iarna sunt prea adevarate ca sa le spui intregi, de la un capat spre altul. Iarna e liniste inauntru, pentru ca daca afara e frig, in tine se strang toate-toate unele in altele, sa-si tina de cald, e un ghem fara goluri inauntru. Iar daca nu sunt goluri, nu-s nici ecouri. Iarna e anotimpul care trece incet, anotimpul in care esti lenes, cuminte si intelept. Iarna e o promisiune, mai ales cand e pe sfarsite si incepi sa-ti intinzi degetele catre fereastra, iar de acolo nu mai vine recele foarte rece. Iarna iti amintesti de tine si-ti mananci hibernarea de sub unghii. Si alte alimente care vara-ti sunt interzise: ciocolata, budinca, fularul. Fularul meu e usor sarat. Iarna pana si sms-urile sunt blande si proaste. Iarna esti bun, atat de bun cum in nicio vara n-ai putea fi. Si Busuioaca de Bohotin se bea fierbinte si condimentata. Iarna iti faci curatenie in serpi si in bube, pe urma stai asa, cu ochii deschisi. Iarna muncesti mai mult si ierti mai usor. Daca e zapada, faci gropite mici cu talpile, dar acum nu e, ai facut mormane de vorbe, ai scris desene, ai desenat continuturi, le-ai atarnat de clanta. Cling! iti spun ele zanganitor cand incerci sa iesi. Deci nu iesi, te ghemuiesti pe canapea. Doua adormiri ghemuite, fiecare cu visul sau. Iar cand vorbesti iarna prin somn, nu mai e strigat, ci e… ce e? Un capat de poveste pe care ti-o spune un alt tu de demult. Identitatea iti devine ambianta, un loc in care ai putea sa te simti bine. Iarna tristetile vin cu zambet, iar departarile nu vin, ci de-vin doar poze din brosuri de calatorie, te cheama asa, ca orice imposibil, iar tu le zambesti intelegator. Iarna iubesti lucrurile mici, mogaldetele, pentru ca si tu esti una. Numai bocancii sunt mari iarna. Iarna iti lasi parul sa creasca si pe Mihaela, coafeza, si pe Diana, cosmeticiana, sa te astepte mai mult. Iarna cari patura, iarna vezi filmele, iarna te duci mai rar la bancomat. Iarna oamenii iti sunt ace de siguranta cu care iti prinzi platosa, iarna ii ajuti si tu pe ei sa se incheie la zale. In tine - toate-toate facute ghem, in afara ta – tu impins in ei. Strans, strans, fara goluri, fara ecouri. Si iarna asta, iar, na!