Monthly Archives: octombrie 2005

Draci

Ieri a fost zi de Bjork, azi de Florin Chilian. Ieri am fost aproape fericita, astazi ma simt ca dracu. Ieri am facut ce am vrut, azi am facut ce au vrut altii. Sunt furioasa pe mine, ca n-am fost in stare sa-mi bag piciorul si sa nu ma duc la sedinta aia nenorocita si comunista, plina de Fulgi si Fulge holbati, balosi, pofticiosi, ranchiunosi, bolovanosi, inculti. Si ma enervez si mai rau cand imi dau seama ca n-ar trebui sa ma afecteze toate astea, ca viata e prea scurta si prea a mea ca sa las niste idioti sa-mi dea peste cap praful meu personal organizat in cete care se numesc momente misto.
 
Prietena mea asteapta s-o sun, zice ca ma scoate la bere si barfe de gagici, dar nu stiu de ce tot aman momentul in care sa-mi ridic fundul de pe scaun. Am exagerat cu statul pe net in ultimele doua-trei luni, am devenit dependenta, dracului, de comunicare cu tastele, care inca mi se pare mai adevarata decat aia face to face. Si iar drrrakului drakului drakului, ma doare spatele, ma dor ochii, ma doare capul, imi vine sa vomit. Mi-am gasit alti bocanci in debara, uitasem de ei… si astora li se dezleaga sireturile, drakului de doamna care-si taraste sireturile pe culoar.
Cred ca acum ma ridic si ma duc in fulmun la barfa si bere. Si n-o sa zambesc, nu! O sa rad in hohote, in ciuda zilei de cacat pe care o voi si uita in juma’ de ora.

Numb(er)

Statistici
666
Vizitatori
16
Insemnari
14
Comentarii
0
Abonati
0
Colaboratori
0
Insemnari Colab.
0
Stelute
Ultima insemnare a fost pe:

26-10-2005 09:00
Creat pe: 19-06-2005 10:47

 

Ma sperie numarul de vizitatori. Hai, vino te rog, hai, treci la 667, sa pot
sa respir usurata.

Frumos

Auzi cuvantul frumusete si ti se ciulesc urechile, ti se dilata pupilele, ti se incordeaza abdomenul, ti se indreapta brusc spate, iar in minte incep sa-ti colcaie forme, suvite, decolteuri, vacante la mare, suprafete pipaibile si pupabile.
Dar frumusetea unei zile de primavara, cand esti fericit si nu stii de ce si nici nu vrei sa afli? Dar frumusetea unor batrani care stau pe banca in parc si inca isi zambesc? Dar o noapte de iarna, cand nu mai conteaza de e frig sau cald, pentru ca e atat de bine? Ori diminetile, cand te trezesti simtind ca toata lumea e a ta. Sau frumusetea clipei cand yahoo-ul te anunta ca mai ai un mail si emotia de a descoperi ca mail-ul cu pricina nu e nici spam, nici forward cu bancuri sau intelepciuni coelhiene. Ori acel DA gatuit, soptit la primarie, primul scancet al copilului tau, prima lui suferinta, prima dragoste… Si clipa aceea, pe care vrei s-o percepi cu toate cele cinci simturi ale tale, s-o opresti, sau pe langa care sa treci fara sa stii ca e irepetabila…

Generozitatea

Suntem oameni – si cum omul e supus greselii, nu ne putem pune impotriva intelepciunii de pe urma, care vine numai dupa un sir de pacate mai mult sau mai putin dulci. Suntem pe rand sau in acelasi timp lacomi, gelosi, egoisti, snobi, meschini, invidiosi. Iar uneori, pentru a dovedi ca nu suntem chiar rai de tot, apelam la guma de sters divina: "iarta-ma, Doamne, pentru toate greselile mele de voie sau fara de voie, ca eu… uite ce dovezi de generozitate ti-am dat: am dat bani la cinci cersetori, am lasat bacsis la taximetrist si chiar i-am raspuns la salut amantei sotului meu… sau sotiei amantului meu… ca nu mai stiu…"

Dumnezeu probabil ca ne iarta, ca doar e mai generos decat am putea noi fi vreodata, dar dilema ramane: pentru noi, umili, pacatosi si urati, generozitatea nu e oare egoism? Gesturile filantropicoase sunt moneda de schimb pentru inca o suta de grame de multumire sufleteasca.

Alexandru Andries – Cercei in urechile ei

Inca invatam, descifram… enervam specialistii…

Alexandru Andries – Cercei in urechile ei  

Oh, yeah! Andrei, iur za best!

Tot Andries

 
Ia sa vad, am pus bine link-ul asta? Multumesc, A.

Pentru cine vrea sa asculte piesa

http://www.filehost.ro/30647/Alexandru_Andries_Ceatza_mp3/

Ceata

 Ceaţă

Alexandru Andries
 
De departe bărbat, de aproape copil,
Strîngînd tare la piept un secret inutil,
Un cuvînt nerostit nici cînd scria poezii…
De departe bărbaţi, de-aproape copii !

Oameni vin şi se duc şi de el se ciocnesc,
Trenuri zboară pieziş, telefoane-i vorbesc,
Noaptea n-are opt ore, ziua… ziua n-are sfîrşit…
De departe cărunt, de-aproape-obosit…

Trei femei îi zîmbesc, toate trei ca de vată,
Tipărite cu grijă pe hîrtie cretată,
De departe-s frumoase, de aproape la fel:
O revistă şi-o carte-ntr-un pat de hotel.

Şi nevasta-l aşteaptă şi copiii lui cresc,
Avioane îl iau şi îl duc şi-l opresc,
Cifre-n loc de cuvinte, peste răni care dor,
Şi nimic nu rimează într-un astfel de zbor…

Poţi să nu-l laşi să doarmă, poţi să nu-i dai mîncare,
Poţi să-i tai bucăţele fiecare tigară,
Poţi să-i faci praf maşina, banii… banii poţi să-i arunci,
Ochii lui încă vor jucăria de-atunci…

De departe bărbat, de aproape copil,
Strîngînd tare la piept un secret inutil,
Un cuvînt nerostit nici cînd scria poezii…
De departe bărbaţi, de-aproape copii !
De departe bărbaţi, de-aproape copii…

Sau asa

(Pe)trecere

Poveste

A fost odata un copil din Cetatea cu Serpi. El se juca pe afara nestingherit dand cu prastia-n vrabii. Sau asta era un cantec? Ma rog, el facea precum cantecul atunci. Cand il inghiontea foamea, intra in Cetate si manca niste Serpi. Serpi cu S mare, pentru ca daca nu-ti respecti hrana inseamna ca nu esti om intreg.
Ups, da cafeaua in foc, ma intorc.
Asaaaaaaaa.  Eliade spunea că amintirea este un semn al timpului pierdut, nevalorificat. Ei, asi! Copilul asta si-a spus de muuult timp povestea la urechea mea adormita pe jumatate, si azi, intr-o cu totul alta zi, imi amintesc de el, dar nu ca de ceva vechi, nu ca de ceva neintreg. Altul e contextul, dar fara contextul trecut n-ai putea merge mai departe. Vesnic Sisif, rustogolindu-si in sus, cu truda, bolovanul inutil, asta ai fi daca nu ti-ai impinge varfurile in ceva ce tu ai trait si n-ai incerca sa treci dincolo.
Copilul din Cetatea cu Serpi nu avea minge, nu avea carutz de butelii, nu avea nici masinutze cu care sa faca brrrummmm brrrummmmm si sa-si doreasca astfel sa se faca politist cand se face mare. Nu, Copilul avea doar o prastie si o creta albastra. Tragea cu prastia-n vrabii, ca-n cantec, de dimineata pana-n noapte, iar daca pasarile uitau sa se duca la culcare, mai tragea si noaptea. Erau, pare-se, pasari de noapte – astea ii placeau cel mai mult de fapt, erau mai greu de ochit, de nimerit… Era totusi o satisfactie amara cand dobora vreuna. Ii rasuna tot cantecul ala tampit in cap, ce-ai omorat omorat ramane. Atunci, lua creta albastra, dar nu scria nimic cu ea, ca sa n-o consume, pentru ca era constient ca alta nu mai pupa. In cetate nu se mai fabricau si cu asta basta. Se uita doar la ea si pe urma se enerva putin ca de ce i-a ramas albastru pe maini. Copilul se juca rareori cu creta lui. Se prefacea ca scrie pe cer, ca pasarile citesc poezii inainte de moarte… avea o scuza insa. Albastru pe albastru? De-aia nu se vede nimic. Dar se simte, da, se simte, urla el catre niste norisori care treceau pe acolo cu treaba.
Uneori tragea cu prastia la nimereala, in cer. Pietrele se faceau fluturi si zburau departe. Dar asta e alta poveste. Si alta poveste e si ca noaptea, Copilul le cerea pasarilor insomniace sa citeasca ce scrisese el cu creta albastra. E albastru pe negru, da da, e posibil sa vedeti! Dar ele mureau fara sa spuna nimic.Daca citeau sau nu nici macar povestitorul nu stie.
Intr-o zi treceam prin Cetatea lui cu Serpi, habar n-am ce treburi sau plictiseli ma purtau pe acolo. Copilul tipa de bucurie cand ma vazu. Ma tinti cu prastia si trase repede. O usturime scurta in piept. Nedumerit, mai trase o data. Dar nu cu vreo piatra, ci cu insasi creta lui albastra, care se sparse de timpanul meu. Poc! Pe obraz imi curgeau fluturi albastri, n-am vrut sa ma sterg cu maneca. Am sarit gardul si am tulit-o spe Cetatea mea cu Broscute Testoase. Gata.  
 

PUNCTE


As vrea sa-mi inventez o poveste punctiforma ca sa pot uni punctele cand vreau eu si in ordinea in care vreau eu, sa ma pot surprinde de fiecare data cu noi inceputuri si cu finaluri neasteptate. Sau sa pun un punctoi mare si gras la jumatatea drumului. Punct ochit, punct ratat, zic unii, spera altele. Cine sa vrea totusi sa ma de-puncteze? Si ce daca? Ma pun la punct imediat si fac punctii prezentului. Sau mai bine sa pun punct unui demers inutil? Da’ daca sunt tentata de virgula? Eh… decat sa pun punctul pe i, mai bine pun puncte de suspensie… Iar obsesia asta de azi pentru puncte nu se numeste in nici un caz punctualitate…

Culori de dupa joi

Acum invat sa scriu colorat. Acum altceva. Parca as compune o manea. Mai inchis putin. Poate emit si o judecata de valoare. Sau poate nu. Sunt un soare. Asa.

Joy(ce)

E joi. Si e joy. Si Joyce deocamdata in spatiul lateral. M-am jucat putin pe
aici, am invatat sa pun poze, am mai citit insemnari ale altora, am vorbit cu
un “lup”. Mi-am auzit din nou vocea in boxe, am dat mai tare, ah, ce gest narcisist!
Voi inchide acum computerul. Da. Chiar il inchid. Acum.