Şi am luat în braţe ceasul de carton din însemnarea de dedesubt, am păşit pe apă aşa, până la maşină, apoi l-am aşezat pe cele două locuri din spate. L-am lăsat acolo, împreună cu trei cărţi de la Polirom, o pereche de pantofi de sport, un pardesiu kaki, un hanorac roşu, poza Andreei, două afişe mici şi unul mare, un bidon de Pepsi Max. Uite, duc cu mine Timpul, i-am spus lui Bil. Bil mi-a răspuns: cică la Dan Puric că o singură secundă te poate lumina şi maturiza. Chiar, mă Bil, zic, ştii că singurul actor de care m-am îndrăgostit eu vreodată e Puric? Ne dăduseră bilete de la şcoală la un spectacol al unui teatru din Moldova, Botoşani sau Piatra Neamţ, nu mai ţin minte. A, ba da, Botoşani, sigur. Era o comedioară, publicul râdea, aplauda, dar eu rămăsesem cu ochii fixaţi pe slăbănogul ăla necunoscut; eram fascinată, dar nu de cum arăta, nici de cum juca, omul asta e viril pe dinăuntru, am gândit. Pe urmă, când am ajuns acasă, am luat un caiet dictando din teancul de neîncepute şi i-am scris o poezie, o scrisoare, ceva. Probabil că mai există pe undeva, printr-un sertar, o să caut într-o zi caietul de scolariţa… vezi, am avut întotdeauna în mine o fiinţă foarte atentă la interioarele celorlalţi, fiinţa asta a înfipt steguleţe în dreptul oamenilor iubibili din prima. Dar, zice Bil, ştii că Pleşu îl numeşte impostor? Ei, nu numai el. Pleşu e un compostor, o dau pe glumă, hatz, composteaza doct, credibil şi argumentat pe oricine ameninţă definiţia clasică a intelectualului. Coborârea spiritualităţii în stradă pare a fi un păcat capital, turnurile de fildeş riscă să rămână fără idolatri.
Parcă pe urmă s-a oprit ploaia, dar poveştile au curs mai departe, transformându-ne stările, făcându-ne să migrăm de la ceea ce ni se părea a fi un capăt către altceva tot mărginaş. Magia a continuat, trăgându-ne pe chip alte măşti, la fel de ale noastre. Desigur, azi e altă zi, bălţile de ieri s-au întors în cer, iar eu iarăşi nu mai ştiu încotro s-o apuc după următoarea expiraţie. Un alt hei-rup? Ori poate mâna dreaptă se va ridica pentru a cere time-out? Neştiind unde, ne tot ducem, ne mişcăm, doar Timpul de carton de pe bancheta din spate a maşinii STĂ implacabil…
De întâi iunie, de care mi-am amintit mai spre seară, mi-am zburat greierii. Unii greieri erau de fapt gărgăriţe, de-aia tăceau mElc.
Ce frumoasă e fotografia asta cu floare şi cu ochii închişi, spune Dr. Queen. Tu parcă eşti drogata, iar eu… eu tot a doctoriţă arăt, indiferent cât aş vrea să fac pe femeia fatală.
Femeile se transformă în fete, când ei nu sunt de faţă. Fetelor le cresc codiţe şi rochii de prinţese, în timp ce stau de vorbă despre nimicurile lor importante. Li se luminează ochii imediat ce ajung la “când eram mică”, atunci sunt foarte vulnerabile. Cu picioarele atârnate peste marginea fotoliului, femeile devenite fete devenite prinţese îşi irosesc orele fără să le regrete mai apoi.
– despre ce vorbesc cel mai mult femeilefeteprinţese?
– cel mai mult le place despre oameni puternici şi buni.
– tuturor?
– nuuu, numai prinţeselor adevărate.
Greierii mei se strâng unul în altul în spaţiul îngust dintre gândurile serioase. Îi eliberez la răstimpuri, mai niciodată în singurătate. Greierii mei au forme ciudate, uneori ies tiptil, dacă nu eşti atent, poţi să-i confunzi cu nişte biete zâmbete. Alteori sunt pufnituri, onomatopee, cuvinte întortocheate. Mai pot fi amânări, fugi, inconsecvenţe, istericale. Ori tăceri, înfiorări, secrete.
– dar greierii ăştia ai tăi n-ar putea prea bine să fie şi fluturi?
– ba da, ar cam putea.
O vanataie uriasa pe coapsa dreapta, una mai mica sub genunchi, doua zgarieturi lungi pe burta – de unde? Habar n-am. De pe campul de lupta, probabil, pentru ca (stii?) am fost stegar, trambitas, aruncator de grenade fumigene, sol de pace. Am avut doua picioare moi si trei nopti de nesomn, zece degete soptitoare, doua brate multifunctionale, patru plicuri cu servetele, un ceas de carton, opt pachete de Kent White, vocea asta. Hai, o sa fie bine, nu, nu asa, stop, inca o data, tu da, tu nu, of, am ga-sit, nu am gast, gata, acum. Diploma de merit e verde, sta pe coapsa vanata. Cea de excelenta, roz, e numai buna de acoperit cele doua zgarieturi. Premiul cel mare a plecat la cei 40 de ‘oti.
Acesta este un jurnal, iar acela, un ceas din carton, canta in doua limbi FIX ce-ti trece prin cap. La “glasul rotilor de tren”, sefii de gara isi oxigeneaza parul, la “hai sa dam mana cu mana”, sapte pitici se imprietenesc cu patruzeci de orci, la “i will try to FIX you”, juriul adoarme, iar publicul delireaza. Sufleorul imi infige unghiile in cosul pieptului, imi sufla de deochi. Ochi? Care ochi, baigui, cearcanele mele n-au ochi.
Inainte, cand se uita din intamplare la ceas la fix, zicea ca uite, inca ma iubeste. Acum, de cand au pus edilii ceasul cantator la doua strazi de ferestrele sale deschise larg a vara, nu mai are niciun reper. Ceasul isi trimite iubirea mecanic, fara discernamant, la fix, peste intregul oras. Dom’ primar, puteai sa ne furi in continuare numai banii, nu si coincidentele.
Expertii in energii vorbesc despre programare psiholingvistica, mi-am amintit de asta cand tocmai imi ziceam ca in vara (pauza de tigara! asa fac mereu cand incep sa scriu ceva aici, de aceea am sute de drafturi cu titluri deasupra -ului ori cu vorbe parasite la jumatate, vorbe care mai apoi, cand le gasesc, pot continua altfel, cuprinzand doua varste intr-o singura rostire) care vine in curand nu voi avea prea multe ocazii sa ma izbesc de umeri straini imbracati in tricouri, umeri care se continua cu brate fluturate, cu incheieturi cu bratari, la capat cu degete care mangaie ori zgarie aerul in care se varsa note muzicale. Nu voi merge la concerte, adica, vai, ce fraza lunga! Timpul meu odinioara liber si haihui va fi al altcuiva, gandurile pline cu nimicuri lenese vor fi atintite catre puncte care trebuie apucate strans, vocea mea de vara va fi conducator prin labirinturi: hai! Va fi bine pana la urma, apoi voi avea prea mult timp o vreme. Timp sa imi fie dor. Pe urma voi trage frrrana de mana, voi cobori din balon si voi incepe din nou sa alerg cu picioarele mele. Ei, dar pana atunci mai e mult, o vara intreaga si un pic de toamna. Deci nu NU, poate voi primi o invoire, un bonus, o bucurie mica in care sa-mi inghesui ametelile, decibelii, umerii straini in tricou de concert de care umerii astia ai mei sa se loveasca usor, fara clinchet, un “noroc!” discret si complice.
De vara trecuta (nu m-am putut impotrivi ispitei de a apasa pe buton):
Did scrie frumos despre muzica ce-i place azi si zice sa nu citesc. N-am citit nicio litera, dupa cum m-a rugat cu semn de exclamare la capat. Dar, intrucat am o intuitie buna, ii zic: muzica asta care te cutremura acum isi are radacinile intr-un trecut cu parcele fertile. Eu nu pot contabiliza mai multul cu care rezonez la (sa zicem) No-man, nu pot sa compar gadilaturile pe creier, dar stiu ca, daca n-as fi ascultat ATUNCI Pink Floyd, Genesis, Yes, Emerson, Lake and Palmer samd, iar inainte de ei, daca nu as fi plecat urechea la Beatles sau, si mai demult, la Bach, n-as avea cum sa ma sensibilizez la ce ascult azi. Pink Floyzii sunt tatici in muzica rock , la fel cum, in literatura secolului 20, sunt Joyce sau Faulkner. N-am cum sa spun ca-mi place “mai mult” Houellebecq, pentru ca tot de la ei s-a adapat, asa cum si el, la randul lui, ii va inspira pe altii, care-mi vor deschide porti in minte peste 10 ani. Nici Faulkner n-ar fi existat fara, de pilda, Dostoievski. Floyd-ul s-a nascut din niste parinti cu gena buna si a lasat urmasi de isprava, chiar daca bietul Syd a pornit la un moment dat pe campii. Avea dreptul asta, erau campiile pe care plantase deja diamante, crazy diamonds.
Asadar, draga Did, nu le-as spune etaje, ci drumuri. Noi mergem acum pe stradute, pe niste stradute, ele se desprind din acelasi bulevard biiine luminat. Si chiar daca straduta de azi e mai intunecata sau caldaramul ei nu are toate pietrele (caldaram dus cu capul, ha!), ne place acolo. Mai multul vine din bucuria descoperirii, pentru o clipa ni se pare ca e chiar celmaimult, dar maine, cand vom ajunge la capat, unde vom gasi alte ramificatii din care sa alegem viitoare parcurgeri, maine, deci, mai multul de azi se va alinia multului familiar, iar fascinatia prezenta va deveni piatra cuminte in pavajul pe care il lasam in urma, pavaj pe care noi insine il cream din serpuiri, din uimiri, din curiozitate.
Acum vreo luna mi-am dat seama, uitandu-ma in charturile mele de pe last fm, ca la mine in playlists predomina trupele si vocile masculine. Cele cateva femei pe care le ascultasem in ultimele luni erau Lhasa, Gianna Nannini,Amalia Rodrigues, Loreena McKennit, Ani DiFranco si Ada Milea, mult prea putin, avand in vedere ca la vremea aceea last fm-ul meu inregistrase cam 4500 de ascultari. Deci sunt misogina, mi-am spus, uitandu-ma si la topul pieselor, si la cel al trupelor. Femeile astea putine ale mele au ceva in comun, nu? Ceva care incepe cu b si se termina cu alls. La polul celalalt, adica cel duios si extrem de feminin ar fi Cerys Matthews (solista de la Catatonia), Emilie Simon (cea cu gargaritele, iiiii!) si Katie Melua, cu bicicletele ei din Beijing. Acolo ma mai duc uneori (la muzica lor, nu la Beijing), cand imi pot permite sa-mi pastrez un zambet tamp si bun pe fata, fara sa fie nevoie sa ridic sabia la nimeni. Dar cu siguranta ca de-a lungul timpului mi-au mai placut si alte glasuri, si alte incaperi (bine izolate fonic). Am stat putin pe ganduri, gandurile au gemut, dar pana la urma s-au indurat si au nascut o lista de femei care merita ascultate, chiar merita. Si care au insemnat ceva si pe acolo, pe la mine prin viata. Chaka Khan – superba cu piesa Julia, de pe albumul 1984, al lui Rick Wakeman. Annie Lennox – mi-am amintit ieri piesa Why si am murmurat si eu: “I may be mad, I may be blind, I may be viciously unkind, but I can still read what you’re thinking”… apoi Wonderful, cu “don’t wanna need you, but it’s where I’m at” Janis Joplin – cum sa uit de Janis? Luni intregi am adormit si m-am trezit cu ea, acum 100 de ani. Sandy Denny (solista de la Fairport Convention) – s-a prapadit tanara si ea, si-o fi raspuns la intrebarea Who Knows Where The Time Goes? Mary MacGregor – “Torn between two lovers, feelin’ like a fool”… Bjork – a fost si ea candva in heavy rotation la mine-n cap. Jewel – draga de ea, mi-a insotit plansul pe Autostrada Soarelui intr-o vara incurcata, incurcata. “It’s gonna be OK, cause I’m OK with me. It’s gonna be, it’s gonna be, it’s gonna be”… si plansul marunt devenea hohot, nu intelegea nici de vorba buna, nici de muzica. Bonnie Tyler – “we are islands, but never too far, and I need your light tonight” (multa vreme am inteles “I need your lie tonight” si nu mi s-a parut nimic in neregula).
Tina, Maria, Laura, Tori, Deborah, Marianne… Si mai sunt, sigur mai sunt.
Ma suna C.: te rog sa vii sa ma iei, ca am ramas fara bani de taxi. Trag o geaca pe mine, imi var picioarele in niste bocanci de pe hol si ies din casa. Pe scari ma intalnesc cu un nene proaspat mutat in blog, scuze, bloc, nene care m-a salutat din prima zi la modul absolut, adica aplecand capul in fata si usor intr-o parte si rostind sarumana-ul cu gura deschisa si zambitoare, pana la vocala finala. De data asta s-a uitat lung la mine, mai intai n-a zis nimic, apoi a miscat putin mandibula, dar nu sunt sigura ca a si spus ceva sau doar mesteca oarece. In fine, ajung unde trebuie, incarc C.-ul in masina, ne intoarcem, parchez masina regulamentar in fata garajului din dotare, cobor si… C. incepe sa rada. Parca esti un boschetar, zice. Ma uit la mine, rad si eu, ce era sa fac? Pantaloni trei sferturi galbeni, sosete mov cu gargarite, bocanci albastri cu sireturi atarnande si geaca neagra cu guler rosu peste o ie maro.
Aveam in cap un text sensibil, cu vulcani si piane, insa nu mai e cazul. Singura poveste care s-ar mai lasa spusa ar fi aceea cu vizita unor domni dintr-un anumit minister, cand am participat si eu, inainte de confruntare, la taiat de rosii, castraveti si alte gustari, dupa care am intrat demna si eleganta in sala de consiliu. Doar ca aveam un capat de castravete lipit in frunte. Dar lasa, nu mai povestesc.
Golita de orice stare poetica, daca n-as fi la dieta de primavara, acum as bea o bere direct din sticla.
m-a intrebat: vrei sa-ti fac un pui?
si mi-a facut unul. din hartie, fulgi si om mi l-a facut si mi l-a pus in palma. era un copil cu cioc, mi-am dorit sa moara, pentru ca nu putea vorbi si nu putea rade. l-am pus pe podea, intr-un colt al camerei, si m-am dus la geam, ca sa-mi fie mila de el de departe.
*
barbatul meu cel mai indelungat imi desena pui pe cartea lui de gramatica, pe cand aveam doi ani. ma lua mama cu ea la scoala si nu voiam sa stau decat in banca a doua de la perete, acolo erau puii. saptesprezece ani mai tarziu, i-am regasit undeva, intr-o cutie cu vechituri. astia-s puii mei, maa, i-am zis, in timp ce el imi desena eternitati pe burta si pinkfloizi pe creier.
De altfel, Pastele meu s-a compus din trei oua rosii, pasca, japonezi, des-cantec, stii ce maioneza frenetica iese din freamatul bondarului lui Korsakov? Freatica, imi sopteste Lil, corectandu-ma, maioneza freatica, roaga telul sa se-ndure si sa n-o mai biciuiasca.
*
Mai tarziu, mult mai tarziu…
un top al sms-urilor de sezon:
Locul 3
La ce biserica pastem in noaptea asta?
Locul 2
Iepurasul mustacios / e de Paste norocos. / Nu-ti lasa cadou in ghete, / are el alte secrete: / pasca, oul inrosit, / cozonacul, mielul fript / si un Paste fericit!
Locul 1
Fata, am visat azi noapte k eram la tine si tu plecasesi si am fakut curat si kand ai venit ai zis “vai ce curat” si eu ma miram k pe hol era plin de seminte de gazon.
*
Iar cartea de sub cotul asta s-a deschis pe terasa cu fotolii verzi si a spus: “deci, desfraul sau l-am inteles ca spaima si disperare”.
Femeia nu e un poem unic, berea din pahar se va imputina, la fel si iubirea pe care tocmai o declari. Daca ai pleca acum, n-ai mai putea sa vezi golul din recipient, ai tanji dupa indestulare, dar n-ai fi martor al tristetii si singuratatii ultimei picaturi. Ai pleca insetat, or dragostea vulgara se cere potolita. Deci ce-ai alege daca ai fi tu? Sa cunosti irosirea, iar si iar, ori sa fauresti poeme din neintamplate perpetue? Golul de deasupra burtii pline sau golul din urmele de pasi pe nisip, cand le paraseste si ultima inrotunjire a propriei tale umbre?
O femeie vicleana e o femeie ne-toata, n-ai cum s-o termini. Dar poti sa-i compui simfonii ludice: ne-toata mea. Preludii, interludii, alte ludii, repede, rar, repede, rar, pre-ludic, inter-ludic, post nu apuci, ca marginea ei nu-ti e la indemana.
Postludiul e al lui Dumnezeu, conchide Lil, legandu-se maionezic de “fie ca”-urile ultimelor zile. Am dat sa mai spun ceva, dar stolul de ganduri mi-a scapat din vedere, o fi plecat spre terasele calde.
Marti
Ma duc la cumparaturi si umplu cosul cu de-ale pielii.
Le impart apoi in graba pe caprarii, i le duc lui el_barbat in culcus pe ale lui.
Vine seara, vine si el cu un sutien rosu in mana,
ranjeste, ma intreaba:
asta-i tot pentru mine?
Aaaaaaa, zic.
Mie inca nu-mi vine, mi-e mic.
Pentru sutienul asta
mai trebuie sa merg o luna la sala.
Dar pana atunci, daca vrei,
poti sa-l porti tu.
*
Vineri
Sunt la sala, lucrez tricepsii, ma gandesc
la tot felul de lucruri, la multul
pe care nu l-am facut, la putinul
pe care sunt dispusa a-l infaptui.
Trag de fiare putin, dar in cazul asta,
mai putin nu e mai mult, nu e mai mult.
Accelerez, depasesc pragul durerii,
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12,
numar mecanic, privesc in gol.
1, 2, 3, 4, 5… inca trei serii.
Deodata surprind o miscare in oglinda,
sunt eu, dar nu-mi dau seama imediat.
O stiu de undeva pe femeia asta, imi spun,
si, abia dupa ce imi zambesc a salut,
ma recunosc.
Aceasta este culmea alienarii
si este o poezie adevarata.
*
(Ieri am mancat:
o rosie, o felie de cas, un carnat muscat, cinci spiruline, o felie de paine, o lingura de branza cu smantana, o portocala, un mar, o bomboana de ciocolata alba,
un pic din fiecare, mult in total.
Ieri m-am jucat skandemberg cu un baiat.)
Am descoperit o trupa noua si minunata, mi-e inca pofta de ea, nu m-am saturat. Gazpacho – poti sa gusti, sunt patru piese intregi in playlistul de pe pagina lastfm, ei? Imi era dor de pofta asta muzicala, de care, iata, sunt in stare iarasi. Pohta ce-am pohtit pe vremea hibernarii, cand devenisem pojghita de gheata, alunecam pe mine si nu ma durea nimic.
Stradute, caldaram, aerul moale (azi l-am simtit din nou, e aerul acela prin care mergi usor, e rece, dar nu ti-e frig). Pofta asta e greu de astamparat, sunt o nesatula.
Obrazul cu tepi, obrazul nervos, care se imblanzeste.
Obrazul fin, cuminte, care se revolta.
Contraste.
Fiori in varful degetelor, nu te induri sa-i lingi, ii lasi sa intre in epiderma ca o crema, in portii mici. I took a ride on your fingertips, heaven high with a thrill of it…
Trupuri facute una cu dealul, iarba inalta, voci incete care spun povesti, umeri care se ating de ras.
Nisipul rece, noaptea calda, sangria. Un sal rosu care potoleste genunchii.
Intunericul neintrerupt de ceas care suna si te trimite la oameni care rad la alte glume. Nopti cu filme, cu scris, cu muzici. Dimineti care incep la pranz.
Si dupa aceea mancam. Gazpacho, supa rece, ca sa fie textul rotund.
-ului ori cu vorbe parasite la jumatate, vorbe care mai apoi, cand le gasesc, pot continua altfel, cuprinzand doua varste intr-o singura rostire) care vine in curand nu voi avea prea multe ocazii sa ma izbesc de umeri straini imbracati in tricouri, umeri care se continua cu brate fluturate, cu incheieturi cu bratari, la capat cu degete care mangaie ori zgarie aerul in care se varsa note muzicale. Nu voi merge la concerte, adica, vai, ce fraza lunga! Timpul meu odinioara liber si haihui va fi al altcuiva, gandurile pline cu nimicuri lenese vor fi atintite catre puncte care trebuie apucate strans, vocea mea de vara va fi conducator prin labirinturi: hai! Va fi bine pana la urma, apoi voi avea prea mult timp o vreme. Timp sa imi fie dor. Pe urma voi trage frrrana de mana, voi cobori din balon si voi incepe din nou sa alerg cu picioarele mele. Ei, dar pana atunci mai e mult, o vara intreaga si un pic de toamna. Deci nu NU, poate voi primi o invoire, un bonus, o bucurie mica in care sa-mi inghesui ametelile, decibelii, umerii straini in tricou de concert de care umerii astia ai mei sa se loveasca usor, fara clinchet, un “noroc!” discret si complice.
