dual

nu am nevoie sa caut senzatii tari in filme horror, in glume proaste sau in montagne russe. ziua traiesc frici trecatoare, de care ma scutur si dupa care pot sa-mi pun masca de zambit. dar noaptea, noaptea ii omor pe toti. ori ii salvez de la moarte. noaptea ma lupt cu talhari karatisti, fac operatii pe creier, imi asez trupul in calea cutitelor, modelez figurine din sange incleiat, smulg solzi de pe spatele balaurilor si descopar dedesubt prieteni scamosati, inot prin mormane de oase, primesc sms-uri de la sirena sinucigasa, rup balansoare si arunc cu ele in babe malefice. ma trezesc epuizata, dar convinsa ca am luptat pentru o cauza nobila. cafeaua de dimineata e o punte intre razboinicie si blandete, pe urma jetul de apa spala cosmarul, curata revoltele. redevin senina si apta pentru clisee si dulcegarii. nu e de mirare ca pe blogul asta ajung oameni care cauta “seminte de maria”, “ce mananca gargarita”, “inimioare acadele”, “l-am visat pe mos craciun” sau “poze cu fapte bune in natura”.

poem culinar: cum se prepara lasagna

ştii să faci lasagna? te întreabă galeş şi clipitor. mai întâi
dai din cap că nu, dar pe urmă te gândeşti că
ai putea încerca, la urma urmei, dacă nu-ţi iese, îi dai alt nume.
pasul doi e căutarea ingredientelor pe internet, eşti la serviciu
şi ştii că, dacă nu le cumperi azi, mâine n-o să mai ai
chef, elan, bunăvoinţă. n-ai gătit niciodată mâncarea asta, ai gustat cândva,
la un revelion, dar nu ţi-a plăcut. întrebi în jur: tu ştii să faci lasagna?
nunununu, strigă glasuri de copii. până la urmă afli că e un fel de musaca,
dar n-ai băga vreo mână în foc. computerul îţi arată 4-500
grame de carne de vită, 16 foi de lasagna, busuioc, sare, piper, ouă,
mozzarela, parmezan, lapte, ulei, oregano, unt, te duci în kaufland,
e cel mai aproape. pui în coş
tot ce ai pe listă, apoi tot felul de cutiuţe pe care
le bănuieşti că vor atinge vârsta expirării într- unul din dulapurile tale,
aşa faci mereu. asta pentru că printre rafturi
îţi vin tot felul de idei de mâncăruri sănătoase şi tot felul de pofte
nesănătoase. ştii din start că nu le vei folosi
şi totuşi le cumperi. la fel e cu ceaiurile şi remediile naturiste:
te simţi brusc mult mai bine după ce le plăteşti,
nu mai e nevoie să le şi bei ori înghiţi. ajungi acasă, umpli holul
cu sacoşe, cotrobăi, extragi ingredientele pentru lasagna şi
deschizi computerul. citeşti două mailuri, răspunzi la un comentariu pe blog,
pe urmă cauţi reţeta de lasagna pe care ai citit-o la seviciu.
n-o mai găseşti.
dai peste alta, nu pomeneşte nimic de ouă şi mozzarela, dar spune că
e OBLIGATORIU să pui nucşoară. shit.
încerci nu marea cu degetul, ci raftul cu pliculeţe virgine. o, da!
iată unul cu nucşoară, l-ai cumpărat cândva dintr-o nesăbuinţă pofticioasă,
l-ai lăsat acolo, îl foloseşti acum, ce bine.
dar stai, foile astea trebuie fierte sau nu? blogurile de gospodine
nu te ajută deloc, îl suni pe Eugen, cel mai gurmand dintre muzicanţi.
cred că se fierb, zice, dar dacă nu iese bun, să ştii că poţi
să comanzi la mine la restaurant, am un bucătar nou, italian.
următorul sunat e cornel, cel mai mâncăcios dintre dj, ăăăă, nu se fierb,
îţi spune cornel, se ţin în lapte fierbinte să se înmoaie.
te hotărăşti să le fierbi totuşi două minute în lapte, dar nu acum, mai târziu.
tai două cepe, le pui la călit cu sare, piper, vegeta, apoi adaugi morcovul ras. între timp coci un ardei grăsun pe care îl mărunţeşti şi-l arunci în tigaie. amesteci carnea de vită cu alte mirodenii: nucşoară, busuioc, piper, boia, sare, ţelină. torni compoziţia peste ceapa şi morcovul din tigaie, iar când carnea îşi schimbă culoarea, pui suc de roşii şi sos de-ăla bun, de care ţi-a făcut ioana.
aşa…
focul e micuţel, tigaia acoperită, în cele 30 de minute ai timp să pregăteşti un sos bechamel din
unt, lapte, făină, smântâna, oregano, sare şi ulei de măsline. în alt vas,
spargi două ouă şi le amesteci cu mozzarela, parmezan ras, lapte şi un strop de ulei.
acum e timpul să fierbi foile de lasagna, le fierbi aşa, în lapte cu puţină sare şi puţin ulei,
câte două-trei, să nu se lipească.
nu mai e mult, ce-a fost greu a trecut.
cauţi cel mai încăpător vas iena şi-l mânjeşti cu unt, apoi cu puţin bechamel.
aşezi primul strat de foi aşa încât să se suprapună la capete, pe urmă pui un strat de carne, un strat de bechamel, un strat de ou cu mozzarela şi parmezan şi tot aşa până umpli vasul.
ultimul strat e de foi, aşa vezi în toate fotografiile de pe net, dar dacă rămân tari?
că doar nu le-ai fiert decât două minute. rişti şi le stropeşti cu puţin lapte şi unt,
razi parmezan deasupra, acoperi vasul cu folie de aluminiu şi îl bagi în cuptorul preîncălzit.
îţi pui un film, poliţist, adjectiv, îl opreşti după 40 de minute,
indepartezi folia de aluminiu de pe lasagna şi o mai laşi în cuptor 25-30 de minute.
dragoş bucur rămâne ţintuit pe ecranul monitorului, cu un picior în aer.
poliţist balerin.
mâncarea îngrăşătoare e gata, bucătăria e plină de arome şi vase de spălat.
amâni partea urâtă a vieţii tale de femeie şi te refaci cu un spider solitaire.
sau două.
pe urmă, pentru că după toată muncuşoara asta ţi s-a făcut foame, răstorni o pungă cu salată iceberg într-un bol, pui sare, lămâie, ulei de orez, câteva cubuleţe de mozzarela
şi îl descatusezi pe dragoş bucur, are un caz de rezolvat.

Later poza:

39

Azi se împlinesc 39 de ani de când s-a prăpădit Janis Joplin. La anul moartea ei îşi schimbă prefixul.

Pasi pe care i-am mai facut

Credeam până n-am mai crezut, apoi am luat-o de la capăt. Credeam că preaplinul de rău sau de bine e aducător de toleranţă şi blândeţe. Răul care ni se întâmplă desfundă canale spre adâncuri cu oglinzi, ne vedem acolo, înăuntru, chirciţi în durere, şi ne dăm seama că singurul leac e smerenia. Aşa credeam. Ori că binele şi frumosul ne fac generoşi. Că atunci când lumea noastră are nuanţe rozalii, nu avem nici timp, nici chef, nici motive să căutăm capre muribunde dincolo de gardul propriu. Dar am văzut divorţaţi cărora le sticlesc ochii de bucurie la vederea unei alte verighete dispărute de pe inelarul unui seamăn. Am văzut bolnavi incurabil scuipând replici urâcioase în legătură cu maşina cea noua a vreunei rude. Am întâlnit vulturi ai mediului virtual, care provoacă avalanşe din faţa monitorului, deşi în viaţa reală li se înmoaie genunchii şi dacă îi întrebi cât e ceasul. Am cunoscut oameni care îmbătrânesc cu încrâncenare, trăgând egoist în miezul urât al bătrâneţii lor pe orice tinerel care are ghinionul să se afle prin preajmă. Şi, pe de altă parte, am văzut mirese care, în “cea mai fericită zi a vieţii mele, fatăăă”, nu uită să-şi calce consortul pe picior la intrarea în biserică, pentru că “aşa a făcut şi mama şi ea a fost şeful în casă”. Am întâlnit pietoni de treabă care, imediat ce norocul le surâde şi reuşesc să-şi ia o maşină fiţoasă, îşi pierd răbdarea şi, printre claxoane şi scârţâit de roţi, îi strigă celui căruia nu-i porneşte maşina din prima la semafor: “băăă melcule, să-mi bag ceva în rabla ta!” Am văzut mămici care, în loc să-şi strângă la piept pruncul cel proaspăt şi important, îşi dau vorbele de alint pe bârfe bolovanoase şi îşi irosesc privirile aruncându-le din ochii micşoraţi de ură către cearşafurile puse la uscat în balconul de deasupra. Oameni cărora binele propriu nu le e suficient şi caută cadavre pentru a-şi înfige steagul mai sus, tot mai sus, ori oameni pe care boala, ghinionul sau bătrâneţea îi jupoaie de orice gând decent şi de orice mască binevoitoare.
Ai redescoperit roata, Umm?
Da, a nu ştiu câta oară. Uit mereu şi redescopăr fără să tresar. Ştii? Mă las uimită în faţa unei creaţii omeneşti, fie ea o carte, un film, o invenţie tehnică, o clădire, un poem, o rochie, o pictură ori chiar un blog, deşi oamenii nu mă miră deloc atunci când fac ce fac.

Stirile UmUm cu poze

Bun regăsit, dragi ascuţitori! Prima ştire a zilei vine tocmai din balcon, de la corespondenta noastră, vrăbiuţa. De ce nu rândunica? Ei bine, pentru evitarea rârâfoniei din secvenţa noastrărândunica. În plus, vezi, rândunelele seduc. Vrăbiuţă?
– Hihi! Pot să prezint şi vremea?
– Doar balconul, pls.
– Dar nu e nimic spectaculos aici, ai uitat că răii au tăiat via? Acum totul e la vedere, deci neinteresant.
– Atunci fă şi tu o retrospectivă, dar iute.
– Uite! Ăsta e un iute anagramat şi un pic mai molcom. În alţi ani mi se încâlceau aripile printre frunze şi cirorchini cu boabe negrii, acum mi se încâlcesc numai literele. În alţi ani, prin octombrie-noiembrie, apusul era încrengurat şi cam aşa:

Continuăm stirile.
Aseară, în urbea noastră a poposit un festivăluţ de film. La eveniment au participat 9 (nouă) cinefili, cu organizatorul 10. Din cele 18 scurtmetraje promise, s-au vizionat doar nouă și un sfert, cât, de altfel, era și ora. Almanahe și cu mine am mai fi stat, dar, întrucât ceilalți iubitori de film părăsiseră terasa, organizatorul a pus capăt desfrâului cinematografic la jumătate. Tot pe jumătate l-am înțeles și noi și ne-am mutat în cealaltă parte, neculturală, a localului, unde am întâlnit-o pe Dr. Queen și i-am mâncat trei sferturi din punga de chips cu aromă de ceapă și mărar. De ce n-ai venit și tu la filme? o întreb. Pentru că acolo ar fi trebuit să păstrez liniștea, zice.

(Pauză fumicitară. Revenim in 7 minute cu Vremea. Rămâneți pe frecvența umu virgula gumu sau răsfoiți un blog vecin si prieten.)

Știrile UmUm continuă.
Vremea în fumoarul nostru e cam de căcat. Marele Divorțat suferă de mania persecuției, Bursucul suferă de ceas biologic și bate la porți ferecate, Trestioară suferă de shopping nesatisfăcător, iar Cireșica de glume proaste. Mâna mea stângă încearcă să restabilească normalitatea și doare cu noaptea-n cap, prevestind o zi ploioasă. Ei, ași! O căldură moleșitoare domină ziua de lucru, m-am lăudat degeaba cu reumatismul, probabil că doar am dormit într-o poziție greșită. Fumăm, facem schimb de monologuri. Suntem niște țigări scăpate din mână.

Sport.
Umăr în umăr innumar, în Umm, măr, măr mușcat de septembriele ăsta pe care-l așteptam și de care îmi era atât de frică, septembriele asta pe care-l alung și pe care totuși nu l-aș vrea dus. Driblez, fentez, încerc să acopăr terenul, deși e clar că octombrie va șuta într-o dimineață spre Poartă și (mă) va da (de) gol. Până atunci, mă îmbrac în culori ruginii, poate, poate mă contopesc cu toamna. Că doar eu pe mine m-am mai durut și-n alte dați și știu cum e.

Deviație de sept(embrie)

Între timp n-am (mai) făcut nimic notabil, nici măcar cont pe Twitter.
Nimic notabil, dar de notat tot am notat: pe colțuri de unghii, în colțuri de pâine cu secară.
Se cară? Cam da. Şi mă trec şi eu.

Ar fi trebuit totuși să-mi arhivez într-un fel vara cea scurtă, cea mai scurtă. Și septembriele duios-dureros. Septembriele în care se întâmplă morți, în care începuturile altădată vesele își varsă peste tine poalele pline de nuci seci. Lasă, o să fie bine, ai să vezi, îmi spune piticul optimist, dar mie tot îmi vine să mă revolt împotriva toamnei. Mereu a fost așa și va fi din ce în ce mai așa.
(Dă-mi și mie niște pastile de putut optimism, piticule!)

)Tocmai mi+a căyut tastatura in brate si mi+a inchis o paranteyă nedeschisă, hihi. Pe ce trebuie să apăs acum si unde+i semnul de intrebare, că uite ce liniute imi deseneayă tasta cu pricina _ _ _

Gata. Piticul mi-a șoptit codul și mi-a spus că dacă nici ăsta nu-i semn… Da, cu trei puncte, așa mi-a spus. Deci sunt optimistă, deci sunt opt… optivoră! Sunt născută în luna a opta și aș mânca tot anul august pe pâine. August mult pe pâine puțină, pentru că, oricât ar fi de iubibil fondul, și formele sunt importante, iar pâinea, ah, îngrașă!

Aș fi vrut să fiu consecventă măcar aici, pe blog, să nu las gummele să-mi înghită ummele. Aș fi vrut să pot să-mi promit că de mâine, măcar de mâine, voi scrie aici zilnic. O lună, o săptămână, un timp. Pentru că am timp, știi? Dar n-am răgaz.

Ai (un) incotro. Ce faci cu el?

Ce faci de Revelion? mă întreabă azi un coleg sătul de vară. Primul impuls a fost să-i dau răspunsul clasic: păi eu nu ştiu ce fac mâine, iar tu mă întrebi de rev?? Mă iau, însă, gândurile în primire, gânduri bolovănoase şi încă leneşe, gânduri cu buricul netăiat, care nu au avut timp suficient să se desprindă total de nisip, valuri, ierburi şi râpi. Îmi uit ochii îndreptaţi spre ai lui şi mă las pradă introspecţiei asezonate cu fum de ţigară. Nu, eu nu ştiu ce fac de Revelion, nu ştiu ce fac de Paşti ori de ziua mea, de ziua lui, nu ştiu ce fac în weekend şi nici unde voi bea a doua cafea mâine dimineaţă. Nu că nu mi-ar plăcea să-mi fac planuri, nici vorba, doar că planurile mele se autodeturnează rapid în utopii nesimţite, iar, dacă am compania potrivită, în hohote de râs şi-n jocuri de cuvinte. Pe urmă vine noaptea ori, după caz, dimineaţa, iar somnul pune punct (sau bară) demersului de programare a unui viitor ipotetic. Planurile realizabile mă sperie, îmi închipui imediat cărat de bagaje, mutat de mobile, trezit cu ceas (brrr!), popasuri hotărâte de alţii, întâlniri la ore fixe ori comisii răuvoitoare. Nervi, aşteptare, dârdâială. Îmi închipui frumuseţi pe lângă care aş trece fără să le văd, orbită de capătul pe care trebuie să-l înhaţ. Deci nu.
Nu!
Nu?
Uneori n-am încotro – paradoxală sintagma românească, să nu ai încotro este de fapt un încotro care te calcă el pe tine în picioare, care târăşte un tine rupt în bucăţi, nemulţumit şi răvăşit pe un drum pe care n-ai merge de bunăvoie. N-aş face asta în ruptul capului, zici, dar dacă n-am încotro? Şi-ţi laşi capul ruptului şi faci ce trebuie să faci şi te scuzi cu incotroul social, politic ori pur şi simplu omenesc. Compromisuri, tonuri de gri, zeci, sute de tonuri de gri între albul şi negrul cu care îţi puteai permite să fii categoric, intransigent şi sigur pe principiile tale când aveai 20 de ani. Să n-ai încotro înseamnă să accepţi incotrouri străine şi augmentate şi urâte.
Uneori nici eu n-am încotro, dar, când am (și ah, ce-mi place să am!), mă supun cu voluptate întâmplării. Să trăiești la întâmplare, ce deliciu, ce libertate! Din mănunchiul de drumuri îl “aleg” pe ză one cu inima, nu cu mintea, fără planuri și așteptări, fără să mă gândesc că s-ar putea să aibă gropi ori că ar putea fi doar o fundătură, fără să mă tem că la un moment dat aș fi nevoită să car bagaje, să mut mobile, să fac popasuri când mi-e elanul mai mare, să mă las trezită de țârâitul ceasului (brrr, orișicât!) sau să privesc în ochi comisii neprietenoase. Bucuriile plănuite nu sunt bucurii întregi, sunt ca wow-ul din reclama aia veche de la MacDonalds, sunt ca un joint pentru dependentul de heroină, o amăgire. Or, pe mine întotdeauna m-a fascinat bucuria simplă și autentică a copilului în fața unui gust nou, a unei senzații nemaiîntâlnite, a unei jucării minunat de nesofisticate, a cărei utilitate în joc e pe loc recunoscută, chiar dacă nu i s-a făcut campanie de promovare la tv. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, las drumurile să mă aleagă. Când pot să-mi permit să nu-mi fac planuri, mă bucur ca un copil de frumosul nefandosit, dar și de fandoselile frumoase. Dacă iese rău, sufăr dramatic, iar dacă nu se întâmplă nimic, mă scufund în nimicul acela ca într-o mare fără valuri și contemplu pietricele, scoici, culori pe simeze ori vorbe tipărite. Când nu-mi fac planuri, am timp pentru toate astea, nu-i mișto?
Ce faci, Umma, de Revelion, insistă colegul meu, crezând că nu l-am auzit. Îi răspund cu un dat din umeri și-mi mai aprind o țigară.

Din ce este si din ce ar fi putut fi alcatuita noaptea

Cand m-am intors prima data, in fata blocului ma astepta un intuneric decorat cu tomberon, iarba, canapea si fulgerari de ochi pisicesti. Ia te uita, mi-am zis, pisica asta seamana cu mine, o noctambula aflata la distante egale de cele doua zone trebuincioase: culcusul pentru rontait stari si recipientul pentru aruncat cotoarele acestora. Orice intoarcere trebuie sa poarte in ea o mirare (oricat de) mica, altminteri ce rost ar mai avea sa pleci? As fi putut sa povestesc mai multe despre calatoria de la capatul aleii pana la usa cu interfon, dar am rezistat tentatiei de a cobori mai departe cu dintii catre miezul lucrurilor si am revenit la suprafata lor. Miezul e numai al noptii, am gandit, mi-e foarte somn de data asta, asa ca I don’t give a miaow.

NedUMMeriri

Scriu repede, cat inca mai am acces la blog. In loc sa-i fac ziua nescrisului (pe 5 august nescrisul meu ar fi implinit doua luni), sarbatorindu-l cu vorbe sampanii, ma pregatesc psihic pentru o eventuala calamitate personal-blogaristica. Si pe urma plec la mare, ca mi-am cam incheiat (cu bine) misiunea acestei veri. Care-i problemul? Pai iata-l: se pare ca nu mai reusesc sa intru in contul de yahoo cu care mi-am inregistrat blogul. Daca e un bug “de la ei”, ma astept ca pana maine dimineata sa mi se deschida poarta si sa mi se recunoasca parola. Daca e vreun spargator umanoid, il rog doar sa-mi elibereze contul, fara sa sper insa ca o va face. Ok, ma oftic, cu adresa aia imi facusem conturi pe toate site-urile de muzica si film pe care le accesez des, asa ca normal ca-mi doresc sa nu se piarda, dar daca e cineva care se joaca urat, nu-mi ramane decat sa-i las toate jucariile mele si sa plec in alta parte, unde-mi voi inventa altele mai trainice si mai ummoase. Deja am un cont nou pe yahoo, insemnarile de pe blog le-am salvat, asa ca nu-i chiar un capat de lume. In cazul in care vor veni mesaje ciudate de pe id-ul ratacit, sa stiti ca nu-s de la mine.
Pe maine?

P A P

Şi am luat în braţe ceasul de carton din însemnarea de dedesubt, am păşit pe apă aşa, până la maşină, apoi l-am aşezat pe cele două locuri din spate. L-am lăsat acolo, împreună cu trei cărţi de la Polirom, o pereche de pantofi de sport, un pardesiu kaki, un hanorac roşu, poza Andreei, două afişe mici şi unul mare, un bidon de Pepsi Max. Uite, duc cu mine Timpul, i-am spus lui Bil. Bil mi-a răspuns: cică la Dan Puric că o singură secundă te poate lumina şi maturiza. Chiar, mă Bil, zic, ştii că singurul actor de care m-am îndrăgostit eu vreodată e Puric? Ne dăduseră bilete de la şcoală la un spectacol al unui teatru din Moldova, Botoşani sau Piatra Neamţ, nu mai ţin minte. A, ba da, Botoşani, sigur. Era o comedioară, publicul râdea, aplauda, dar eu rămăsesem cu ochii fixaţi pe slăbănogul ăla necunoscut; eram fascinată, dar nu de cum arăta, nici de cum juca, omul asta e viril pe dinăuntru, am gândit. Pe urmă, când am ajuns acasă, am luat un caiet dictando din teancul de neîncepute şi i-am scris o poezie, o scrisoare, ceva. Probabil că mai există pe undeva, printr-un sertar, o să caut într-o zi caietul de scolariţa… vezi, am avut întotdeauna în mine o fiinţă foarte atentă la interioarele celorlalţi, fiinţa asta a înfipt steguleţe în dreptul oamenilor iubibili din prima. Dar, zice Bil, ştii că Pleşu îl numeşte impostor? Ei, nu numai el. Pleşu e un compostor, o dau pe glumă, hatz, composteaza doct, credibil şi argumentat pe oricine ameninţă definiţia clasică a intelectualului. Coborârea spiritualităţii în stradă pare a fi un păcat capital, turnurile de fildeş riscă să rămână fără idolatri.

Parcă pe urmă s-a oprit ploaia, dar poveştile au curs mai departe, transformându-ne stările, făcându-ne să migrăm de la ceea ce ni se părea a fi un capăt către altceva tot mărginaş. Magia a continuat, trăgându-ne pe chip alte măşti, la fel de ale noastre. Desigur, azi e altă zi, bălţile de ieri s-au întors în cer, iar eu iarăşi nu mai ştiu încotro s-o apuc după următoarea expiraţie. Un alt hei-rup? Ori poate mâna dreaptă se va ridica pentru a cere time-out? Neştiind unde, ne tot ducem, ne mişcăm, doar Timpul de carton de pe bancheta din spate a maşinii STĂ implacabil…

Mi-am zburat greierii

De întâi iunie, de care mi-am amintit mai spre seară, mi-am zburat greierii. Unii greieri erau de fapt gărgăriţe, de-aia tăceau mElc.

Ce frumoasă e fotografia asta cu floare şi cu ochii închişi, spune Dr. Queen. Tu parcă eşti drogata, iar eu… eu tot a doctoriţă arăt, indiferent cât aş vrea să fac pe femeia fatală.

Femeile se transformă în fete, când ei nu sunt de faţă. Fetelor le cresc codiţe şi rochii de prinţese, în timp ce stau de vorbă despre nimicurile lor importante. Li se luminează ochii imediat ce ajung la “când eram mică”, atunci sunt foarte vulnerabile. Cu picioarele atârnate peste marginea fotoliului, femeile devenite fete devenite prinţese îşi irosesc orele fără să le regrete mai apoi.
– despre ce vorbesc cel mai mult femeilefeteprinţese?
– cel mai mult le place despre oameni puternici şi buni.
– tuturor?
– nuuu, numai prinţeselor adevărate.

Greierii mei se strâng unul în altul în spaţiul îngust dintre gândurile serioase. Îi eliberez la răstimpuri, mai niciodată în singurătate. Greierii mei au forme ciudate, uneori ies tiptil, dacă nu eşti atent, poţi să-i confunzi cu nişte biete zâmbete. Alteori sunt pufnituri, onomatopee, cuvinte întortocheate. Mai pot fi amânări, fugi, inconsecvenţe, istericale. Ori tăceri, înfiorări, secrete.
– dar greierii ăştia ai tăi n-ar putea prea bine să fie şi fluturi?
– ba da, ar cam putea.

eu, si de la oaste ma intorc ranita

O vanataie uriasa pe coapsa dreapta, una mai mica sub genunchi, doua zgarieturi lungi pe burta – de unde? Habar n-am. De pe campul de lupta, probabil, pentru ca (stii?) am fost stegar, trambitas, aruncator de grenade fumigene, sol de pace. Am avut doua picioare moi si trei nopti de nesomn, zece degete soptitoare, doua brate multifunctionale, patru plicuri cu servetele, un ceas de carton, opt pachete de Kent White, vocea asta. Hai, o sa fie bine, nu, nu asa, stop, inca o data, tu da, tu nu, of, am ga-sit, nu am gast, gata, acum. Diploma de merit e verde, sta pe coapsa vanata. Cea de excelenta, roz, e numai buna de acoperit cele doua zgarieturi. Premiul cel mare a plecat la cei 40 de ‘oti.
Acesta este un jurnal, iar acela, un ceas din carton, canta in doua limbi FIX ce-ti trece prin cap. La “glasul rotilor de tren”, sefii de gara isi oxigeneaza parul, la “hai sa dam mana cu mana”, sapte pitici se imprietenesc cu patruzeci de orci, la “i will try to FIX you”, juriul adoarme, iar publicul delireaza. Sufleorul imi infige unghiile in cosul pieptului, imi sufla de deochi. Ochi? Care ochi, baigui, cearcanele mele n-au ochi.

mm

Inainte, cand se uita din intamplare la ceas la fix, zicea ca uite, inca ma iubeste. Acum, de cand au pus edilii ceasul cantator la doua strazi de ferestrele sale deschise larg a vara, nu mai are niciun reper. Ceasul isi trimite iubirea mecanic, fara discernamant, la fix, peste intregul oras. Dom’ primar, puteai sa ne furi in continuare numai banii, nu si coincidentele.

Sa nu spui NU!

Expertii in energii vorbesc despre programare psiholingvistica, mi-am amintit de asta cand tocmai imi ziceam ca in vara (pauza de tigara! asa fac mereu cand incep sa scriu ceva aici, de aceea am sute de drafturi cu titluri deasupra -ului ori cu vorbe parasite la jumatate, vorbe care mai apoi, cand le gasesc, pot continua altfel, cuprinzand doua varste intr-o singura rostire) care vine in curand nu voi avea prea multe ocazii sa ma izbesc de umeri straini imbracati in tricouri, umeri care se continua cu brate fluturate, cu incheieturi cu bratari, la capat cu degete care mangaie ori zgarie aerul in care se varsa note muzicale. Nu voi merge la concerte, adica, vai, ce fraza lunga! Timpul meu odinioara liber si haihui va fi al altcuiva, gandurile pline cu nimicuri lenese vor fi atintite catre puncte care trebuie apucate strans, vocea mea de vara va fi conducator prin labirinturi: hai! Va fi bine pana la urma, apoi voi avea prea mult timp o vreme. Timp sa imi fie dor. Pe urma voi trage frrrana de mana, voi cobori din balon si voi incepe din nou sa alerg cu picioarele mele. Ei, dar pana atunci mai e mult, o vara intreaga si un pic de toamna. Deci nu NU, poate voi primi o invoire, un bonus, o bucurie mica in care sa-mi inghesui ametelile, decibelii, umerii straini in tricou de concert de care umerii astia ai mei sa se loveasca usor, fara clinchet, un “noroc!” discret si complice.

De vara trecuta (nu m-am putut impotrivi ispitei de a apasa pe buton):