Enter title here

Ce sa mai spun despre mine? Ca mi-am pierdut bricheta verde si ca, in loc de ea, am gasit prin buzunare alte brichete verzi, ale altora, la fel de ieftine? Ca nu m-am tavalit prin nisip, dar ca m-am bronzat tractoristic? Ca o prietena careia i-am pus coroana de lauri tocmai cand merita mai putin m-a calcat pe crestet pana mi-a tasnit sangele voinicului prin pori? Ca mi-a disparut blogul de pe blogspot impreuna cu contul de gmail? Ca tocmai am muscat dintr-un covrig si ca n-am mai dormit temeinic de doua saptamani? Ca pana ieri am fost fericita? Ca azi imi vine sa-mi infig tocul in turnuletele castelului de nisip pe care l-am cladit cu pasiunea unui constructor adevarat, chiar daca stiam ca in el nu vor locui niciodata nici rame, nici scoici bortoase? Ca o sa-mi treaca? Sau ca toata revolta asta nu e decat un zgomot de alungat plictiseala care va incepe de luni si de care mi-e frica? Ce sa mai spun? Ca lucrurile mici, pe care le pot povesti, sunt sclipiciul lucrurilor mari care imi taseaza vertebrele? Ca micul e mai complicat, de fapt, decat marele? Sau ce?

N-am constiinta

Am ajuns, până la urmă, la Peninsula, am mai prins două zile de festival, saru-mâna. Am plecat caniculari şi ne-am întors îmbrăcaţi cu toate hainele din bagaj. Mai mult pentru gulaş m-am dus, recunosc, dar aşa ce m-am bucurat de sarmale reci! Chiar de la intrare l-am auzit pe Zoli, nici n-am mai pierdut timpul cu berea de bun-venit, am grăbit pasul spre scenă şi am mai prins patru piese. Ne ştim cu sarmalistii de mulţi ani, aşa că am rămas, după cântare, pentru un schimb de amabilităţi. Zoli ne-a povestit despre energii, despre mâncarea bio, despre conştiinţă şi despre Coca Cola. Noi, mai mult despre efectul crizei asupra vacanţei de vară. Concluzia a fost un hei-rup optimist: trebuie să ne reinventăm. Tzoc-tzoc, ne-am despărţit, iar eu şi L ne-am privit în ochi şi ne-am înţeles din priviri. Coca Cola? Coca Cola. Cu conştiinţa răpusă de pofte ruşinoase, ne-am aşezat pe iarbă şi ne-am deschis dozele gustos-otrăvitoare. Înainte de prima duşcă, l-am văzut pe Zoli întorcăndu-se spre standul de cd-uri de lângă noi. Şase, Zoli, am spus aproape strigat, iar în secunda următoare cele două recipiente de Coca Cola erau pitite sub genunchi. El ne-a făcut cu mâna, iar noi i-am răspuns, zâmbind îngereşte şi mimând conştiinţa. După ce s-a îndepărtat, ne-am lăsat pradă desfrâului: am băut tot sucul, până la ultima picătură, şi am fumat chiar două ţigări de fiecare în timpul ăsta. Abia pe urmă ne-am întrebat de ce am dosit dozele, oare de ce? Suntem ipocriţi sau doar am vrut să nu-l dezamăgim pe Zoli, după ce i-am ascultat iscusita diatribă împotrivă concernului cu pricina şi a alimentaţiei nesănătoase? Nu m-am lămurit încă dacă am sau nu conştiinţă, dar întâmplarea ne-a dat un subiect bun de discuţie până la următorul concert. După câteva ore, în timpul recitalului Omega (superb, de altfel), m-a cuprins (şi surprins) naţionalismul, dar ăsta e deja subiect pentru altă însemnare.

A fost si anul asta ziua mea

Pentru că în vara asta mi-a fost imposibil să-mi fac cadou locuri noi şi/sau oameni noi, am exploatat vechiul cel mai vechi şi am făcut o cură de filme alb-negru. După două săptămâni, încă nu m-am săturat.
S. mă întreabă în fiecare zi: tot n-ai terminat de văzut filmul ăla vechi? Îi spun mereu că e altul, dar degeaba, el insistă că e doar un singur film foarte lung.

P.S. Am primit cadou o bandă de alergare. Ce-mi plac mie darurile astea romantice! )

Marea

Am privit-o pe furis, printre doi copaci fugareti si o casa schela(la)-itoare. Ea era la fel ca anul trecut, nu ca mine. Am salutat-o cu doua ore mai tarziu, iar ea, ca raspuns la salut, mi-a udat talpile. Receo, i-am spus, si am fumat tigara de dupa.

Cand m-am intors, la 3:24 dimineata, era Neagra de furie, asa ca am ramas cu ghetele in picioare. Mi-ar fi placut sa-i scriu ceva, m-am cautat in buzunare dupa macar un servetel, dar n-am gasit decat o bancnota de 10 leva. Ratiunea a invins pasiunea, asa ca, in loc sa arunc vorbe in mare, mi-am cumparat un pachet de tigari pe drumul catre hotel.

Ebosa

Deseneaza-mi o scrisoare, i-a spus ea Pictorului in the Past Perfect Time. Iar el i-a scris, cu litere rotunde si generoase, un rucsac de universuri, pe care ea, mandra si totodata constiincioasa, in felul ala scolaresc, le-a numerotat cu cerneala neagra inainte de a le inmormanta in sertarul de sus al comodei.

Acum cateva ore am gasit o lucrare de control abandonata pe un pervaz. Adrian D, clasa a X-a A, Test Paper, expressyouropinionabouthappiness, nota 8 minus. Si m-am gandit asa: iubita ta nu-ti stie scrisul, Adriane, iubita ta iti stie doar buzele si mass-ul. M-am gandit sa-l caut si sa-i spun, dar mi-a fost teama ca nu cumva Adrian sa fie urat si gras si fara iubita, asa ca am impins extemporalul cu dosul palmei fara sa citesc mai departe. Imediat ce a atins iarba, lucrarea de control a devenit un produs biodegradabil, iar eu am putut sa mi-l inchipui pe Adrian aproape frumos, aproape nemanelist, aproape trist. Si mi-am zis: da, acest Adrian compus din litere inegale de pasta de pix ieftin, acest Adrian pe care eu tocmai ce l-am inventat, ii va trimite intr-o zi Anei de la IX C un plic in care se va afla o foaie de caiet dictando, pe care ea o va despaturi si va citi mesajul albastrui si ingrijit: hai, fata, sa le facem cunostinta scrisurilor noastre. Iar acesta va fi doar inceputul.

Pe urma mi-am amintit piesa asta:

Ce mult te-am iubit, tastaturo

Pai da! Ce mult te-am iubit, tastaturo, ti-am tastat-o de-o mie de ori, ti-am luat silicon, te-am apasat pe buton, dar te-am inselat cu… niste foi, cu niste aer, cu niste zapauci, iar azi, of, azi te-am inselat cu un tricou verde si cu iarba de-aia adevarata. Trebuia sa consemnez lucrul asta. Prima burta de iarba a anului si cateva pagini de Updike intr-o liniste montata intre pini.

Love/Unlove

Se poate pe Last FM, as vrea sa pot si eu.
Am sa te deziubesc intr-o zi, cand voi invata cum.
Dar acum… acum nu am deloc chef de lucruri triste.

Hip-Hope

Pe primul rand izbutesc doar un emoricon. Enter, emoticonule, enter!

Mi s-a facut dor deodat’ de un dicteu automat,
Dar dorul mi se face pasta de la cel gand pana la tasta
Si devin iarasi filolog cand vreau sa-mi bag fioru-n blog.
Imi scutur vorbele pe file, manunchi de rime puerile…
Macar de-as reusi acum sa summarize ce-am strans pe drum
De cand n-am mai trecut pe-aici… am strans, pe creier, alti pitici,
De data asta doar ai mei. Eiii, nu sunt multi, numai vreo trei.
Si am mai adunat sub freza vreo cinci cuvinte-n japoneza.
Prieteni… am pierdut vreo doi, s-au dus in ierni, s-au facut sloi
Si nu-mi gasesc, in miez de ger, chef de intrat pe messenger.
Acum simt ca doar stau de sase si astept vara cu terase.
Ah, m-am trezit ca dintr-o boala in alta lume virtuala,
Dar cu naravul neschimbat… si astia m-au crezut barbat.
In ciuda tepilor de-arici, m-au agatat vreo opt gagici.
Mi-au trimis inimi sclipitoare si gifuri roz cu aripioare
(A trebuit sa tip pe-alee de zece ori ca sunt femeie)…
Si am mai strans un vraf de carti, dar de citit m-apuc din parti.
N-am invatat inca sa latru, insa-am invins din frici vreo patru
Si am mai asezat pe rafturi, ascunse bine, sapte drafturi.
Au zis la radio ca ploua si c-a trecut ziua de noua.
Brusc, mi-a trecut si mie cheful sa brodez rime pe ghergheful
Cu numere si cu nimicuri. Ma-ntorc la ale mele ticuri.
Pa!

on-the-spot

- Un Santal… de care aveti?
- Beti de piersici?
- Nu, de suparare

dual

nu am nevoie sa caut senzatii tari in filme horror, in glume proaste sau in montagne russe. ziua traiesc frici trecatoare, de care ma scutur si dupa care pot sa-mi pun masca de zambit. dar noaptea, noaptea ii omor pe toti. ori ii salvez de la moarte. noaptea ma lupt cu talhari karatisti, fac operatii pe creier, imi asez trupul in calea cutitelor, modelez figurine din sange incleiat, smulg solzi de pe spatele balaurilor si descopar dedesubt prieteni scamosati, inot prin mormane de oase, primesc sms-uri de la sirena sinucigasa, rup balansoare si arunc cu ele in babe malefice. ma trezesc epuizata, dar convinsa ca am luptat pentru o cauza nobila. cafeaua de dimineata e o punte intre razboinicie si blandete, pe urma jetul de apa spala cosmarul, curata revoltele. redevin senina si apta pentru clisee si dulcegarii. nu e de mirare ca pe blogul asta ajung oameni care cauta “seminte de maria”, “ce mananca gargarita”, “inimioare acadele”, “l-am visat pe mos craciun” sau “poze cu fapte bune in natura”.

poem culinar: cum se prepara lasagna

ştii să faci lasagna? te întreabă galeş şi clipitor. mai întâi
dai din cap că nu, dar pe urmă te gândeşti că
ai putea încerca, la urma urmei, dacă nu-ţi iese, îi dai alt nume.
pasul doi e căutarea ingredientelor pe internet, eşti la serviciu
şi ştii că, dacă nu le cumperi azi, mâine n-o să mai ai
chef, elan, bunăvoinţă. n-ai gătit niciodată mâncarea asta, ai gustat cândva,
la un revelion, dar nu ţi-a plăcut. întrebi în jur: tu ştii să faci lasagna?
nunununu, strigă glasuri de copii. până la urmă afli că e un fel de musaca,
dar n-ai băga vreo mână în foc. computerul îţi arată 4-500
grame de carne de vită, 16 foi de lasagna, busuioc, sare, piper, ouă,
mozzarela, parmezan, lapte, ulei, oregano, unt, te duci în kaufland,
e cel mai aproape. pui în coş
tot ce ai pe listă, apoi tot felul de cutiuţe pe care
le bănuieşti că vor atinge vârsta expirării într- unul din dulapurile tale,
aşa faci mereu. asta pentru că printre rafturi
îţi vin tot felul de idei de mâncăruri sănătoase şi tot felul de pofte
nesănătoase. ştii din start că nu le vei folosi
şi totuşi le cumperi. la fel e cu ceaiurile şi remediile naturiste:
te simţi brusc mult mai bine după ce le plăteşti,
nu mai e nevoie să le şi bei ori înghiţi. ajungi acasă, umpli holul
cu sacoşe, cotrobăi, extragi ingredientele pentru lasagna şi
deschizi computerul. citeşti două mailuri, răspunzi la un comentariu pe blog,
pe urmă cauţi reţeta de lasagna pe care ai citit-o la seviciu.
n-o mai găseşti.
dai peste alta, nu pomeneşte nimic de ouă şi mozzarela, dar spune că
e OBLIGATORIU să pui nucşoară. shit.
încerci nu marea cu degetul, ci raftul cu pliculeţe virgine. o, da!
iată unul cu nucşoară, l-ai cumpărat cândva dintr-o nesăbuinţă pofticioasă,
l-ai lăsat acolo, îl foloseşti acum, ce bine.
dar stai, foile astea trebuie fierte sau nu? blogurile de gospodine
nu te ajută deloc, îl suni pe Eugen, cel mai gurmand dintre muzicanţi.
cred că se fierb, zice, dar dacă nu iese bun, să ştii că poţi
să comanzi la mine la restaurant, am un bucătar nou, italian.
următorul sunat e cornel, cel mai mâncăcios dintre dj, ăăăă, nu se fierb,
îţi spune cornel, se ţin în lapte fierbinte să se înmoaie.
te hotărăşti să le fierbi totuşi două minute în lapte, dar nu acum, mai târziu.
tai două cepe, le pui la călit cu sare, piper, vegeta, apoi adaugi morcovul ras. între timp coci un ardei grăsun pe care îl mărunţeşti şi-l arunci în tigaie. amesteci carnea de vită cu alte mirodenii: nucşoară, busuioc, piper, boia, sare, ţelină. torni compoziţia peste ceapa şi morcovul din tigaie, iar când carnea îşi schimbă culoarea, pui suc de roşii şi sos de-ăla bun, de care ţi-a făcut ioana.
aşa…
focul e micuţel, tigaia acoperită, în cele 30 de minute ai timp să pregăteşti un sos bechamel din
unt, lapte, făină, smântâna, oregano, sare şi ulei de măsline. în alt vas,
spargi două ouă şi le amesteci cu mozzarela, parmezan ras, lapte şi un strop de ulei.
acum e timpul să fierbi foile de lasagna, le fierbi aşa, în lapte cu puţină sare şi puţin ulei,
câte două-trei, să nu se lipească.
nu mai e mult, ce-a fost greu a trecut.
cauţi cel mai încăpător vas iena şi-l mânjeşti cu unt, apoi cu puţin bechamel.
aşezi primul strat de foi aşa încât să se suprapună la capete, pe urmă pui un strat de carne, un strat de bechamel, un strat de ou cu mozzarela şi parmezan şi tot aşa până umpli vasul.
ultimul strat e de foi, aşa vezi în toate fotografiile de pe net, dar dacă rămân tari?
că doar nu le-ai fiert decât două minute. rişti şi le stropeşti cu puţin lapte şi unt,
razi parmezan deasupra, acoperi vasul cu folie de aluminiu şi îl bagi în cuptorul preîncălzit.
îţi pui un film, poliţist, adjectiv, îl opreşti după 40 de minute,
indepartezi folia de aluminiu de pe lasagna şi o mai laşi în cuptor 25-30 de minute.
dragoş bucur rămâne ţintuit pe ecranul monitorului, cu un picior în aer.
poliţist balerin.
mâncarea îngrăşătoare e gata, bucătăria e plină de arome şi vase de spălat.
amâni partea urâtă a vieţii tale de femeie şi te refaci cu un spider solitaire.
sau două.
pe urmă, pentru că după toată muncuşoara asta ţi s-a făcut foame, răstorni o pungă cu salată iceberg într-un bol, pui sare, lămâie, ulei de orez, câteva cubuleţe de mozzarela
şi îl descatusezi pe dragoş bucur, are un caz de rezolvat.

Later poza:

39

Azi se împlinesc 39 de ani de când s-a prăpădit Janis Joplin. La anul moartea ei îşi schimbă prefixul.

Pasi pe care i-am mai facut

Credeam până n-am mai crezut, apoi am luat-o de la capăt. Credeam că preaplinul de rău sau de bine e aducător de toleranţă şi blândeţe. Răul care ni se întâmplă desfundă canale spre adâncuri cu oglinzi, ne vedem acolo, înăuntru, chirciţi în durere, şi ne dăm seama că singurul leac e smerenia. Aşa credeam. Ori că binele şi frumosul ne fac generoşi. Că atunci când lumea noastră are nuanţe rozalii, nu avem nici timp, nici chef, nici motive să căutăm capre muribunde dincolo de gardul propriu. Dar am văzut divorţaţi cărora le sticlesc ochii de bucurie la vederea unei alte verighete dispărute de pe inelarul unui seamăn. Am văzut bolnavi incurabil scuipând replici urâcioase în legătură cu maşina cea noua a vreunei rude. Am întâlnit vulturi ai mediului virtual, care provoacă avalanşe din faţa monitorului, deşi în viaţa reală li se înmoaie genunchii şi dacă îi întrebi cât e ceasul. Am cunoscut oameni care îmbătrânesc cu încrâncenare, trăgând egoist în miezul urât al bătrâneţii lor pe orice tinerel care are ghinionul să se afle prin preajmă. Şi, pe de altă parte, am văzut mirese care, în “cea mai fericită zi a vieţii mele, fatăăă”, nu uită să-şi calce consortul pe picior la intrarea în biserică, pentru că “aşa a făcut şi mama şi ea a fost şeful în casă”. Am întâlnit pietoni de treabă care, imediat ce norocul le surâde şi reuşesc să-şi ia o maşină fiţoasă, îşi pierd răbdarea şi, printre claxoane şi scârţâit de roţi, îi strigă celui căruia nu-i porneşte maşina din prima la semafor: “băăă melcule, să-mi bag ceva în rabla ta!” Am văzut mămici care, în loc să-şi strângă la piept pruncul cel proaspăt şi important, îşi dau vorbele de alint pe bârfe bolovanoase şi îşi irosesc privirile aruncându-le din ochii micşoraţi de ură către cearşafurile puse la uscat în balconul de deasupra. Oameni cărora binele propriu nu le e suficient şi caută cadavre pentru a-şi înfige steagul mai sus, tot mai sus, ori oameni pe care boala, ghinionul sau bătrâneţea îi jupoaie de orice gând decent şi de orice mască binevoitoare.
Ai redescoperit roata, Umm?
Da, a nu ştiu câta oară. Uit mereu şi redescopăr fără să tresar. Ştii? Mă las uimită în faţa unei creaţii omeneşti, fie ea o carte, un film, o invenţie tehnică, o clădire, un poem, o rochie, o pictură ori chiar un blog, deşi oamenii nu mă miră deloc atunci când fac ce fac.

Stirile UmUm cu poze

Bun regăsit, dragi ascuţitori! Prima ştire a zilei vine tocmai din balcon, de la corespondenta noastră, vrăbiuţa. De ce nu rândunica? Ei bine, pentru evitarea rârâfoniei din secvenţa noastrărândunica. În plus, vezi, rândunelele seduc. Vrăbiuţă?
– Hihi! Pot să prezint şi vremea?
– Doar balconul, pls.
– Dar nu e nimic spectaculos aici, ai uitat că răii au tăiat via? Acum totul e la vedere, deci neinteresant.
– Atunci fă şi tu o retrospectivă, dar iute.
– Uite! Ăsta e un iute anagramat şi un pic mai molcom. În alţi ani mi se încâlceau aripile printre frunze şi cirorchini cu boabe negrii, acum mi se încâlcesc numai literele. În alţi ani, prin octombrie-noiembrie, apusul era încrengurat şi cam aşa:

Continuăm stirile.
Aseară, în urbea noastră a poposit un festivăluţ de film. La eveniment au participat 9 (nouă) cinefili, cu organizatorul 10. Din cele 18 scurtmetraje promise, s-au vizionat doar nouă și un sfert, cât, de altfel, era și ora. Almanahe și cu mine am mai fi stat, dar, întrucât ceilalți iubitori de film părăsiseră terasa, organizatorul a pus capăt desfrâului cinematografic la jumătate. Tot pe jumătate l-am înțeles și noi și ne-am mutat în cealaltă parte, neculturală, a localului, unde am întâlnit-o pe Dr. Queen și i-am mâncat trei sferturi din punga de chips cu aromă de ceapă și mărar. De ce n-ai venit și tu la filme? o întreb. Pentru că acolo ar fi trebuit să păstrez liniștea, zice.

(Pauză fumicitară. Revenim in 7 minute cu Vremea. Rămâneți pe frecvența umu virgula gumu sau răsfoiți un blog vecin si prieten.)

Știrile UmUm continuă.
Vremea în fumoarul nostru e cam de căcat. Marele Divorțat suferă de mania persecuției, Bursucul suferă de ceas biologic și bate la porți ferecate, Trestioară suferă de shopping nesatisfăcător, iar Cireșica de glume proaste. Mâna mea stângă încearcă să restabilească normalitatea și doare cu noaptea-n cap, prevestind o zi ploioasă. Ei, ași! O căldură moleșitoare domină ziua de lucru, m-am lăudat degeaba cu reumatismul, probabil că doar am dormit într-o poziție greșită. Fumăm, facem schimb de monologuri. Suntem niște țigări scăpate din mână.

Sport.
Umăr în umăr innumar, în Umm, măr, măr mușcat de septembriele ăsta pe care-l așteptam și de care îmi era atât de frică, septembriele asta pe care-l alung și pe care totuși nu l-aș vrea dus. Driblez, fentez, încerc să acopăr terenul, deși e clar că octombrie va șuta într-o dimineață spre Poartă și (mă) va da (de) gol. Până atunci, mă îmbrac în culori ruginii, poate, poate mă contopesc cu toamna. Că doar eu pe mine m-am mai durut și-n alte dați și știu cum e.